Uitarea de sine si dezvoltarea personalitatii sotilor in casnicie

Uitarea de sine si dezvoltarea personalitatii sotilor in casnicie Mareste imaginea.

Evanghelia spune că, dacă bobul de grâu nu moare când cade în pământ, este nefolositor, dar dacă moare aduce mult rod, profit bogat, câştig mare. Atunci când un soţ refuză să „moară” pentru soţia lui, neînţelegerile sunt rodnice. Prima consecinţă este singurătatea. Cât timp soţul se interesează doar de propria satisfacere, se condamnă pe sine la singurătate. Dacă nu îşi riscă pierderea dragostei de sine, nu este nici o speranţă să se nască dragostea pentru partener. Trebuie să renunţe la siguranţa sa, să moară înăuntrul lui, înainte de a gusta din deplinătatea pe care i-o dă sentimentul de siguranţă al dragostei celui de aproape.

Când bobul de grâu nu moare în pământ, rămâne singur. Există multe lucruri care îi ţin pe soţi la depărtare unul de altul. Rămâne fiecare, de multe ori, cu caracteristicile sale personale, care îi ţin departe unul de celălalt. Multe dintre ele trebuie să moară, pentru a se împlini în dragostea vieţii de familie. Lucrul care trebuie să moară nu este dragostea şi nici personalitatea soţilor, ci sunt procedurile de apărare, zidurile de protecţie ce se folosesc pentru a se asigura pe sine. Dragostea este ceva care trebuie să fie dat, pentru a putea fi trăită şi cultivată. Dacă zidurile de protecţie nu cad, soţii pot să îşi piardă puterea de a împărţi faptele importante ale vieţii lor şi atunci se adună dezamăgirile, ţinerea de minte a răului, supărările şi încet-încet se nasc înstrăinarea, depărtarea şi singurătatea. Ca rezultat, devine imposibil să îşi vorbească sau să se audă unul pe celălalt, în orice limbă ar vorbi, cu orice cuvinte sau fapte.

Pentru a exista căsnicia, soţii trebuie să distrugă zidurile de apărare. Asta înseamnă că jocurile jucate de oameni, ochelarii fumurii cu care îşi privesc partenerii, presiunile şi convingerile cu care încearcă să îşi manipuleze şi să controleze sentimentele şi activitatea soţilor lor, toate aceste mecanisme de apărare trebuie distruse. Bobul de grâu trebuie să se îngroape încet în pământ, în respectul reciproc, în încrederea reciprocă, pentru a dezvolta o stare de echilibru reciproc, bazat pe respect şi pe dăruire.

Atunci noul vlăstar al dragostei va prinde rădăcină în pământ sănătos, pentru un sentiment de valoare personală şi de interes real faţă de cel de aproape. Furtunile sunt necesare pentru a curăţa atmosfera de neînţelegeri. Razele strălucitoare care ies dintre norii furtunii creează un curcubeu minunat al posibilităţilor relaţiei dintre soţi.

Străduinţa pentru o astfel de viaţă comună nu înseamnă în nici un caz desfiinţarea individualităţii soţilor, de aceea este neapărat necesar ca soţii să nu aibă sentimentul că sunt inutili fără celălalt. Fiecare din cei doi trebuie să fie liber să poată sta pe cele două picioare, să îşi caute interesele în mod independent, să aibă şi ceva timp pentru sine dacă are nevoie, căci o astfel de „distanţă ideală” este necesară pentru reuşita apropierii ideale. Atunci când soţul simte nevoia unei astfel de distanţe nu va încerca să saboteze legătura cu celălalt, dacă acesta din urmă îi oferă convingerea că îi respectă libertatea şi nevoia de a-şi păstra individualitatea. In acest fel, fiecare soţ ar trebui să simtă că ocupă primul loc în viaţa partenerului său.

Respectul şi acceptarea reciprocă îi ajută mai mult decât orice pe fiecare dintre soţi să se accepte şi să se iubească pe sine şi să limiteze atitudinea patologică de autocritică, ruşinea şi vinovăţia faţă de vechile sau noile greşeli sau nereuşite. Soţii pot să se elibereze unul pe celălalt de procedurile constrângătoare de autopedepsire, aşa încât să îşi folosească constructiv experienţa eşecurilor precedente. Insă omul, pentru a putea simţi acest respect pentru partenerul său, are neapărată nevoie să creadă în Dumnezeu, Care l-a zidit pe om cu posibilitatea de a deveni, cu harul Său, ca şi El. Atunci poate crede şi în valoarea deplină a celuilalt, care poate actualiza calităţile dumnezeieşti pe care le are înăuntrul său.

Toţi dorim să simţim că ceilalţi oameni ne apreciază şi au nevoie de noi. De aceea, este neapărat necesar în căsătorie ca soţia să îl poată încuraja pe soţul său în încercările lui profesionale, să îl laude şi să îl susţină în reuşitele sale. Dar şi soţul trebuie să nu uite că soţia are nevoie să simtă că reuşeşte ceva, că ceilalţi au nevoie de dăruirea ei, şi va trebui să nu ignore exprimarea preţuirii lui pentru încercările ei gospodăreşti, sau ca mamă, sau pentru orice alte activităţi ale ei.

Insă fiecare dintre soţi nu se poate mulţumi doar cu ajutorul soţului şi va trebui să vadă căsătoria şi ca pe o ocazie a propriei dezvoltări şi cultivări, înăuntrul şi în afara căsătoriei. Personalitatea omenească se găseşte într-o continuă dezvoltare şi fiecare soţ ar trebui să aibă drept principal scop să devină o persoană deplină. In special, ar trebui ca fiecare soţ să încerce să-şi dezvolte particularităţile care îl fac mai iubit şi care îi fac personalitatea mai atrăgătoare, astfel încât să fie din ce în ce mai dorit ca partener de viaţă.

Tinerii căsătoriţi au multe calităţi pe care merită să le dezvolte şi fiecare trebuie să îl încurajeze pe celălalt să se dezvolte, astfel încât viaţa familiei să fie îmbogăţită. Dacă soţia modernă continuă să citească sau să îşi dezvolte interesul pentru muzică sau orice alt interes cultural sau artistic, atunci şi soţul să îşi dezvolte capacităţile la serviciu sau să-şi manifeste orice alt interes. Fiecare dintre soţi să îşi îmbogăţească personalitatea, pentru a putea astfel să participe la dezvoltarea căsătoriei.

Atractivitatea pe care o manifesta iniţial şi care a atras atenţia şi interesul partenerului trebuie să fie păstrată şi dezvoltată. Această atractivitate nu este mai puţin importantă după căsătorie decât a fost înainte, căci toţi dorim să gustăm o oarecare mulţumire atunci când îl privim pe cel care ne este apropiat. Chiar şi frumuseţea personalităţii unui om are o mult mai mare importanţă în colaborare cu expresia exterioară, aşa încât impresia noastră despre oameni, chiar şi despre cei care sunt foarte aproape de noi, depinde într-o oarecare măsură şi de înfăţişarea lor. Prin urmare este nevoie de atenţie în această zonă a atractivităţii personalităţii noastre, care depinde de grija potrivită faţă de impresia exterioară şi de bunul gust. Atât bărbatul, cât şi femeia sunt chemaţi să îşi continue îngrijirea fizică, nu într-un mod provocator şi excentric, ci cu bun gust, în înfăţişarea lor exterioară.

Fiecare om, pentru a avea o oarecare stimă faţă de sine, trebuie să simtă că are anumite calităţi sau un oarecare talent în capacitatea de a crea ceva. Trebuie să existe pentru fiecare dintre noi ceva cu care putem izbândi, ca să avem o oarecare stimă a valorii de sine. Dacă nu există nici o problemă care necesită depăşire, ne cam plictisim. Dacă avem capacităţi pe care nu le punem în valoare ne simţim inutili. Mişcarea feministă exploatează neîncetat aceste sentimente ale femeilor neîmplinite, dar există şi multe femei care sunt copleşite de reuşitele soţilor lor şi care nu au avut niciodată ocazia să reuşească ceva ca oameni separaţi.

Este limpede că reuşitele personale ale unei soţii vor necesita timp şi spaţiu departe de soţ. Acestea pot fi cunoştinţe legate de gătit sau cusut, sau poate fi vorba de dezvoltarea unui talent muzical, artistic, de participarea la unele activităţi de interes social sau de dezvoltarea unor legături de prietenie. Oricare ar fi darul social al unuia dintre soţi, ar trebui să simtă că poate să şi-l dezvolte, iar partenerul înţelept ar trebui să-i dea celuilalt ocazia să-şi cultive talentul. Soţia care îi repetă soţului că pierde mult timp în grădină sau soţul care e nemulţumit că ea merge prea des la câte o vecină poate să lovească acolo unde el sau ea, soţul sau soţia, are un sentiment de valoare personală. Soţii vor trebui să fie destul de înţelepţi pentru a se încredinţa de elementele care dau partenerului lor sentimentul valorii lui personale şi să-i lase ocazia şi libertatea de a şi le dezvolta.

Trebuie să subliniem din nou însă că dezvoltarea individuală a personalităţii nu este nici scopul căsătoriei, nici al modului creştin de viaţă. Tocmai acest lucru nu îl înţelege mişcarea feministă. Aceasta este şi slăbiciunea multor mişcări asemănătoare, aşa-zis de eliberare, pentru care mântuirea se identifică cu auto- împlinirea, cu analiza tranzacţională, sau a grupurilor de binefacere, unde căsătoria deschisă este considerată ca un mod magic de dobândire a acestei reuşite, a acestei autoîmpliniri.

Dar vai de omul care are în viaţă ca scop autoîmplinirea sa! Am fost creaţi pentru a ne dărui unul altuia şi lui Dumnezeu, şi atunci când căutăm exclusiv viaţa noastră proprie ajungem să o pierdem. Este limpede faptul că trebuie să avem capacitatea de a trăi ca un individ creator şi împlinit, dar la urma urmei trebuie să căutăm şi creativitatea noastră, şi împlinirea noastră în împlinirea către altcineva. Ca un om să fie realmente viu şi dezvoltat trebuie să iasă din urmărirea exclusivă a autorealizării, ceea ce Gordon Allport denumise autoproiecţie, adică investirea de sine în celălalt om ca scop şi obiect. Incercarea individului de a reuşi în împlinirea sa fără să ia în considerare ce se întâmplă cu ceilalţi conduce la deşertăciune de sine, dă uneori inutilitate şi sfârşeşte într-o confruntare crucială cu un principiu de bază al firii sufleteşti a omului, conform căruia cel care îşi câştigă viaţa sa în final o pierde, pierde exact ceea ce caută, satisfacerea, aprecierea celorlalţi, sentimentul vieţii împlinite. Acestea vin ca produse ale autoproiectării individului către ceilalţi şi ale preferinţei de a da şi de a lua în mod liber.

Titlul caracteristic al unei cărţi descrie căsătoria ca o autounire. Individul se dezvoltă atunci când investeşte în sine în legătură cu celelalte persoane. Doar atunci când cineva participă la împlinirea altora se vor descoperi şi propriile lui împliniri şi capacităţi. Doar atunci când participi la relaţii de interes reciproc în care se urmăreşte şi se încearcă satisfacerea nevoilor celorlalţi sunt satisfăcute şi nevoile proprii. Interesul acesta realmente înţelept trebuie să covârşească căutările egocentriste şi să includă o grijă autentică faţă de celălalt.

Care este înţelesul încercării de a ne dezvolta personalitatea dacă nu serveşte intr-un fel rostul ce se prelungeşte dincolo de noi? Să ne gândim la oamenii pe care îi cunoaştem, cum erau plini de daruri şi ajunşi sau înstăriţi, cum şi-au dezvoltat diverse talente şi capacităţi, cât de încântaţi erau de ei şi cum i-am văzut pierzând aceste capacităţi, pierzând acuitatea intelectuală, înnegrindu-se sau veştejindu-se şi devenind bătrânei neputincioşi cu memoria şubredă. Personalitatea omenească se dezvoltă pentru a muri şi a deveni cenuşă sau pentru a fi folosită într-o dăruire cu un scop care supravieţuieşte chiar şi atunci când noi ne vom sfârşi, ducând în final către împărăţia veşnică a dragostei, bucuriei şi a dreptăţii pe pământ şi dincolo de pământ? Doar a doua posibilitate poate da un oarecare înţeles luptei omeneşti. Fără această posibilitate, moartea ne dezarmează pe toţi, pe cei ce ne străduim pentru dreptate şi valoare de sine. Fără această posibilitate, moartea ne batjocoreşte pe noi toţi în încercarea noastră de autovalorizare şi îndreptăţire.

In practica vieţii conjugale de zi cu zi aceasta înseamnă că însuşirile soţilor şi capacităţile lor de a urma dezvoltarea personalităţii lor au anumite limite şi au anumiţi termeni. Soţii nu pot să rămână în sine atunci când aceasta afectează căsătoria. Soţia poate avea un rar dar de a socializa şi să găsească o satisfacţie deosebită în cultivarea legăturilor cu alţi oameni, dar acest dar al ei va trebui folosit şi pentru cultivarea şi adâncirea legăturii ei cu soţul. Soţul poate fi înzestrat în mod deosebit pentru profesia sa şi poate fi în mod special mult respectat de către colegii săi, care să-l preţuiască pentru ajutorul primit din partea lui, dar acest dar nu-l scuteşte de răspunderea sa faţă de familie. Mulţi cercetători valoroşi şi intelectuali se închid cu orele în laboratoarele lor, de unde pot culege o mare faimă pentru profesia lor, dar îşi pot ignora astfel soţiile şi copiii, care în asemenea situaţii cresc neîndoielnic cu grave afecţiuni psihologice, cu tulburări şi furii. Aceşti oameni, poate, inconştient, folosesc munca lor cape o cale de a evita răspunderile familiale pe care le simt şi care chiar sunt inexistente pentru ei. Pentru aceştia sunt valabile cuvintele grele din Prima Epistolă către Timotei: dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necuviincios (I Timotei 5, 18).

Soţii ar trebui să fie gata să îşi întrerupă atenţia lor faţă de sine, faţă de propria dezvoltare, pentru a răspunde oricărei nevoi de comunicare a partenerului. Dacă uneori, de exemplu, soţul este în biroul său absorbit de citirea unei cărţi interesante, iar soţia vine să îl întrebe „ce faci?”, căutând evident să aibă o minimă comunicare cu acesta, el ar trebui să poată lăsa pentru puţin timp cartea şi să discute câteva minute cu ea.

Dincolo de toate trebuie ca soţii să urmărească să-şi sincronizeze întotdeauna programul personal şi priorităţile proprii cu programul şi calendarul celor de alături, pentru că de mulţi ani, nenumăraţi soţi nu ezită nici un pic în a-şi dezrădăcina familiile din mediul lor dacă serviciul le oferă o ocazie de avansare şi îi mută într-un alt oraş, sau în cazul în care continuă să lucreze în acelaşi loc nu ezită să-şi folosească tot timpul şi toată puterea lor în activităţile profesionale, părăsindu-şi familiile, lăsându-le în mila Domnului şi încredinţând sau mai bine zis îngreunându-le cu toată răspunderea îngrijirii copiilor pe soţii. De altfel, în zilele noastre unele femei, aşa-zis emancipate, nu ezită să ignore nevoile familiei pentru a reuşi în recunoaşterea personală şi în preţuirea de către alţii. Linia dintre propria dezvoltare şi interesul familiei prin care trebuie să treacă soţii este foarte subţire şi este nevoie de multă atenţie şi de realism pentru ca cei doi să poată rămâne pe ea. Aspiraţia către dezvoltare personală şi interesul familiei trebuie să fie într-un echilibru neîncetat, iar preocuparea de sine şi preocuparea faţă de familie nu trebuie să se excludă una pe alta. Trebuie să se încerce cultivarea ambelor în aceeaşi măsură.

Pr. Filoteu Faros; Pr. Stavros Kofinas

Casnicia - dificultati si solutii, Editura Sophia

Cumpara cartea "Casnicia - dificultati si solutii"

 

Pe aceeaşi temă

16 Octombrie 2017

Vizualizari: 410

Voteaza:

Uitarea de sine si dezvoltarea personalitatii sotilor in casnicie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE