Până acum a fost vorba numai despre mâncat şi postit, mai puţin însă despre ce anume se mănâncă sau la ce se renunţă în post. Avva Evagrie nu se referă decât relativ rar la acest lucru pentru că nu vrea să repete ceea ce pentru cititorii săi era de la sine înţeles. Din alte relatări contemporane ştim însă în mare ce anume mâncau şi ce nu mâncau Părinţii pustiei.

Paladie, ucenicul şi biograful avvei Evagrie, ne relatează că până în momentul îmbolnăvirii sale grave părintele său duhovnicesc nu mânca decât pâine, foarte puţin ulei şi era foarte zgârcit şi cu apa de băut. De fructe, care în pustie erau oricum delicatese, nici măcar nu se atingea şi nu voia nici ca ucenicii săi să mănânce. Doar atunci când s-a îmbolnăvit a trecut cu binecuvântarea Părinţilor la o altă dietă: nu mai mânca pâine, ci doar puţine legume fierte, păstăi şi alte alimente asemănătoare1. Toate acestea sunt alimente obişnuite în general în pustie. Cititorul modern trebuie să aibă în vedere faptul că pe atunci toate acestea erau naturale, „bio” cum se spune astăzi, şi prin urmare îşi păstrau valoarea nutritivă deplină. Pâinea, legumele, păstăile conţineau proteinele, vitaminele etc. de care are nevoie corpul.

Nu putea fi vorba însă de carne, peşte sau ouă. Primii monahi erau de regulă vegetarieni2 şi (afară de câteva excepţii locale privite însă cu uimire) nu se ocupau de creşterea animalelor3. Toate aceste fără nici un fanatism. Mai bine să mănânci carne decât să te umpli de slavă deşartă4. Dar şi invers: mai bine să nu mănânci carne, deşi regula prevedea că oaspetele mănâncă ceea ce i se pune în faţă, dacă prin aceasta faci sminteală fratelui5. Am văzut că vinul şi carnea erau rezervate bolnavilor şi bătrânilor. Ambele treceau drept leacuri întăritoare şi drept urmare erau date celor care aveau nevoie de întărire. Acelaşi lucru era valabil până în Evul Mediu şi despre miere.

Cu toată abstinenţa, atitudinea Părinţilor pustiei este caracterizată, aşadar, de libertate evanghelică fără nici un fanatism al unei reguli. Impărăţia cerurilor nu stă în mâncare şi băutură: „Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate, dar Dumnezeu le va nimici şi pe acesta ca şi pe acelea”6. Evagrie trimite în mod explicit la această libertate, care nu era înţeleasă drept libertinaj7. Un realism sănătos există şi în ce priveşte valoarea relativă a existenţei monahale:

„Mai bine mirean blând decât monah irascibil şi arţăgos”8. Iar nobilei monahii şi diaconiţe romane Severa îi scrie: „Mai bine o soţie blândă decât o fecioară arţăgoasă şi irascibilă”9.

In ciuda valorii relative a înfrânării, valabilă numai într-un anumit tip de raportare relaţională, primii monahi erau în principiu vegetarieni. Această atitudine fundamentală s-a păstrat în Răsărit până astăzi10, în Occident ea fiind menţinută doar în anumite ordine monahale foarte severe. In schimb în Occident a apărut, din motive legate de „viziunea despre lume”, o formă secularizată a acestui vegetarianism adeseori combinată cu un rigorism străin de duhul Părinţilor.

Renunţarea la orice hrană provenită prin uciderea de animale are însă un sens teologic mai profund, al cărui simbolism ne va preocupa puţin în cele ce urmează.
*
Scriptura face o distincţie clară între două moduri diferite de existenţă a omului şi a întregii creaţii, respectiv de situare a omului în această creaţie şi de raportare a creaturilor întreolaltă. Un mod de existenţă e expresia pură a voinţei originare şi propriu-zise a lui Dumnezeu Creatorul, cealaltă este consecinţă a unei căderi, a acelei prime căderi în păcat care a constat în încălcarea poruncii de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Experienţa noastră nemijlocită nu are acces decât la cel de-al doilea mod de existenţă supus nu mai puţin decât primul Providenţei lui Dumnezeu. Prin urmare, el nu este nicidecum rău, cum afirmau gnosticii, ci doar provizoriu, până când va fi reinstaurată, respectiv desăvârşită, ordinea originară adevărată. Această schimbare de la provizorat la definitiv se realizează în timp. Istoria devine astfel istorie a mântuirii.

In Scriptură există nenumărate exemple ale acestei polarităţi dintre voinţa lui Dumnezeu proprie şi improprie. Ştim răspunsul dat de Hristos fariseilor în legătură cu divorţul pe care Moise îl permisese şi fusese cuprins în Lege de Dumnezeu însuşi. Şi totuşi Hristos desfiinţează această lege cu motivaţia: „... la început însă nu a fost aşa...”11. Relaţia dintre bărbat şi femeie, corespunzătoare voinţei originare a lui Dumnezeu atunci când i-a creat la început, nu este una de genul care să permită bărbatului şi femeii o despărţire atunci când ar voi ei aceasta. Ei au fost creaţi în vederea unei unităţi a cărei semnificaţie simbolică va fi evidenţiată mai târziu de apostolul Pavel12; de aceea acum, când Hristos a revelat în mod definitiv voinţa originară a lui Dumnezeu, „omul nu are voie să despartă ceea ce Dumnezeu a unit”.

Mai puţin evident la prima vedere este însă contrastul dintre ceea ce trebuia să fie de fapt şi ceea ce Hristos a venit să restaureze, şi ceea ce există în realitate din cauza „învârtoşării inimii omeneşti”. Acest contrast iese la iveală în şirul de afirmaţii ale lui Iisus în care la ceea ce „scris este” opune: „Eu însă vă spun”13. Acest „Eu însă vă spun” nu este pur şi simplu o radicalizare a legii oricum severe, ci mai degrabă o reducere a întregului ei conţinut la voinţa originară a Creatorului. „Să nu ucizi” - spune Legea. în episodul lui Cain şi Abel citim că răul care a dus la ucidere e prezent, ascuns ca un şarpe14, în invidie şi mânie. „Eu însă vă spun, cine îl mânie pe fratele său...”15, acela e deja un ucigaş în inima sa, cum este Cain pentru Abel. întrucât însă acum „Dumnezeu este iubire”16 şi omul a fost creat „după chipul şi după asemănarea Lui”, fiind menit să fie „desăvârşit precum Tatăl Care este în ceruri”17, nu numai omorul, ci şi mânia sunt contra naturii. Singura relaţie dintre oameni conformă creaţiei, şi prin aceasta conformă naturii, este de aceea iubirea, întrucât şi Dumnezeu a creat totul din iubire18. La fel stau lucrurile şi în cazul celorlalte antiteze dintre lege şi afirmaţiile Mântuitorului „Eu însă vă spun...”.

In primele pagini ale Facerii citim că atunci când Dumnezeu l-a creat pe primul om sau „omul în sine”, l-a făcut stăpân peste toate, vietăţile pământului19. Asemănarea sa cu Dumnezeu20 trebuia să se manifeste tocmai în această poziţie de rege în natură, asemănătoare celei a lui Dumnezeu; Psalmul 8 va elogia în cuvinte mişcătoare această înălţime iniţială a omului. în cartea Facerii aflăm însă mai multe despre modul în care trebuie înţeleasă această stăpânire prin asemănarea cu Dumnezeu: nu ca tiranie, pentru că se spune: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el Acestea vor fi hrana voastră"21. Despre animale se spune doar că omul a avut voie „să le dea nume”22, fapt în care se exprimă tocmai poziţia sa de stăpân. Ele se vor chema aşa cum le va numi el, numele desemnând rolul fiecăreia în natură. Despre rolul special al omului se spune apoi că a fost aşezat în grădina Eden „ca să o lucreze şi să o păzească”23.

In starea primordială Adam, „omul în sine”, este prin urmare „lucrător şi păzitor” al grădinii creaţiei, stăpân după asemănarea cu Dumnezeu peste toate animalele, de al căror sânge nu are voie să se atingă, pentru că acesta e purtător al vieţii, de care doar Dumnezeu dispune, pentru că El a dăruit-o. De aceea sângele va fi în permanenţă interzis omului. Chiar şi mai târziu, când omul ucidea şi sacrifica, sângele a rămas proprietatea unică a lui Dumnezeu: trebuia vărsat şi dat pământului, însă nu era voie să fie consumat niciodată24. Primul om nu avea încă nevoie de moartea altor fiinţe vii, întrucât „trăia din tot cuvântul care ieşea din gura lui Dumnezeu”25. Avea tot atât de puţin nevoie de moartea altor vietăţi ca Dumnezeu însuşi, al Cărui administrator sau econom este. Această primă ordine „paradiziacă” nu cunoaşte încă sacrificii care se ivesc de-abia odată cu apariţia păcatului, care e perturbarea acestei ordini.

Biblia descrie o stare originară a omului dominată de o armonie desăvârşită între Creator şi creaţie, dar şi între creaturi, om şi animale. Omul distruge însă această ordine. Ispitit de poftă, el încalcă singura poruncă care îi fusese dată. Cade şi această cădere intră în creaţie. Urmează izgonirea din grădina Eden, primul omor: Cain ucide prin vicleşug şi din invidie pe fratele său Abel. Odată pătruns în creaţie, răul duce în mod inexorabil la un rău şi mai mare, căruia Dumnezeu îi pune capăt prin potop. Prin Noe şi familia sa Dumnezeu salvează din ape sămânţa unei noi umanităţi, simbol a ceea ce va deveni realitate prin Botez. Umanitatea de după Noe este nouă, dar nu înnoită din temelii, „deoarece cugetul omului se pleacă la rău din tinereţile lui”26.

Dumnezeu are în vedere tocmai această înclinaţie a omului: nu răul însuşi, ci pe omul care tinde spre rău. Un legământ e încheiat cu Noe şi el garantează existenţa viitoare a pământului. Situaţia fundamental schimbată în care se află omul - relaţia sa perturbată cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi creaţia în general - pe care Dumnezeu nu o poate face nefacută, dar căreia îi aşază o limită provizorie, se exprimă limpede în acest legământ:

„Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. Căci Eu şi sângele vostru, în care e viaţa voastră, îl voi cere de la orice fiară; şi voi cere viaţa omului şi din mâna omului, din mâna fratelui său. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său”27.

Prin aceasta e stabilită o stare de fapt provizorie: omul rămâne încă stăpân al vieţuitoarelor, însă dată fiind înclinaţia lui spre rău el este mai degrabă un tiran. De acum înainte el trăieşte prin uciderea creaturilor încredinţate lui de Dumnezeu şi întreaga creaţie va „suspina” de acum înainte, pentru că, aşa cum spune Pavel28, din vina omului, împotriva voinţei ei, a dobândit un caracter trecător. Aşa vor sta lucrurile până când Hristos va pune în ascuns o nouă sămânţă de viaţă în vechea creaţie. De aceea se spune: „Cine e în Hristos este o creaţie nouă”29. In Hristos a intrat în lume încă în chip ascuns, dar în mod „real”, acţionând ca un ferment, noul şi adevăratul Adam30. „în Hristos” credinciosul care recunoaşte această realitate nouă şi totodată originară şi i se încredinţează devine el însuşi „om nou”, „dezbrăcându-se de vieţuirea de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare”31. E înnoit „după chipul Ziditorului”32.

Această noutate, care este totodată restaurarea originarului şi desăvârşirea acestuia, are cele mai diferite efecte. Am văzut deja acest lucru în câteva exemple. Nicăieri nu citim că Hristos şi ucenicii Săi ar fi fost vegetarieni; probabil că nici nu au fost. Biserica timpurie nu s-a gândit nici ea să dezvolte acest aspect al noutăţii, deşi există o serie de indicii în această direcţie, provenind însă mai degrabă de la marginea Bisericii. Nu trebuie să ne mire aceasta, pentru că vegetarianismul în sine e un fenomen larg răspândit în istoria religiilor. Atât atunci, cât şi astăzi există un potenţial ridicat de răstălmăcire a acestuia, mai ales acolo unde se propagă şi o atitudine de ostilitate faţă de trup şi materie, ca, de pildă, în maniheism, care este cu totul străin de gândirea biblică. Dovezi că Biserica timpurie a avut de luptat cu astfel de curente apar în mai multe scrieri nou-testamentare33. Comune acestor curente e eroarea de a vedea în lumea actuală şi ordinea ei provizorie nu opera unui Dumnezeu bun, a Tatălui lui Hristos, ci a unui alt principiu rău în sine.

Acestei desconsiderări maniheice a lumii materiale i se opune în epoca modernă atitudinea diametral opusă de absolutizare a „naturii”. Aceasta nu mai e o creaţie provenită de la Dumnezeu şi raportată în permanenţă la El, ci e un absolut divinizat care ia locul lui Dumnezeu însuşi. întâlnim aici un „respect în faţa vieţii” care ia forme cultice, adeseori combinat cu un dispreţ abisal faţă de om. Vegetarianismul dobândeşte în acest context o coloratură pseudo-religioasă, devine un gen de „cult al naturii”, nu mai puţin străin de revelaţia divină, ca şi sus-numita ostilitate maniheică faţă de trup şi materie.

Intre aceste două extreme stă un vegetarianism întemeiat biblic, la baza căruia stă o imagine fundamental diferită de creaţie, care nu este pur şi simplu „natură”, dar şi o altă antropologie, care nu poate vedea omul altfel decât în relaţia sa cu Acela care creându-l „după chip şi asemănare” l-a creat spre El. Aici ar fi de altfel locul în care trebuie pusă şi trebuie să primească răspuns din perspectivă creştină problema responsabilităţii pentru mediul înconjurător. Rămânând în cadrele temei noastre ne vom mulţumi să schiţăm sensul şi conţinutul unei renunţări voluntare, biblic întemeiate, la orice tip de hrană dobândită prin ucidere.
*
In condiţia sa originară înainte de căderea care a făcut din el „omul” întâlnit în istorie, primul Adam e descris drept „lucrător” al grădinii creaţiei care se hrăneşte din roadele acestei grădini. Faţă de animale el este un stăpân regesc, nu un tiran, ci doar „păzitorul” lor care le dă tuturor nume34. Numai acest prim Adam cunoaşte „numele” animalelor, cu alte cuvinte adevărata lor fiinţă, doar el le poate „chema pe nume”, iar ele îl urmează ca oile păstorul35.

Odată cu căderea în creaţie intră stricăciunea şi, împreună cu aceasta, moartea. Omul devine tiranul celorlalte vieţuitoare, ba chiar devine ucigaşul semenilor săi. Dumnezeu pune o limită acestei stări de fapt prin legământul făcut cu Noe: omul are voie de acum înainte să se hrănească şi cu animale, dar la fiecare înjunghiere trebuie să dea lui Dumnezeu înapoi sângele lor, adică viaţa lor, şi prin aceasta să recunoască stăpânirea lui Dumnezeu asupra creaţiei Sale. Această ordine care corespunde „răutăţii omului” din tinereţile lui rămâne valabilă - definitiv stabilită de legea lui Moise - până la Ioan Botezătorul, iar începând „de atunci se propo- văduieşte împărăţia cerurilor”36. în Hristos începe o nouă creaţie.

Acest fapt îl sugerează deja genealogia pe care I-o face Luca şi unde Hristos, ca odinioară Adam, e văzut avându-şi originea direct în Dumnezeu. Botezul Său în Iordan culminează în cuvintele: „Tu eşti Fiul Meu Cel iubit...”, iar arborele genealogic al lui Iisus se încheie astfel: „... fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu”37. Hristos este, aşadar, „ultimul Adam”, a cărui prefigurare (typos) a fost „primul Adam”38. In Hristos creaţia ajunge la desăvârşire.

Ce-i drept despre acest nou Adam nu aflăm că ar fi fost vegetarian. Din contră, se relatează că se lăsa bucuros invitat la mese de păcătoşi şi drepţi care cu greu puteau fi vegetarieni, fapt care I-a adus Lui, dar şi tuturor acelora care I-au urmat, deşi erau asceţi severi, faima proastă de a fi „mâncăcios şi băutor de vin”39, în acelaşi timp despre El avem şi propoziţia scurtă şi misterioasă:

„Şi îndată Duhul L-a dus în pustie. Şi a fost în pustie

patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Şi era împreună cu fiarele, şi îngerii îi slujeau”40.

Cuvintele „şi era împreună cu fiarele...” nu au corespondenţă în textul paralel de la Matei41 şi nici la Marcu nu sunt însoţite de nici o explicaţie. Sensul lor trebuie explicat pe fundalul vechi-testamentar al istoriei ispitirilor. Am văzut mai sus că în ispitirile lui Hristos sunt preluate şi „împlinite” nu numai ispitirile lui Israel din timpul pribegiei de 40 de ani prin pustie, ci în ele e retrăită însăşi ispitirea primului om. Vieţuirea „împreună cu fiarele” trimite la starea paradiziacă, unde între om şi animal domnea pacea. După ce Hristos l-a biruit în toate pe vrăjmaşul ispititor, această stare de pace apare din nou. Pustiul devine rai Pacea regăsită dintre om şi animale era văzută deja din vechime de către profeţi drept semn al timpului mesianic al mântuirii42. Acest timp mesianic începe deci acum! De aceea se spune deja în Vechiul Testament că „dreptul” trăieşte în pace chiar cu fiarele sălbatice43.

„... nu te vei mai teme de fiarele pădurii, în câmp sălbăticiunea va sta cu tine-n pace”44.

Fiarele nu numai că nu îi fac nici un rău celui drept, dar chiar îi slujesc, cum fac cu profetul Ilie în pustie45. Pentru că nu mai văd în el tiranul care le vânează şi ucide, ci întâiul lor „paznic”, care pe toate le-a strigat pe nume.

Tot ca lui Ilie în pustie nu numai animalele slujesc celui drept, ci şi îngerii46. Se repetă aici ceea ce se întâmplase deja la sfârşitul pribegiei lui Israel prin pustie: „omul mănâncă pâinea îngerilor”47. Pentru că potrivit fiinţei lor îngerii sunt „duhuri slujitoare, trimise spre slujire la cei care trebuie să moştenească mântuirea”48. Oriunde apare un drept în lume, fie el Ilie, Daniel, Tobie sau oricare altul în Vechiul sau Noul Testament, apar şi îngeri care îi slujesc.

Viaţa în pace cu fiarele sălbatice în timpul lungii perioade de post din pustie, ca şi apariţia îngerilor slujitori după izbânda asupra ispititorului, sunt semne că a venit „ultimul Adam” şi că „împărăţia cerurilor s-a apropiat”49, ba mai mult că aceasta este „în mijlocul nostru”50.

Intrucât Hristos este „ultimul Adam”, tatăl unui nou neam omenesc51, nu ne mai miră faptul că lucruri asemănătoare aflăm şi despre sfinţi, mai ales despre martiri, în faţa cărora adeseori se îmblânzeau fiarele cele mai sălbatice. De-a lungul veacurilor, începând cu Părinţii pustiei, îi vedem apoi pe sfinţi vieţuind în comuniune şi prietenie alături de urşi, lei, cerbi, hiene etc., în funcţie de mediul natural şi istoric în care trăiau. Legătura dintre sfinţi şi animale este până în pragul epocii moderne o componentă statornică a hagiografiei; exemplele sunt nenumărate, Francisc din Assisi, de pildă, fiind numai cel mai cunoscut dintre ele în Occident.

E o trăsătură cunoscută şi în alte religii. Faptul nu-l va mira pe cel care ştie că nicăieri nu lipsesc urme de adevăr şi puncte de legătură, fără de care propovăduirea Evangheliei în cele mai diferite culturi ar fi cu neputinţă. Sunt aşa-numitele „seminţe ale Logosului divin” (logoi spermatikoi) despre care sfinţii Părinţi ştiau să spună încă multe lucruri.

Ceea ce lua fiarelor sălbăticia şi grozăvia atunci când întâlneau cu un sfânt era tocmai felul cu totul altfel de a fi al acestor oameni, adânca lor pace. în loc să-l pună pe om pe fugă, aceste fiare se grăbesc acum spre el, caută apropierea şi ocrotirea lui, ca hiena care i-a adus avvei Macarie puiul său52. Fiarele simt în aceşti oameni nişte prieteni şi „păzitori”, supunându-se chiar împotriva firii lor cuvântului lor în chipul cel mai uimitor. Ceea ce le „vrăjeşte” e mireasma întâiului Adam, „mireasma sfinţeniei”, dulcele parfumul al vieţii dumnezeieşti53.

Iubirea sfinţilor faţă animale şi răspunsul spontan al acestora n-are nimic de-a face cu pervertitul „cult al animalelor” din zilele noastre, de multe ori combinat cu o adâncă repulsie faţă de ceilalţi oameni. Aici lucrurile stau exact pe dos: numai pentru că sfinţii „îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi cu toată puterea lor, şi iar pe aproapele ca pe ei înşişi”, pentru că „s-au dezbrăcat de omul cel vechi stricat de poftele înşelăciunii” şi în locul acestuia „s-au îmbrăcat cu omul cel nou după chipul Ziditorului său”, adică Hristos, numai de aceea şi atitudinea faţă de natură, şi anume faţă de animalele care ne stau cel mai aproape, e una cu desăvârşire nouă.

Devine aici limpede ce profundă semnificaţie simbolică are renunţarea voluntară la orice tip de hrană obţinută prin uciderea unui animal. E vorba în cele din urmă de un semn văzut al prezenţei împărăţiei cerurilor. E vorba de o renunţare voluntară, pentru că nu priveşte nici o lege, nici un tabu. Renunţarea are valoare de semn, deoarece cât timp trăim în acest trup e cu neputinţă să dobândim mai mult decât o presimţire şi o pregustare a ceea ce vom avea parte la „naşterea din nou a lumii”54. Ca semn însă această renunţare are dejucat un rol hotărâtor în timp: pentru cel care vrea să vadă trimite spre caracterul provizoriu al oricărei făptuiri. îl îndeamnă pe om să nu-şi calce în picioare propria fiinţă, demnitatea de împărat. Ii aminteşte că nu are voie să fie un exploatator, că din el nu trebuie să iasă în lume „frică şi groază”, ci iubire şi încredere.

Cine a devenit conştient de aceste lucruri sau, mai bine spus, cine a ajuns prin harul lui Dumnezeu la o asemenea treaptă de curăţie a inimii, acela nu mai are nevoie să se „ascundă printre pomi” atunci când aude la ceas de seară paşii lui Dumnezeu prin grădină55, ci îi poate ieşi în întâmpinare „faţă către faţă”. Cine a redobândit parrhesia originară, această îndrăznire a privirii şi cuvântării, acela nu va mai putea întâmpina nici natura altfel decât ca „lucrător” şi „păzitor” al unei grădini, înrudirea apropiată cu animalele pe care Părinţii o cunoşteau foarte bine şi care l-a făcut pe un Francisc de Assisi să trăiască ca un „frate” al tuturor vieţuitoarelor, ba chiar al stihiilor, îi va insufla acel respect faţă de natură care nu o ridică la rang de idol, ci o cinsteşte ca o creaţie de dragul Creatorului. Ca acel simplu ţăran, pe care ne-a fost dat să îl întâlnim odată şi care în ogorului său perfect ordonat lăsa întotdeauna un loc în care să poată creşte „buruieni” mari şi frumoase, ca „să nu se piardă nici ele”.

Ieroschimonah Gabriel Bunge

Fragment din cartea "Gastrimargia sau nebunia pantecelui", Editura Deisis

Cumpara cartea "Gastrimargia sau nebunia pantecelui"

Note:

1 Vita C.
2 Apophthegmata Patrum: Epifanie 4, Teofil 3.
3 Cf. HL 32. Paladie relatează în acest loc că a întâlnit în Egiptul de Sus comunităţi monahale care creşteau vite sau chiar porci, ceea ce i-a creat mari nedumeriri. Monahii invocau o tradiţie potrivit căreia nu ai voie să laşi nici o vietate să moară. Carnea acestor animale era însă vândută, ea fiind folosită în mănăstiri doar pentru bolnavi şi bătrâni. >
4 Apophthegmata Patrum: Isidor preotul; Hyperechios 4.
5 Apophthegmata Patrum: Pimen 170.
61 Co 6,13.
7 Rermon 10.
8 Mn 34.
945'
10 în zilele în care nu este post însă se mănâncă şi ouă şi peşte.
11 Mt 19,8.
12 Cf. Ef 5, 21-33.
13 Cf. Mt 5, 21-48.
14 Cf. Fc 4, 6-7.
15 Mt 5, 22.
161 In 4, 8.
17 Mt 5, 48.
18 Sol 11, 24.
19 Fc 1, 26b.
20 Fc 1,26a.
21 Fc 1, 29.
22 Cf. Fc 2,19-20.
23 Fc 2,15.
24 Cf. Lv 1, 5 etc.
25 Dt 8, 5. Cf Mt 4, 4.
26 Fc 8, 21.
27 Fc 9, 2-6.
28 Rm 8,19-22,
29 2 Co 5,17.
30 Ep Mei 60.
31 Ef 4, 22.
32 Col 3,10.
33 Col 2, 20-23.
34 Fc 2,15 ş.u.
35 Cf. In io’ 3.
36 Lc 16,16.
37 Lc 3,32.37.
38 KG V, 1.
39 Mt 11,19.
40 Mc 1,12-13.
41 Nu aminteşte de îngeri nici Luca.
42 Is 11,6. 8; Iz 34, 25; Os 2,18.
43 Dn 6,17-25.
44 Iov 5, 22-23.
45 3 Rg 18,1-6.
46 3 Rg 19, 5.
47 Ps 77, 25; Ps 104, 40.
48 Evr 1,14.
49 Mt 3, 2 şi 4,17.
50 Lc 17,21.
51 Cf. KG VI, 3.
52 HL 18.
53 Cf. H. LUTTERBACH, „Tiere: in aliem gehorsam wie Monche”, Saeculum 61 (2000), p. 294-331. Cf. şi JOSEPH BERNHART, Heilige und Tiere, Miinchen, 1937.
54 Mt 19, 28.

• Postul Craciunului
  Publicat in : Post
• Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel
  Publicat in : Post
• Lasata Secului pentru Postul Sfintei Marii
  Publicat in : Viata liturgica
• Postul, intoarcere in rai
  Publicat in : Viata liturgica
• Lasata Secului pentru Postul Craciunului
  Publicat in : Viata liturgica

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: