- Ce legătură există între nevoinţa pocăinţei şi cea a postului ?

- In timpurile vechi-testamentare, postul exprima starea tic pocăinţă a omului. Conform rânduielii Bisericii Ortodoxe, în timpul sărbătorilor, este îngăduită o masă praznicală intru „alinarea fraţilor” Atunci când omul se pocăieşte însă, el se limitează în hrană, pentru ca sufletul să sporească mai uşor în cele dumnezeieşti. Cuviosul Nil Sinaiticul spune că nevoinţa postului nu are drept scop provocarea suferinţei şi a strâmtorării. Ea este rânduită de Dumnezeu, pentru ca sufletul să dobândească libertate şi întâietate asupra trupului. Astfel, sufletul, nefiind legat de nimic pământesc, să se înalţe către Dumnezeu prin rugăciune. De aceea, când omul se căieşte cu adevărat, el nu poate să nu postească. Prin analogie, cunoaştem că omul atins de tristeţe şi necazuri nu are poftă de mâncare, iar mintea îi este plină de griji. Când cineva cugetă că Dumnezeu îl va arunca în gheenă şi va muri pentru păcatele sale, nu mai are poftă de mâncare. La această măsură ajungeau numai Sfinţii Părinţi ai vremurilor de demult...

Starea de pocăinţă a creştinilor contemporani, care se înfrânează şi postesc mai multe zile la rând, nu se poate compara cu cea a Sfinţilor Părinţi. Sfinţii se considerau nevrednici de mâncare şi băutură. Ei plângeau pentru păcatele lor, beau lacrimi şi gustau bucuria proprie celor care se pocăiesc cu durere pentru greşelile lor. Pe ei nu-i mai interesau mâncarea şi băutura în măsura în care ne interesează pe noi.

Postul şi abstinenţa trebuie să fie practicate după puteri, să corespundă nivelului şi dispoziţiei noastre lăuntrice. In orice situaţie însă postul este chipul pocăinţei. El nu înseamnă înfometare, ci împuţinare a hranei, a somnului şi devine preţios în cazul în care trezeşte în om simţul pocăinţei. Dacă omul nu poate sta pe picioare de oboseală din cauza „nevoinţelor” sale, el nu este interesat prea mult de pocăinţă. Un asemenea „postitor” devine înrăit şi nervos.

Expresia „ispitele postului” ne este destul de cunoscută. Aceste ispite apar nu neapărat pentru că demonii ne atacă. Suntem oricum stăpâniţi de ei. Nu suntem tipul de oameni pe care să-i atace demonii, deşi, bineînţeles, ne pot provoca destule necazuri. Ei îi ispitesc pe sfinţi precum Sfântul Macarie cel Mare şi Sfântul Antonie cel Mare. Noi însă ne ispitim de înseşi patimile noastre. Când omul se înfometează în post, devenind nervos şi răutăcios, atunci se confruntă cu aşa-numitele „ispite din post”. Se cuvine să postească în mod cumpătat şi, astfel, starea sa sufletească va fi cuprinsă de pace şi bucurie. Aceasta îi va aduce dispoziţie de rugăciune, iar rugăciunea va naşte în el pocăinţa.

- Cum să înţelegem corect însemnătatea postului în vremea noastră?

Postul este înfrânarea sufletului şi a trupului de la desfătări. Măsura postirii fiecăruia trebuie să corespundă neapărat cu cea a sănătăţii trupeşti şi a vârstei. Rezultatul postirii corecte sunt bucuria, pacea duhovnicească, dispoziţia de rugăciune, despovărarea, iar al celei incorecte sunt nervozitatea, răutatea, înălţarea de sine şi mândria. Domnul dezaprobă tot ce ne aruncă pe noi în braţele mândriei, tot ce ne dăunează mai mult decât ne foloseşte.

- In perioada Postului Mare auzim adesea Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul în biserică. De ce îi cere sfântul lui Dumnezeu, cu precădere, curăţie, smerenie, răbdare şi dragoste?

- In această rugăciune sunt cuprinse cele mai de seamă cereri ale sufletului creştinesc. Patimi precum: deznădejdea, iubirea de stăpânire, trândăvia şi grăirea în deşert le avem toţi, ne bântuie pe fiecare în parte. Sfinţii Părinţi au spus că trândăvia este începutul tuturor relelor, deznădejdea este patima cea mai pierzătoare, iar iubirea de stăpânire duce la necazuri şi nefericire. Grăirea în deşert este patima omului care nu trăieşte după Dumnezeu, pentru că, de obicei, creştinul se roagă. Din acest motiv, Sfântul Efrem Ii cere Domnului prin rugăciune să fie izbăvit de ele.

Darurile pentru care se roagă: curăţie, înţelepciune, răbdare şi dragoste sunt virtuţi creştineşti scumpe şi preamărite. Creştinul nu poate fi imoral. Ieromonahul Vasile din Optina, ucis în anul 1993 de Paşte, a spus în predica zilei Triumfului Ortodoxiei următoarele: „Ortodoxia este smerenie, iar Triumful Ortodoxiei este triumful smereniei.” Omul care înţelege sensul acestor cuvinte va aprecia smerenia precum viaţa însăşi. Răbdarea se naşte din, smerenie. Fără smerenie nu este posibil să rabde omul toate necazurile şi scârbele vieţii. Iubirea este cununa tuturor virtuţilor, apogeul desăvârşirii duhovniceşti.

Sfârşitul Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul are o importanţă deosebită pentru creştin: „Aşa, Doamne, împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!” Sfântul Ioan Scărarul spune că omului îi este mai uşor să se mântuiască dacă nu osândeşte pe nimeni. Virtutea neosândirii aproapelui poate fi dobândită numai dacă ne recunoaştem păcatele, neputinţele şi neajunsurile. In Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul sunt concentrate toate cele folositoare sufletului creştinului, iar a cere virtuţi în zilele Marelui Post este absolut firesc şi normal.

- Prin intermediul acestei rugăciuni Ii cerem lui Dumnezeu să ne ofere ceva, să ne izbăvească de ceva... Oare omul care tinde spre desăvârşire nu este în stare să dobândească virtuţi de unul singur?

- Creştinismul se deosebeşte de celelalte religii prin faptul că tot ce dobândeşte omul în urcuşul său duhovnicesc reprezintă, de fapt, darul pe care i-L oferă Dumnezeu însuşi. El se poate strădui îndelung pentru a căpăta virtuţi, dar, dacă Dumnezeu nu i le dăruieşte, totul este zadarnic. Ortodoxia adevărată este triumful smereniei, este triumful conştiinţei omului care îşi recunoaşte nevrednicia. Numai această conştientizare îl determină să se întoarcă spre Dumnezeu şi să ceară sprijin în neputinţa sa. „Harul dumnezeiesc, vindecător al neputinţelor şi plinitor al lipsurilor” pogoară şi tămăduieşte, pentru că tot ce avem în viaţa noastră materială şi duhovnicească este de la Dumnezeu. în aceasta constau credinţa creştinului şi Triumful Ortodoxiei.

- De ce Postul Paştelui este numit Postul Mare?

- Este cel mai îndelungat post din timpul anului şi solicită multă nevoinţă în ceea ce priveşte rugăciunea, pocăinţa etc. Slujbele bisericeşti din această perioadă diferă de cele din timpul anului printr-o rânduială canonică aspră. Liturghia nu se săvârşeşte în fiecare zi, pentru că ea înseamnă sărbătoare, bucurie, iar postul e timp de pocăinţă. Astfel, în Postul Mare, în timpul săptămânii, se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, adică a pocăinţei, iar sâmbăta şi duminica, care diferă liturgic de restul zilelor - Liturghia Sfântului Vasile cel Mare sau a Sfântului Ioan Gură de Aur. Conform canoanelor, sâmbăta şi duminica nu se ţine post aspru numai cu pâine şi apă sau post negru.

Ava Dorotei spune că Postul Paştelui poate fi asemănat cu zeciuiala anuală pe care o datorăm lui Dumnezeu. Anul bisericesc conţine multe zile de post, din a căror componenţă fac parte atât miercurile, cât şi vinerile. Deşi numărul lor l depăşeşte pe cel al zilelor obişnuite, ava Dorotei a apreciat numai Postul Paştelui drept prinos al omului adus lui Dumnezeu, pentru că presupune o nevoinţă aparte. Pocăinţa este mereu nevoinţă, dar una izvorâtoare de nesfârşită bucurie. Rânduiala canonică a Ierusalimului, respectată de noi până în prezent, ne-a fost lăsată de monahii primelor veacuri. Ea a răsărit din inimile lor, lucrătoare de pocăinţă şi plinitoare de bucurie. Ecoul acestei bucurii curate se aude până astăzi în slujbele Marelui Post.

- Cum îi îndemnaţi să postească pe începători ?

- Există o opinie care susţine că postul trebuie să fie mai puţin sever pentru cel începător, adică să nu-l împovăreze pe acesta. Eu nu sunt de acord cu astfel de abordare. In ceea ce mă priveşte, primul meu post l-am respectat strict, conform canoanelor, fără vreo abatere oarecare. Bineînţeles, rânduiala postului, descrisă în Tipicon, este irealizabilă la ora actuală chiar şi pentru schimnici. Explicaţia este simplă: Tipiconul a fost scris în urmă cu câteva veacuri, pe vremea când oamenii erau mai sănătoşi fizic.

Marii nevoitori contemporani, cum sunt Sfântul Ignatie Briancianinov, părintele Nikon Vorobiov, nu recomandă creştinilor asemenea posturi aspre. Este de-ajuns să se respecte canonul curent, acceptat în unanimitate de către sinod, care vizează evitarea hranei de dulce, a bucatelor alese şi a lăcomiei. Astăzi, toţi avem sănătatea şubrezită, pentru că trăim timpuri când explodează în mod imprevizibil staţii atomice, mediul este poluat, hrana este otrăvită, iar acestea toate, bineînţeles, ne distrug sănătatea. Până şi Sfântul Ignatie menţiona că predecesorii au fost mult mai sănătoşi decât contemporanii săi. Este evident că pe vremea sfântului nu au exitat explozii ale staţiilor atomice, aidoma celei de la Cernobâl. Deci ce să mai vorbim de noi?

In primul volum al scrierilor sale, Sfântul Ignatie afirmă că a mânca o dată pe zi este cel mai uşor şi potrivit post. In timpurile noastre, acest lucru este irealizabil. Mai exact, a urma sfatul sfântului este dăunător şi neînţelept. Dacă omul contemporan îşi permite să respecte post aspru, înseamnă că are sănătate impecabilă, şi nu neapărat pentru că este un mare nevoitor.

Conform rânduielilor bisericeşti, în unele zile din post nu se consumă bucate gătite cu untdelemn. In cazul dat, respectarea canoanelor va fi adaptată la sănătatea fizică a fiecărei persoane. De pildă, pe cei bolnavi de inimă nu-i binecuvântez şi nu le recomand să excludă untdelemnul din hrană, cu excepţia unor zile deosebite cum sunt: prima zi a Postului Mare sau Vinerea Mare. A ţine post negru în aceste zile este riscant, după părerea mea.

Părintele Nikon Vorobiov spune că pentru a respecta postul şi alte nevoinţe trupeşti, după măsura părinţilor din vechime sau conform Tipiconului, omul are nevoie de un îndrumător duhovnicesc experimentat. Unde găsim astfel de îndrumători astăzi? Părintele Kiril Pavlov, arhimandrit al Lavrei Sfântului Serghie şi mare duhovnic al Rusiei, îi îndeamnă pe creştini să mănânce de mai multe ori pe zi în cantităţi mici, adică atât cât să nu se îmbuibe. El spune că îmbuibarea pântecelui este foarte dăunătoare. Omul care a mâncat mult nu se poate ruga, iar sensul postului este rugăciunea. Este bine să i se spună începătorului că postirea nu înseamnă înfometare. De asemenea i se va propune spre lectură literatură religioasă cu această tematică şi va fi prevenit în cazul exceselor.

I-aş recomanda novicelui să nu mănânce nimic de dulce în post şi să nu ceară preotului dezlegare, să zicem, la peşte. Va primi dezlegare numai dacă suferă de vreo boală care i se poate agrava. Astfel, Sfântul Teofan i-a expediat unui monah bolnav o scrisoare, prin care îl convingea să mănânce supă de găină în Postul Mare, la recomandarea medicului.

IEROMONAH SERGHIE RÎBKO

Fragment din cartea "CUM NE MÂNTUIM ÎN SECOLUL XXI", Editura Sophia

Cumpara cartea "CUM NE MÂNTUIM ÎN SECOLUL XXI"

 

• Bucuria crestinului
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Bucuria Invierii din fiecare duminica
  Publicat in : Religie
• Bucuria in Ortodoxie
  Publicat in : Morala
• Bucuria si sensul credintei
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: