Ai venit de la muncă, eşti obosit, flămând, astăzi mai că te-au dat afară, mai era puţin şi te călca maşina, şi, în general, a fost o zi grea. Deschizi uşa, iar soţia: „Du-te de-i culcă pe copii!”. Tu: „Dar cina?” Ea: „Cina ţi-o pregăteşti pe urmă singur.” Ce o să gândeşti atunci? Nu e greu de imaginat.
Lupta principală pe care o duce, în general, omul este lupta cu cine ? Apostolul Pavel spune: Nu este lupta noastră împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor răutăţii. Cine sunt duhurile răutăţii ? Dracii. Adică este vorba de lupta cu dracii. Cu duhurile răutăţii. Dar care dintre noi îşi imaginează precis în ce constă această luptă?
Tu te-ai supărat pe soţia ta fiindcă nu ţi-a pregătit cina, şi pe deasupra te-a trimis să-i culci pe copii. De unde s-a iscat în tine această supărare şi ce e de făcut cu ea? Se întâmplă următorul lucru: tu primeşti gândul. Există în Ortodoxie acest concept ascetic foarte important care se cheamă „gând”. Acest „gând” nu este gând în înţelesul obişnuit1, ci, ca să zic aşa, un gândosentiment. El este simultan şi în cap, şi în inimă. Este un gând însoţit de sentiment.
De fapt, majoritatea „gândurilor” nu sunt ale noastre. Ele au legătură cu noi întrucât ne sunt propuse. Lângă fiecare dintre noi se află un „tovarăş” cu coarne şi cu coadă. Cum spunea Lenin: „Tovarăşi! Printre noi sunt nişte tovarăşi care nouă, tovarăşi, nu ne sunt deloc tovarăşi.” Aceştia „vânează” starea potrivită şi, îndată ce în tine se iscă, de pildă, sentimentul supărării (păi, sigur, în loc să-ţi fie satisfăcute necesităţile primare de a mânca, a te odihni şi a fi îngrijit, ţi se mai spune şi să faci cutare treabă), ţi se propune o mulţime de gânduri. Dacă le vei permite să se dezvolte, poţi să ajungi până la străbunica soţiei tale. Ai observat, cred, că gândurile se înlănţuie în aşa fel, unul după altul, că ajungi să-ţi aduci aminte totul. Eşti însurat de treizeci de ani, dar poţi, de pildă, să-ţi aminteşti că nevasta i-a zis la nuntă nu ştiu ce mamei tale. Si relaţia normală dintre soţi se transformă subit într-un fel de iad. Nu îţi dai seama cum ai putut trăi toţi aceşti ani cu un asemenea om - cu toate că de fapt nu s-a întâmplat nimic.
Soţia a rămas la fel cum era. Tu însă ai primit gândurile, care ţi-au pustiit foarte rapid toată lumea lăuntrică. Dacă este vorba de un caz izolat - poate că ai venit acasă cinci ani la rând şi totul a fost bine, dar acum, deodată, ai venit şi uite ce vi s-a întâmplat gândul acesta se va dezvolta vreme destul de îndelungată. La început te vei îngrozi: „Cum am putut să gândesc aşa ceva despre nevasta mea?” - dar, într-un fel sau altul, la început este primit gândul, pe urmă începi să-l rumegi, pe urmă se „însoţeşte” cu tine în inimă, pe urmă devine, practic, un al doilea „eu”. In final, el se poate transforma într-o patimă, căreia tu nu-i poţi face fată, asa cum alcoolicul nu-i în stare să reziste alcoolului.
Dând voie „gândului” să facă în capul tău analiza în folosul tău, nu în folosul soţiei tale, deja străbaţi o dată această cale, şi a doua oară când se va întâmpla nu vei mai sta să te gândeşti: „gândosentimentul” va străbate această cale instantaneu, şi vei ajunge intr-o stare de extremă furie. Aşadar, obiectivul constă în a nu lăsa „gândul” să acţioneze în tine.
Ca preot, sunt nevoit mereu să fac lumină în problemele familiale ale tinerilor căsătoriţi. Aceştia vin să se sfătuiască. împreună sau câte unul. Şi pot să spun că în sută la sută dintre cazuri se întâmplă unul şi acelaşi lucru. Se adună ranchiunile: „El nu mă înţelege, eu stau acasă cu copiii, iar el este la muncă. El are acolo viaţa lui, are griji, probleme. Vine acasă, eu vreau să stau de vorbă cu el, îmi iubesc bărbatul. Iar el mănâncă si se culcă. Fiindcă la sase dimineaţa trebuie să se scoale. Şi eu sigur că-l înţeleg, e obosit deja şi aşa mai departe. Dar suntem căsătoriţi de trei ani, şi în ăştia trei ani am stat de vorbă ca oamenii numai de două ori.” Sau: „Ei nu-i place şi nu se pricepe să gătească. Iar mama gătea atât de gustos, ce plăcinte facea! Acum, când sunt flămând, ce să fac, să o sun pe mama? Ori să mănânc zi de zi la restaurant ?”
Toată problema este că primim „gândurile”: de supărare, de mânie, de osândire, de iritare şi multe altele. Dar ce trebuie făcut? Nu trebuie să le primim. Uşor de zis, greu de făcut. Deşi, de fapt, nu e atât de greu. Pur şi simplu trebuie să ştim cum.
In această privinţă avem o armă comună familiştilor şi monahilor, care se cheamă „Rugăciunea lui lisus”. Eu, ca să spun cinstit, nu ştiu alt mijloc real de luptă cu „gânduriie” Rugăciunea lui Iisus sună aşa: „Doamne Iisuse Hris- toase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)!” De ce este aceasta o armă reală împotriva dracilor ? Păi, în primul rând, fiindcă numim numele lui Dumnezeu, îl chemăm pe Dumnezeu să ne ajute, şi cu Rugăciunea lui Iisus realmente ne apărăm de „gânduri” ca cu un scut.
Dacă vei încerca, vei descoperi ce luptă are loc, într-adevăr, înăuntrul tău. Gândul încearcă să-ţi intre în cap, iar tu răspunzi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! ” El încearcă pe altă parte, iar tu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” - spui liniştit Rugăciunea lui Iisus, nelăsând gândul să intre în cap.
Indată ce te vei linişti şi vei putea privi imparţial gândul cu pricina, care nu te lăsa să trăieşti, vei putea începe imediat să discuţi cu gândul respectiv. Există următoarea regulă. Cu fiecare păcat, cu fiecare „gând”, se poate sta de vorbă, afară de cele desfrânate. Cu gândurile desfrânate nu trebuie stat de vorbă sub nici o formă, de acestea trebuie să fugim imediat. Cu celelalte gânduri - se poate2.
Să zicem că eşti un soţ care a fost ispitit, dar nu s-a lăsat pradă supărării. Te-ai potolit, şi acum eşti în stare să-ţi aminteşti că soţia te-a sunat de dimineaţă şi ţi-a zis că are treizeci şi nouă de grade temperatură, iar tu ai uitat total. Sau că a fost bolnav copilul şi ea s-a chinuit cu el toată ziua şi n-a avut deloc când să-ţi facă ceva de mâncare. Tu trebuie să te strădui să găseşti explicaţii care să o justifice.
Sau poate eşti o soţie căreia soţul nu îi aduce flori. Nu-ţi aduce deloc: pentru tine e important, şi lipsa lui de atenţie te supără. Dar nu realizezi că este inutil să-l „reeduci”? Ai încercat deja. Nu faci decât să agravezi situaţia. De ce să-ţi faci rău singură? De ce să-i faci mereu scene din astea dacă oricum nu dau nici un rezultat? O să umblaţi supăraţi unul pe celălalt şi bosumflaţi o săptămână, după care oricum nu va urma nici o schimbare în bine. Calm, totul este în regulă, uite: „Doamne-Iisuse-Hristoase-Fiul- lui-Dumnezeu, miluieşte-mă-pe-mine-păcătoasa-am-uitat-că-se-obişnuieşte-ca-femeilor-să-li-se-aducă-flori. Am uitat că îmi plăcea asta.” Adică să te strădui cumva să te convingi singură. Da, să-l îndreptăţeşti, să te convingi, dar numai după ce s-a depărtat de la tine „gândul”. Şi „răsuceşte” mintal situaţia de la perspectiva că „el e un măgar” la cea că „eu sunt o nechibzuită”.
Dacă e vorba de bărbat, acesta trebuie să facă schimbarea inversă de perspectivă: „Nu pe ea o doare undeva de mine, ci eu sunt un nătărău, nu înţeleg ce se petrece cu ea.” în fine, gândiţi-vă la asta a doua zi. Iar astăzi pur şi simplu apăraţi-vă de acest „gând” prin rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”
Această tactică permite ca ranchiuna să nu se acumuleze, să nu fie lăsat să intre în suflet diavolul. Problema e că aşa e năravul nostru: ne grăbim să trăim, iar diavolul nu se grăbeşte. El, ca un vânător încercat, este capabil să stea şi să aştepte vreme îndelungată. Prilejul. Şi acesta vine. Şi diavolul se foloseşte de el. Iar tu poţi să nu bagi de seamă. N-ai băgat de seamă o dată, de două ori, de trei ori, au trecut un an, doi, trei, şi, cum îmi spunea o remarcabilă tânără soţie (cununată acum trei-patru ani), dragostea a plecat. Au venit împreună, şi ea îmi spune în faţa lui: „Ştiţi, a fost dragoste, şi acum nu mai e.” Eu îi zic: „Dar unde s-a dus?” „Nu ştiu: a fost, iar acum nu e.”
Adică omul constată deja un fapt. îi zic: „Ce tot spuneţi? Cum adică nu e? Ce s-a întâmplat?” Ea: „Nu, în sensul ăsta trăim ok. El munceşte, avem copilaşi, aparent avem de toate, avem bani, avem ce mânca, dar dragoste nu este.” Ii zic: „Dar ce este?” „Este ranchiună, este iritare, este...” „Haideţi să vedem ce şi cum...”
La baza întregii probleme se află aceste „gânduri” de ranchiună şi osândire, care nu au fost deloc alungate, au fost primite şi de la început au stricat dispoziţia sufletească a omului. Bun, există dragoste, totul este ok, alături de tine un om grozav, pe care îl iubeşti. Iată însă că tu ai primit acest „gând” de supărare, de iritare, sau altul de acest fel. Bun, ţi-a stricat dispoziţia pe ziua respectivă, dar pe urmă aţi dat totul uitării, şi iarăşi iubire mare, continuă lună de miere, şi vă înţelegeţi unul pe celălalt. Dar pe urmă se întâmplă încă ceva de acest fel - nu imediat, peste vreo lună.
Tu ţi-ai permis să rumegi acest gând, să-l discuţi cu prietena, şi preotului te-ai plâns: „Trebuie făcut ceva, asemenea comportament nu poate fi tolerat...” Ce comportament? Bun, nu-ţi aduce flori (dau şi eu un exemplu). Adică, de fapt, un fleac! Tu însă ai străbătut această cale o dată, de două ori, de trei ori - se înţelege că viaţa nu se compune din evenimente izolate. Acum nu ţi-a dăruit flori, altă dată a uitat să-i spună „la mulţi ani” mamei tale, pe urmă tu erai amărâtă fiindcă pe prietena ta a lă- sat-o bărbatul, iar el a început să-ţi facă avansuri intime: pic-pic-pic, toate astea se adună, se tot adună. Au trecut câţiva ani, şi dragostea a plecat. Oamenii vin şi spun: „Nu este dragoste.” Ei bine, acest gând - „nu este dragoste” - nu trebuie nici măcar rostit. Apare gândul? Spune Rugăciunea lui Iisus.
Aici e foarte important de înţeles că dragostea nu pleacă nicăieri. Pur şi simplu, primind gândurile îi permitem diavolului să strice nu atât relaţia cu soţul sau soţia, cât, în primul rând, relaţia cu Dumnezeu. Ce credeţi, pe diavol îl interesează relaţia noastră cu soţul sau soţia? Ii interesează aşa, în mod secundar. Se înţelege că el se simte totdeauna bine atunci când nouă ne este rău, dar principala lui ţintă care este? Relaţia noastră cu Dumnezeu. Iată de ce pentru Dumnezeu e preţioasă relaţia noastră conjugală, de ce nu a zis pur şi simplu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi” şi nu ne-a rânduit să ne înmulţim prin partenogeneză. El însă a hotărât ca oamenii să aibă dragoste conjugală. Să aibă căsătorie. Să aibă familie. Să lase omul pe tatăl său şi pe mama sa, „şi să se lipească de femeia sa, şi să fie cei doi un singur trup”.
De ce este important pentru Dumnezeu lucrul acesta? Fiindcă prin dragostea conjugală omul se înalţă la dragostea pentru Ziditor. El învaţă să-L iubească pe Dumnezeu abia atunci (am lăsat deoparte în mod special monahismul, fiindcă acum vorbim despre familie) când îşi iubeşte soţia. Sau atunci când îşi iubeşte soţul. Iată de ce diavolul se străduie atât de mult să distrugă dragostea.
De ce Biserica crede în sfinţenia căsniciei şi că divorţul, în general, nu e îngăduit? A trăit omul cu unul (una), nu s-a „legat” treaba. Cei doi s-au plăcut, le era bine, dar după ce au trecut zece ani au priceput că sunt ca nişte străini şi s-au despărţit prin bună înţelegere. Dar de ce Biserica este împotrivă? A fost o dragoste - a devenit alta. Şi se arată aici un lucru foarte important: tocmai prin dragostea de soţ (soţie), răzbătând prin toate aceste ispite, „gânduri” şi celelalte, celelalte, celelalte, numai atunci ajungem la adevărata Dragoste.
Don Juan spune: „Dragostea se simte bine doar dimineaţa.” Mulţi oameni chiar aşa cred. Te-ai îndrăgostit, şi asta e bine. Pe urmă începe însă tot acest „frecuş” al vieţii de zi cu zi - asta nu-ţi mai trebuie. Iar logica lui Donjuan constă nu în a avea cât mai mulţi parteneri sexuali - până la urma urmei, el nu e un animal. Pentru el altceva are importanţă. Pentru el are importanţă să culeagă acest mugure al sentimentelor care apar când nu se spune încă nimic, nu se subînţelege încă nimic. Pur şi simplu apare un anumit contact prin priviri. Un anumit sentiment, un anumit interes reciproc, o anumită scânteie între cei doi. Şi asta e, nu-i aşa, grozav! Asta e tocmai dimineaţa dragostei! S-o guşti, s-o culegi, să o duci la... iar restul nu e interesant. E, aşa, o rutină.
Nu e adevărat! Dumnezeu spune că dimineaţa dragostei are dreptul la existenţă, şi nu uităm de prima dragoste - toate astea sunt importante pentru noi... Da, e grozav, dar nu trebuie să mergem pe calea lui Donjuan!
Trebuie să te jertfeşti pentru omul pe care îl iubeşti. Chiar dacă ai parte de o soţie „rea”, acesta nu este un motiv ca să te autocompătimeşti: „Păi cum aşa, uite ce nevastă grozavă are Vasile, şi aşa, şi pe dincolo, pe când a mea... nu e mare lucru de capul ei.” Acesta e deja un „gând” care nu trebuie primit în nici un caz. Cel mai uimitor lucru este că, de regulă, nu vedem ce se petrece în capul nostru şi în inima noastră. La majoritatea oamenilor, cea mai mare parte a „gândurilor” trăiesc cu anii. Nici măcar nu le sesizează. Nu observă gândurile ce vin la ei. Acesta este lucrul cel mai interesant.
Şi asta, apropo, dă mărturie despre cât de mult ne rătăcim, îndeobşte, crezând că gândurile noastre sunt ale noastre. Majoritatea gândurilor pe care le gândim nu sunt înregistrate de „computerul” nostru (capul). Nu ne dăm seama că le gândim. De regulă, ne folosim deja de rezultatele lor. Ca o casă de marcat, care face „tr-r-r-r-r”, şi pe bon scrie cutare sumă - dar ce s-a întâmplat acolo, în computerul acela, nu ne dăm seama. Şi această afirmaţie este valabilă pentru majoritatea gândurilor noastre.
Când gândul abia a venit în cap, ascetica ortodoxă îl numeşte „momeală” Acest gând ni se propune, dar nu este încă al nostru. Mai mult decât atât: dacă am „tăiat” acest gând imediat cum a apărut, noi nu păcătuim cu nimic, chiar dacă ei a fost foarte păcătos. Nici măcar nu trebuie să nepocăim pentru el - însă, de regulă, în stadiul de „momeală” nu „înregistrăm” gândurile. Le observăm abia în stadiul de rezultat, când omul zice: „Mă cheamă Gică, sunt alcoolic.” Dar când procesul e în curs de desfăşurare, tu nu observi nimic.
Există însă o regulă de aur: să te lupţi cu gândul din momentul în care l-ai observat. Este foarte importam să începi măcar în stadiul de rezultat. Chiar dacă „gândul” respectiv şi-a săvârşit deja lucrarea distrugătoare în proporţie de aproape sută la sută. Tu însă, observând asta, începe să te lupţi şezând pe ruine. Incepe să spui Rugăciunea lui Iisus şi nu mai lăsa aceste roade în capul tău, nu le mai lăsa. Dacă vei începe să faci asta în mod cinstit, data următoare vei observa „gândul” respectiv ceva mai devreme. Dacă nu vei începe să faci asta, data următoare va fi mai rău si vei observa si mai târziu.
Rugăciunea lui Iisus are însuşirea de a-i face rău demonului. Numele lui Dumnezeu îl arde, literalmente. Imaginează-ţi: el te sugrumă, te sugrumă, şi deodată gâtul tău devine atât de fierbinte, încât labele lui încep să fumege. Prima dată nu-i vine să creadă. Il doare, dar te sugrumă mai departe, sperând că acum-acum o să încetezi şi că vei reveni în albia obişnuită a „gândurilor” care-i plac lui. Şi ca atare această luptă pare la început absolut lipsită de speranţă. Tu spui Rugăciunea lui Iisus, iar el tot se bagă în sufletul tău; tu încerci să nu-l laşi, iar el se bagă, se bagă, se bagă iar.
La început, totul pare fără speranţă şi absolut nepotrivit cu modul nostru de viaţă: doar ai o grămadă de alte lucruri la care trebuie să te gândeşti. Dar nu este aşa, fiindcă atunci când „gândul” pune stăpânire pe tine oricum nu eşti în stare să te gândeşti la altceva.
Vei avea de luptat mult timp. Până când diavolul va pricepe că eşti pus pe faptă, nu aşa: „Ia să încerc azi... nu, n-a mers, aşadar nu mă mai ocup de asta, astea sunt lucruri pentru călugări.” El speră că aşa o să şi faci. Pentru el este important să demonstreze că nu se va da bătut - dar dacă va vedea că eşti gata să mergi până la capăt, data următoare totul va fi deja mai simplu. Altfel spus, dacă prima dată ai fost nevoit să pierzi o seară întreagă cu acest „gând” al supărării, după care el s-a „trezit" din nou şi a început să te sugrume, sau te-ai tot trezit, întorcându-te la Rugăciunea lui Iisus, data următoare va fi nevoie de, să zicem, doar o jumătate de oră. Iar pe urmă, când îţi vei fi însuşit deja această rugăciune, poate că îţi va fi de ajuns să o citeşti o singură dată, şi diavolul va fugi. Aici este important să dai dovadă de stăruinţă.
Preot Maxim Pervozvanski
CE NE ÎMPIEDICĂ SA FIM CU DUMNEZEU, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "CE NE ÎMPIEDICĂ SA FIM CU DUMNEZEU"
Note:
1 In limba rusă există două cuvinte diferite pentru „gând” în sensul obişnuit şi „gând” în sensul ascetic. Traducându-l pe cel de-al doilea am folosit ghilimelele spre a marca deosebirea (n. tr).
2 Este vorba de analiza lucidă a propriilor gânduri şi trăiri care apar ca răspuns la „gândurile” demonice. „Gândurile” în sine trebuie respinse imediat, fără a se intra în vreo dispută cu ele. Demonul va găsi întotdeauna argumente ca să te biruie. Totuşi, este absurd să ne facem că nu ne vedem starea lăuntrică. Trebuie neapărat ca mintea şi inima să fie „întoarse” de la rău la bine prin rugăciune («. a.).
-
Dragostea
Publicat in : Morala -
Dragostea, iubirea, fericirea
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.