Atitudinea Sfantului Nectarie fata de monahism

Atitudinea Sfantului Nectarie fata de monahism Mareste imaginea.

Părintele Nectarie, dăruit cu dumnezeiască înţelepciune, cum în nenumărate rânduri am mai spus-o, datorită originii, educaţiei şi Harului, a fost un om cu o largă viziune şi cu foarte multe preocupări. Avea de asemenea orizonturi deschise şi dorinţe ce îmbrăţişau lumea întreagă. Dragostea sa se îndrepta spre lumile nepieritoare ale zidirii nevăzute şi văzute. Era un om al Evangheliei, un creştin desăvârşit şi o minte ce-L putea vedea pe Dumnezeu. Avea inima „frântă şi smerită" şi pătimea pentru toţi oamenii. Sufletul îi era dăruit cu „roadele Duhului". Era un dumnezeu „umblând în trup", dumnezeu după Har, care se făcuse pe sine primitor al tuturor durerilor lumii, „bucurându-se cu cei ce se bucură şi plângând cu cei ce plâng."

Trăind numai în adevăr, ca un dascăl harismatic în lumea Ortodoxiei luminate, familiarizat în trăire cu tradiţia ei duhovnicească, urmând criterii profunde şi înalte, având cunoaşterea tainică a dogmelor şi cunoscător al istoriei Bisericii, iniţiat prin trăire duhovnicească în viaţa ei cea veşnică, a văzut cu toată curăţia, în toată limpezimea şi în Duhul Sfânt viaţa Bisericii în dimensiunea ei universală şi în lucrarea instituţiilor sale.

Blând „tare tare“ fiind, pentru că în inima sa „mare“ se sălăşluise pacea lui Hristos „cea mai presus de cuvânt şi de gând“, umbla întotdeauna pe „calea împărătească" a deosebirii, „neabătându-se nici la dreapta, nici la stânga, neabsolutizând adică cele ce sunt relative, neexaltând peste măsură nici o formă de vieţuire şi nerespingând instituţii, atunci când nu funcţionau bine.

Descătuşat, aşadar, de vederi înguste sau de o simţire duhovnicească mărginită, nepătimitor cum era, nici nu exagera, nici nu se lăsa abătut de alterările de dispoziţie pe care le suferim noi, cei mulţi. Aprecia îndeosebi virtutea, pe care o socotea cea mai înaltă valoare duhovnicească, şi „sfinţenia fără de care nimeni nu-L poate vedea pe Domnul". Virtutea nu ca un simplu act exterior, ci ca purcedere din suflet, ca mărturie a lucrării Sfântului Duh, prin care, prin lucrarea poruncilor, sufletul se curăţă de patimi, străluceşte de lumina Harului şi se preface în măsură a „împlinirii vârstei lui Hristos".

Sfântul Părinte spunea că trebuie respectate toate instituţiile Bisericii, ca unele ce ne-au fost lăsate de Dumnezeu şi că vrednice şi creştineşti sunt toate formele de vieţuire, ajungând doar să trăim în virtute şi sfinţenie. Prin urmare vrednice socotea deopotrivă a fi atât căsătoria, ca o „mare taină", cât şi celibatul după Hristos, după modelul primilor creştini ce rămâneau să trăiască în lume în feciorie, iar pildele sale erau Acvila şi Priscilla şi fericita Tavita. Părintele Nectarie iubea mai cu seamă viaţa monahală întemeiată şi aşezată în formele sale consfinţite de tradiţie, socotind-o a fi modul cel mai vrednic de vieţuire ce dă chezăşia ajungerii pe calea nerătăcită şi apropierii de Dumnezeu. Iubea şi chinovia, dar şi vieţuirea în schit sau pustnicia. Fără a mărgini petrecerea întru virtute la anumite spaţii sau forme consacrate, socotea că monahismul în toate formele sale reprezenta un mod aparte şi deosebit de educare ascetică, întemeiat pe bogata învăţătură a Părinţilor purtători de Duh Sfânt, care de la practică au trecut la contemplare.

Sfântul şi de Dumnezeu purtătorul ierarh vedea în monahismul tradiţional o cale a desăvârşirii în duh, spre care fiecare tinde după voie şi putinţă; vedea de asemenea că monahii, dacă nu sunt cu luare-aminte şi nu se nevoiesc, pot ajunge să fie morţi sufleteşte, ruinând monahismul şi Biserica.

Dumnezeiescul nevoitor din Egina n-a scris un studiu sistematic despre monahism, în afară de „Diatriba" adresată monahiei Eusebia şi de scrisoarea către monahul Ioasaf, unde distinge treptele ierarhiei de virtute. în „Diatribă", unde Părintele descrie chipul fecioarei desăvârşite şi atrage atenţia asupra primejdiilor ce-i pândesc pe monahi, putem vedea un reflex al propriei sale vieţi. Prea Sfinţitul cerea de la monahi şi de la monahii să duca viaţa sa desăvârşită, curată şi sfântă, căutând neîncetat la Dumnezeu, respirând rugăciune, iubindu-i pe vrăjmaşi, omorând trupul, vieţuind în Iisus Hristos cu iubire fierbinte şi eros dumnezeiesc.

Precum am mai spus, scrisorile sfântului trimise măicuţelor din Egina constiuie nu numai un izvor de învăţături despre viaţa monahală, ci şi un izvor de înţelepciune pastorală. Aflăm în aceste scrisori îndemnuri la deosebirea duhului „care pe toate le judecă“ şi care pătrunde în cutele cele mai adânci ale sufletului. Milostiv şi iubitor, dar nu cu simţurile, ci cu nepătimire, a înaripat încet încet aceste suflete pe care le-a păstorit, după firea fiecăruia, ţinând seama de faptul că „firea creaturii - a omului zidit de Dumnezeu - este nespus de diferită şi de născocitoare“.

Dumnezeiescul Părinte a fost un învăţător al Bisericii universale care s-a ocupat cu cercetarea diferitelor aspecte ale vieţii Bisericii şi cu luptele sale, fără a dedica însă un studiu special monahismului. Ne-a lăsat mărturii ale iubirii sale pentru această instituţie dumnezeiască în scrisoarea pe care i-a scris-o monahului Ioasaf trăitor la Sfântul Munte, precum şi gânduri legate de vieţuirea fecioarelor afierosite Domnului în „Diatriba“ către monahia Eusebia. Mărturie stau însăşi viaţa sa şi mănăstirea întemeiată în Egina, renumită azi în toată lumea şi loc de pelerinaj panortodox, unde sufletele şi trupurile multora se tămăduiesc fără arginţi.

Dragostea şi respectul pentru instituţia monahală şi pentru sfinţiţii monahi nu l-au împiedicat totuşi a-şi arăta, în anumite împrejurări, în cuvinte grele nemulţumirea faţă de tagmele de monahi ale căror rânduri sunt îngroşate de oportunişti versaţi. Unii ca aceştia, lăsându-şi mănăstirea, neştiutori fiind de toate, voiesc a rândui viaţa Bisericii, uitând de „cele mai grele ale legii“ şi de făgăduielile făcute Domnului. De altfel, şi Sfinţii Părinţi au înfierat, folosind cuvinte aspre, purtarea unor astfel de făţarnici ce n-au lipsit din nici o epocă. Pentru aceştia Sfintele Sinoade au legiuit canoane speciale, ca să se stârpească acest rău. Voi cita un fragment din rechizitoriul pe care-l face Sfântul Nil de Ancyra, evocat şi de Sfântul Nectarie: „Astfel mulţi cred că evlavia ar fi un prilej de agoniseală şi că nu alegem viaţa odinioară liniştită şi fericită (I Tim. 6,8-9) pentru altceva, decât ca, printr-o mincinoasă cinstire de Dumnezeu, să fugim, pe de o parte, de slujbele cele ostenitoare, iar pe de alta, câştigând slobozenie spre plăceri, să putem da pornirilor noastre drumul spre cele la care tânjim. Mândrindu-ne cu multă neruşinare faţă de cei simpli, iar uneori şi faţă de cei ce ne întrec... De aceea suntem socotiţi, chiar de cei ce trebuie să ne cinstească, o turmă uşuratică şi suntem luaţi în râs vrând să fim cunoscuţi nu din felul de vieţuire, ci din înfăţişare.

Despre unii ca aceştia, mulţi în secolele al VII-lea şi al VlII-lea, preablândul nostru Părinte vorbeşte întotdeauna cu asprime, distingându-i fireşte de monahii cei înţelepţi care petrec în isihie, în post, în rugăciune şi în deplina supunere a voii lor.

Vom încheia acest capitol cu cea mai mică parte din lunga „Diatribă" adresată de, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul nostru Părinte monahiei Eusebia, fiind legată de tema monahismului. Cum am spus, în această lungă scrisoare preadulcele Părinte zugrăveşte chipul desăvârşit al fecioarei afierosite prin călugărie Domnului, descriind de fapt, printr-o metaforă ascunsă, propria sa viaţă în mănăstirea de călugăriţe din Egina. In loc de alte comentarii despre cum ar fi dorit să fie monahul sau monahia desăvârşită, îl las pe el să ne înveţe şi să ne înalţe pe înălţimile unde trăia, lăsându-ne pentru puţină vreme răpiţi în duh de harul său.
Preacuvioasă Eusebia, harul Domnului să te acopere.

Duhul cel sfânt, cel ce luminează şi sfinţeşte pe toţi cei care îi cheamă numele, să te lumineze şi să te sfinţească în toate zilele vieţii tale şi să-ţi întărească sufletul şi trupul spre lucrarea poruncilor Domnului. Luptă lupta cea bună, lucrează tot ce e bine, bineplăcut şi desăvârşit înaintea Domnului, ca, bineplăcută făcându-te Lui, să fii iubită de El şi să te învredniceşti de cinstea fecioarelor înţelepte. Implineşte-ţi chemarea, păzeşte jurămintele, nu şovăi în credinţă, întăreşte-ţi nădejdea, mărturiseşte-ţi iubirea, iar purtarea ta să fie întotdeauna desăvârşită, ca să fii plăcută Domnului.

Aceasta trebuie să fie grija neîncetată a fecioarei. Acesta este şi îndemnul pentru fecioare al Apostolului Pavel. Fecioara care-L iubeşte pe Hristos şi care-L doreşte de mire, care Lui I se afieroseşte şi care pentru Dânsul şi nu pentru sine trăieşte, fecioara în care trăieşte Domnul Hristos, care se răstigeşte, se îngroapă şi învie o dată cu El, care cu El vorbeşte şi numai către El caută, care spre El îşi înalţă sufletul şi către El îşi ridică inima şi cugetul, ale cărei buze neprihănite rostesc preadulcele Său nume în toată vremea şi din pieptul căreia ies suspine fierbinţi ca imnuri necontenite ce urcă spre slava iubirii dumnezeieşti, fecioara a cărei inimă rănită de iubirea dumnezeiască altă îndeletnicire nu are decât a rosti fără încetare sfântul Său nume, care cu fiecare bătaie a inimii trimite o rugăciune Domnului său, a cărei aşteptare este pururea însoţită de chemarea numelui lui Dumnezeu, în Domnul trăieşte, întru iubirea Sa se poartă şi întru aceasta rămâne.

Într-însa omul a murit. N-o mai stăpâneşte nici o patimă omenească. Sufletului ei îi dă viaţă izvorul vieţii adevărate. Lucrurile lumii, pline de deşartă strălucire, nu-i pot cuceri inima; nici cele desfătătoare ale vieţii nu i-o mai pot coborî spre dorinţe de rând. Nici una din bunătăţile pământului nu izbuteşte a-i aduce pe pământ duhul, ce se preumblă în ceruri. Strălucirea celor lumeşti a pălit pentru ea. Splendoarea lor mincinoasă nu-i mai orbeşte ochii sufletului, luminaţi şi întăriţi de lumina cea neînserată. Puterea lucrurilor lumii a slăbit într-însa. Inima ei s-a prefăcut într-o cetate nebiruită, pe care nici un năvălitor n-o poate cuceri şi prăda, fiindcă într-însa, prefăcută în cămară a mirilor, locuieşte Mirele Hristos, regele cel puternic şi împăratul slavei.

O bucurie cerească îi umple inima. Iubirea o cuprinde şi pacea domneşte într-însa. Toate virtuţile, răsărindu-i din inimă ca razele soarelui, îi luminează şi îi înveselesc chipul pe care zugrăvesc icoana cuminţeniei, icoană ce o înconjoară cu florile harurilor. Fiecare virtute este desăvârşită în lucrare şi străluceşte ca diamantul în colierul unei regine, împodobind-o ca pe o mireasă. Cugetul ei curat ca cerul senin e luminat de lumina dumnezeiască cea de trei ori însorită şi e sfinţit de izvorul sfinţeniei.

Duhul cel sfânt, locuind într-însa, i-a dăruit cu prisosinţă darurile sale, i-a dat duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul voinţei şi al tăriei, duhul cunoaşterii şi al adevărului şi duhul fricii de Dumnezeu. Cuvintele ei sunt cuvinte de har, ce, ca o cântare, îi curg de pe buze mai dulci decât mierea. Glasul ei atinge ca un arcuş corzile inimilor evlavioase ale celor ce-l ascultă, le mişcă şi vorbeşte într-însele. Cugetările ei sunt înalte şi vorbeşte ca cea cu adevărat învăţată de Dumnezeu. Cuvintele ei, ca apa vie şi săltătoare, ţâşnind din izvorul curat al inimii sale neprihănite, însufleţesc sufletele celor ce o sorb.

Viaţa fecioarei afierosite Domnului curge liniştit, ca un izvoraş într-o pajişte plină de flori, pe care nu-l tulbură şi nu-l încreţeşte nici o pală de vânt, care curge în voie, lin şi netulburat spre sfârşitul hărăzit, udând cu apele-i binefăcătoare şi dăruind viaţă la tot ce răsare pe maluri.

Fecioara afierosită lui Hristos, care-L iubeşte cu inima şi cugetul, este o candelă vie, aprinsă de flacăra iubirii Domnului, ce arde dinaintea dumnezeiescului jertfelnic, ca o jertfă curată şi neprihănită, duhovnicească şi sfântă. Jertfa ei sunt necurmata şi neostenita slujire a lui Dumnezeu, cântarea îngerească şi imnul fără sfârşit.

Nevinovăţia sufletului de fecioară este asemenea florii din zori ce-şi desface şi îşi îndreaptă petalele înmiresmate şi strălucind de curăţie spre primele raze calde ale soarelui; neîntinarea trupului ei este ca albul zăpezii căzute pe creştetul munţilor. Inţelepciunea o împodobeşte cum împodobeşte purpura o regină şi îi dăruieşte frumuseţea miresei lui Hristos. Fecioara cuvioasă vieţuieşte întocmai ca îngerii şi cu îngerii la un loc se adună şi vorbeşte cu Dumnezeu, numai Lui îi slujeşte şi numai voia Lui o plineşte.

Precum îngerii în cer aduc neîncetat slavă lui Dumnezeu, aşa şi fecioara pe pământ îi ridică neîncetată cântare. Felul de a fi îi este plin de har, arătând sfinţenie şi purtări simple. Poartă veşminte cuviincioase, înfăţişarea ei este nefăţarnică, privirea îi este liniştită, curată şi smerită. Auzul şi-l păzeşte de stricăciune. Buzele ei sunt neprihănite şi limba îi este păzită de straja dinţilor. Mâinile îi sunt neîntinate şi strălucesc de curăţie. Le mişcă cuviincios în timp ce lucrează spre slava lui Dumnezeu şi pentru facerea de bine, aducându-I neîncetat mulţumire.

Mirosul rămânându-i feciorelnic, nu-i ispiteşte, nu-i slăbeşte şi nu-i moleşeşte sufletul cu miresme şi uleiuri parfumate. Picioarele ei, întocmai ca picioarele îngerului binevestitor al celor bune, grăbesc spre curţile Domnului. Se cuvine ca sfiiciunea să împodobească fecioara, care, mai întâi de toate, are a se teme şi ruşina de îngerul ei, păzitorul sufletului şi al trupului ei. Toate să le facă precum le-ar lucra dinaintea îngerului şi ar fi în orice clipă vădită de lumina dumnezeiască.

Inima fecioarei afierosite lui Dumnezeu este apărată de arma dumnezeiescului har. Duhul cel sfânt o înconjoară şi o arată nebiruită. Fecioara rănită de iubirea pentru Domnul dispreţuieşte plăcerile şi bogăţia şi cele ce mulţi socotesc a fi dulceaţa şi desfătările lumii. Calcă deşertăciunea şi slava, nu dă ascultare linguşelilor pătimaşe ale simţurilor trupului şi învinge puterea frumuseţii deşarte.

Nu ia în seamă ce socotesc a fi bunătăţi toţi cei ce rătăcesc prin viaţa aceasta, ştiind că un singur lucru este cu adevărat bun şi vrednic a fi iubit, anume binele cel mai presus de toate, pe care îl doreşte şi îl caută. Dorul ei fierbinte este un dor sfânt, curat şi dumnezeiesc. Doreşte să trăiască în Domnul şi să împărătească dimpreună cu Dânsul. Fecioara cuvioasă şi-a prefăcut trupul, templu sfânt, în locaş al Stăpânului lumii, Dumnezeu. Din inimă şi-a făcut cămară de nuntă, ca să-L întâmpine pe Mirele Hristos.

Sufletul fecioarei e liniştit şi departe de orice zbucium, ca oglinda netulburată a unui lac, pe care-l umplu numai gândurile dumnezeieşti, ca apele ce ies din izvorul cel mai curat, dumnezeirea. în oglinda lui se răsfrânge frumuseţea chipului Mirelui dumnezeiesc.

Inţelepciunea, maica tuturor virtuţilor părţii cugetătoare, domneşte în toate cugetările ei, învăţând-o ce e bine şi ce e rău şi fiindu-i ştiinţă a cunoaşterii şi criteriu sigur a ceea se cuvine şi nu se cuvine să facă. înţelepciunea conduce sufletul spre cele ce are a face şi tot ea îi dă curaj şi tărie, veghindu-i ca un paznic neobosit toate gândurile. Judecata ei, ca o piatră de încercare a aurului curat, deosebeşte gândurile bune de cele rele şi viclene, iar înţelepciunea le depărtează, chiar în clipa în care apar, pe cele ce s-ar cuveni osândite. Inţelepciunea ei descoperă adevărurile ascunse şi le arată celor ce le caută, arătându-se cunoaştere a lucrurilor în cuvinte şi în fapte.

Cunoaşterea cu care e înzestrată este adevărată şi întemeiată. Ea cunoaşte lucrurile aşa cum sunt, în sine, dar şi cum sunt legate unele de altele. Cunoaşterea îi este dascăl de evlavie şi credinţă şi o face să se vadă pe sine aşa cum este, arătându-i totodată şi ce îndatoriri are. O încredinţează că s-a făcut chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi i-l descoperă pe Dumnezeu, pe Care doreşte a-L cunoaşte şi după Care îi tânjeşte inima. Cunoaşterea este lumina ce-i luminează paşii pe cărările pe care merge şi îi e călăuză în această viaţă. Dorinţele fecioarei sunt bune ca dorinţele îngerilor, gândurile ei sunt drepte ca măsura însăşi a adevărului. Are cuvânt pentru toate şi pe toţi care-i cer sfatul îi îndeamnă cu înţelepciune să ia hotărârile cele mai bune. Inţelepciunea-i, a cărei putere este întotdeauna nebiruită, o conduce în toate năzuinţele sale.

Inţelepciunea a învăţat-o să se teamă de Domnul, să facă voia Lui şi să-I sfinţească numele în toate zilele vieţii ei, zi şi noapte...

Vrednicia, fiindu-i singurul stăpân al inimii, izgoneşte relele părţii pătimaşe, neîngăduindu-i nici uneia a pătrunde într-însa. De cum i se înfăţişează chipurile întunecate ale răului, le şi alungă. Ura, duşmănia, invidia, gelozia, vrajba şi cârtirea, ranchiuna şi aducerea aminte a răului, defăimarea, bucurarea de rău, egoismul, micimea sufletească, uneltirea, meschinăria, ambiţiile mărunte, zgârcenia, iubirea de arginţi şi toate celelalte patimi ce se cuibăresc în sufletele lipsite de vrednicie sunt urâciuni ce trebuie depărtate de inimă.

Vrednicia fecioarei a biruit toate aceste patimi şi a ridicat un semn al biruinţei asupra lor. Harul a încununat-o şi se aseamănă cu o statuie vie a harurilor, înconjurată de iubirea şi respectul tuturor.

Cuminţenia fecioarei este floarea înmiresmată ce înfloreşte în copacul pururea verde al desăvârşirii morale creştine. Cuminţenia fecioarei creştine este chipul frumuseţii virtuţii creştine şi chipul desăvârşit al omului renăscut prin credinţa în Hristos. Este idealul desăvârşirii morale a omului, piscul abia zărit spre care a urcat omul adevărului. Este logodna de taină, prin care fecioara se logodeşte cu mirele Hristos şi este taina neîmpărtăşită profanilor, prin care omul, cel al adevărului, cel ce luptă şi îl urmează pe Hristos, se apropie de dumnezeire.

Cuminţenia este tăria şi totodată lumina sufletului nepătimitor. Este tărie, fiindcă păstrează sănătoase puterile sufletului şi este lumină, fiindcă păstrează strălucitoare lumina cugetului şi lumina cu prisosinţă dăruită a harului. In cuminţenia feciorelnică străluminează lumina cunoaşterii şi a adevărului.

In cugetul ei nimic nu este întunecat, umbrit sau ascuns. Toate sunt vădite, arătate şi descoperite de lumina ce-l umple, ca să fie cercetate. Numele cuminţeniei arată puterea fecioarei, de vreme ce cuminţenie înseamnă deplina sănătate a minţii, iar o minte sănătoasă este puternică, fiindcă are toată tăria dăruită ei de Dumnezeu.
Cel lipsit de ea are mintea bolnavă, iar cugetul şi inima îi sunt slăbite şi întunecate. Cuminţenia este lumina cea adevărată, ce luminează ochii cugetului acelora care o ascultă cu râvnă. Ea depărtează toată întunecimea petrecerii întru plăceri şi întunecimea patimilor ce se ridică din adâncurile părţii doritoare, tinzând a acoperi zarea senină a minţii şi a sufletului. Cuminţenia luminează ochii minţii şi ai sufletului, ca să putem contempla cele adevărate şi, fireşte, ca să ni se descopere dumnezeiescul chip al Creatorului înfăţişat de dumnezeiescul Său deget în chipul creaţiei.

Cuminţenia deschide urechile sufletului ca să audă cântarea făpturii. Cuminţenia este petrecere duhovnicească şi virtutea frumuseţii divine. Este scara ce ne suie de la pământ la cer. Este temelia virtuţilor. Cel înţelept prin ea dobândeşte toată virtutea. Numai prin ea fecioara suie neîncetat spre înalt, urcând una câte una treptele scării virtuţilor, căutând doar spre cer cu privirea aţintită spre capătul scării şi spre Domnul Ce o aşteaptă sus, spre Care îşi ridică inima plină de iubire.

Sfânta Scriptură socoteşte cuminţenia jertfă duhovnicească, jertfă bineplăcută şi slujire a minţii. Cu adevărat aşa este, pentru că înţeleptul ce petrece întru nepătimire, Ii aduce jertfă lui Dumnezeu, în chip de slujire adevărată şi duhovnicească, inima sa curată dimpreună cu neîntinarea sufletului şi a trupului. Fecioara îl slujeşte zi şi noapte pe Domnul cu slujirea bineplăcută a minţii şi a duhului, care este jertfa sa binemirositoare. Sfântul Ciprian le-a numit pe fecioare flori binemirositoare ale Bisericii, fiindcă o împodobesc şi o înmiresmează, făcând-o asemenea grădinii Raiului, revărsând de jur împrejurul lor mireasmă negrăită. Sfântul părinte Atanasie numeşte fecioara necheltuită cunună neveştejită şi templu al lui Dumnezeu, locaş al Sfântului Duh, perlă nepreţuită şi monument de biruinţă asupra iadului. „Fecioarele sunt cele ce îi urmează Mielului oriunde s-ar duce. Ele au fost răscumpărate de la oameni să fie jertfă a primelor roade închinate lui Dumnezeu şi Mielului. în gura lor nu se află vicleşug, căci stau neprihănite dinaintea tronului lui Dumnezeu.

Dumnezeiescul Grigorie Teologul îndeamnă fecioara să-şi păzească fecioresc nu numai trupul, ci şi auzul, văzul şi limba, spunând: „Fii fecioară şi cu auzul, şi cu văzul, şi cu limba, căci păcatul repede se împlineşte prin acestea toate“.

Şi Sfântul Vasile cel Mare le sfătuieşte spunând: „Fecioară este aceea care îşi păstrează auzul şi vederea de fecioară, ba chiar şi pipăitul şi chipul în care se mişcă.“

Acelaşi părinte o îndeamnă să fie cumpătată la mâncare, ca nu cumva, fără a băga de seamă, să schimbe fecioria pe desfătare. O sfătuieşte aşadar să trăiască în toate cu măsură şi să se ferească de neînfrânare. îi spune deci: „Aşa cum un pântec gras nu poate da naştere unei minţi subţiri, unul prea slab slăbeşte mintea până la a o face neputincioasă şi nelucrătoare. Atunci, dacă trupul e prea slăbit şi bolnav, o minte născută deja firavă se stinge de tot.“ Trebuie aşadar să ne îngrijim şi de trup, nu pentru sine, ci pentru a susţine sufletul să cerceteze şi să sporească în înţelepciune. Este cu neputinţă a ne ocupa de filozofie, a ne nevoi întru virtute şi a citi cărţile de înţelepciune dacă nu slujim cu disciplină şi trupul, îngrijindu-l, tot aşa cum este cu neputinţă, dacă mintea ne este răzvrătită împotriva trupului, să avem putere să petrecem îndelung şi cum se cuvine în rugăciune sau să studiem, spre folosul nostru şi al celor cu care ne împărţim viaţa.

Ne nevoim şi ne robim trupul, dar nu într-atât, încât să-l facem cu totul nefolositor şi neputincios a sluji sufletul. Il nevoim ca să nu se răzvrătească împotriva duhului şi ca să-i slujească acestuia de bunăvoie. Cel ce-şi slăbeşte şi îşi lipseşte de vlagă trupul, făcându-l neputincios a servi nevoilor sufletului, îşi face sufletul robul unui rob. Apostolul, spu- nându-ne să nu ne facem grijă pentru trup, nu-şi spune pur şi simplu o părere, ci vorbeşte dorinţelor. Ne spune că trebuie să lepădăm prin nevoire partea dorinţelor trupeşti, dar că trebuie să păstrăm şi să îngrijim partea trebuincioasă menită dobândirii binelui. Nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu (I Cor. 8,8), fiindcă împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14,17). De aceea şi slujirea de mâncare se face cu cumpătare, iar înfrânarea de la mâncare se împlineşte cu înţelepciune.

Cel ce nu posteşte cu măsură nu-l va întrece în virtute pe cel ce nu posteşte, dar mănâncă cu măsură, ci mai degrabă va fi întrecut de acela, fiindcă nu şi-a atins ţinta, luând mijlocul drept scop şi postul drept desăvârşirea însăşi întru virtute. Slujirea cumpătată de mâncare are drept scop desăvârşirea morală ce se dobândeşte prin stăpânirea în noi a duhului. Dacă, prin înfrânarea de la mâncare, duhul nu s-a slobozit din legăturile de robie ale patimilor morale, atunci înfrânarea l-a nimic nu i-a folosit postitorului, ci mai degrabă i-a adus vătămare, pentru că i-a rătăcit mintea nesocotită şi i-a corupt inima neştiutoare. Fecioara trebuie să fie cu luare-aminte la toate.

Luarea-aminte este dascălul ce o duce la desăvârşire. Fără ea nimic din ce se cuvine făcut nu se poate face. Aceasta, pentru că luarea-aminte este aceea prin care vedem deosebirile care există între lucruri ce par la prima vedere asemănătoare. Prin ea deosebim lucrurile unele de altele, aflând diferenţa specifică a fiecăruia. Luarea-aminte ne ajută să ne formăm o idee precisă despre fiece lucru care ne cade sub simţuri; ne ajută să-l cunoaştem, să ne facem o părere despre el şi să-l definim, să putem spune ce este. Luarea-aminte naşte deosebirea. Deosebirea naşte cunoaşterea fiinţei lucrului, adică tocmai cunoaşterea a ceea ce este fiecare lucru în parte.

Aşadar luarea-aminte, fiind cea care naşte în noi putinţa de a deosebi lucrurile, putinţă ce ne duce la cunoaştere, este de cea mai mare trebuinţă fecioarei, care caută a dobândi cunoaşterea şi care tinde spre desăvârşire. Dacă desăvârşirea este roada cunoaşterii, iar cunoaşterea fără luare-aminte este cu neputinţă, înseamnă că o fecioară lipsită de luare-aminte nu-şi va atinge niciodată ţelul. Lipsindu-i trezvia, fecioara se află în primejdia de a se pierde, fiindcă numai trezvia o mântuieşte prin dumnezeiasca purtare de grijă şi o conduce spre ţelul dorit... De aici înţelegem că toţi, dar mai cu seamă fecioarele, trebuie să fim cu luare-aminte în toate împrejurările. Mai cu seamă fecioarele, fiindcă ele urmează calea virtuţii, se desăvârşesc întru virtute şi se fac vrednice mirese ale Mirelui Hristos; fiindcă ele se învrednicesc de împărăţia Sa, trăiesc într-însul şi îm- părăţesc dimpreună cu El, făcându-se împreună-moşteni- toare ale împărăţiei Cerului. Amin (68).

MONAHUL TEOCLIT DIONISIATUL

Fragment din cartea "Sfantul Nectarie din Egina, facatorul de minuni. Viata, invataturi, predici, scrisori", Editura Sophia

Cumpara cartea "Sfantul Nectarie din Egina, facatorul de minuni. Viata, invataturi, predici, scrisori"

 

Pe aceeaşi temă

10 Septembrie 2021

Vizualizari: 546

Voteaza:

Atitudinea Sfantului Nectarie fata de monahism 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE