O modalitate de a te cunoaște pe tine însuți, o cale de cunoaștere a lui Dumnezeu și de a fi mântuit, o oportunitate de a pătimi și a muri pentru Hristos. Ce poate fi mai adânc, mai adevărat și mai frumos? Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta numai cu inima și fără să te mai gândeşti la consecinţe. Dacă şti că i de la Dumnezeu, este destul. Şi aici începe taina duhovniciei şi a ascultării. Ascultarea, nefiind o disciplină; ci o deschidere de inimă, până la urmă devine deschidere de inimă către Dumnezeu, când Dumnezeu face din tine ceea ce ştie El. Şi El ştie cum să potrivească mădularele acestui trup care este omenirea, atâta timp cât suntem omenire până la un anumit punct, căci de acolo nu mai este omenire, devenim un singur om, precum şi Dumnezeu în trei Persoane este un Dumnezeu.
Dar atâta timp cât suntem despărţiţi, în sensul că unul poate alege calea asta şi altul pe cealaltă, şi unul poate lucra mai bine aici iar altul acolo, Dumnezeu ne împarte aşa cum ştie El că e mai bine, în așa fel încât fiecare om se va împlini duhovnicește, mai mult că Planul de mântuire al Său va fi îndeplinit. Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi, iar chemarea Lui se primeşte prin rugăciune. În clipa când simţi această chemare, trebuie continuată rugăciunea până când devine clară, până când o confirmă într-un fel. Şi putem să urmăm această cale pe care ne o dezvăluie Dumnezeu, fără să ne mai gândim prea mult.
Dacă nu ţi se confirmă în nici un fel, rămâi în lume, unde trăieşti, împărtăşeşti soarta aproapelui tău şi încerci, pe cât posibil, să ţi faci şi tu datoria, ca societatea să meargă mai departe. Deci în lume, în călătoria vieţii tale, întâlneşti alte suflete ca tine. Pe stradă, în troleibuz, la serviciu, la biserică întâlneşti oameni cu care comunici şi de la care aştepţi înţelegere, respect, prietenie, pe care uneori le primeşti, dar de cele mai multe ori, nu, asta depinde şi de tine dar indiferent de relaţiile ce se înfiripă, esenţialul este omul acela.
În mănăstire se întâmplă altfel. Călugării se întâlnesc şi îşi împărtăşesc experienţele vieţii lor, experienţe esenţiale întrucât, în călugărie tot ce este esenţial face parte din viaţa oricărui om şi, mai specific, oricărui creştin botezat. Călugăria este rugăciune. Călugărul nu este un individ când se roagă, ci este o persoană, adică în durerile şi căutările lui trăieşte esenţial fiecare fiu şi fiică a lui Adam.
Şi astfel rugăciunea merge mai departe, mai înflăcărată pentru aproapele care eşti tu, un necunoscut ca individ pentru că în calitate de persoană nu eşti necunoscut, pentru că în căutările, năzuinţele, nădejdile, păcatele tale, dar şi în dorinţa către mântuire, el, călugărul te cunoaşte pe tine căci esenţial sunteţi aceeaşi fire.
Deci, călugărul poate trăi sau văzut sau nevăzut. Viaţa de monah, esenţial se deosebeşte de viaţa creştinului obişnuit mai ales a creştinului care poate conştientiza chemarea lui Dumnezeu. Sunt, în lume, creştini evlavioşi, smeriţi care duc o viaţă apropiată de cea monahală. Viaţa de monah este viaţa de rugăciune, de unire cu Dumnezeu şi acesta este într adevăr viaţa fiecărui creştin.
De altfel, părintele Sofronie, om de mare cultură şi învăţătură, fost stareţ la o mănăstire ortodoxă din Occident, spunea: "Una este mântuirea omului, căci Dumnezeu a dat aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie şi Maicii Domnului şi Sfinţilor şi tuturor, până şi mie, păcătosului.”
La mănăstire se cultivă retragerea din lume, singurătatea, tăcerea. Dar şi în îmbulzeală şi în învălmăşeală se poate găsi mântuirea. Sfântul Siluan, una din figurile cele mai remarcabile ale spiritualităţii ortodoxe a veacului nostru, menţiona pe Sfântul Ioan din Kronstadt, care deşi a trăit în condiţii de viaţă agitată, fiindcă îi iubea pe oameni, se ruga pentru ei şi rămâne prin rugăciune, în gloată ca şi monahul în tăcerea chiliei lui.
În acest sens,, atât tăcerea cât şi tumultul să se recunoască în dragoste, dar dragostea trebuie câştigată. Începutul iubirii poate fi acesta: dacă nu vrei să spui ca Sfinţii Părinţi: "Eu sunt cel mai păcătos", măcar să ţi dai seama că tot păcatul trăieşte în tine. Şi văzând acestea ne recunoaştem reciproc. Te cunosc mai mult decât crezi sau decât cred eu prin mine însumi. Atunci, în loc să l judecăm pe aproapele, să l miluim, că şi Dumnezeu mă miluieşte pe mine.
Şi dacă prin Dumnezeu găseşti chemarea şi adeverirea acestei chemări şi eşti întemeiat de la Dumnezeu în suflet, că i-a găsit locul unde trebuie să te mântuieşti, s ar putea ca şi cu ajutorul tău Dumnezeu să lucreze o înnoire a celor învechite prin păcat, în monahism sau alt loc al vieţii mântuirii tale.
Iubirea creştină, prin care ne unim cu lumea întreagă, fără a ne cunoaşte chiar, vine din ascultare. De altfel, toate virtuţile creştine nu le putem înţelege decât prin căutarea către aceste două porunci ale Domnului: Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, ca pe tine însuţi. Ascultarea, despre care Părintele Sofronie spunea că: "Este singura diferenţă esenţială" dintre viaţa călugărească şi viaţa în lume, nu este numai o disciplină necesară şi ea, ci este o stare a inimii, în care omul iubirii pune, în primul rând, pe duhovnicul lui, pe stareţul lui, prin care, primeşte viaţa călugărească pe care a dorit-o atât de mult.
Deci, iubindu-l pe acela şi încredinţându-se lui cu plăcere, face aşa cum îi zice, se lasă în voia lui, cu conştiinţa că el, ca ucenic, nu cunoaşte nimic. Ne golim şi ce pune duhovnicul în noi, ce pune stareţul, ce învăţăm în mănăstire, acesta este începutul vieţii. Într-un fel, ne-am născut atunci când am venit la mănăstire. Ne-am născut pentru o viaţă nouă. Ascultarea, deci, este mai mult decât orice, o stare a inimii, un început al dragostei, în care te dăruieşti, te încredinţezi.
De ce mai ales în mănăstiri ascultarea este caracteristica esenţială a vieţii călugăreşti? Pentru că în lumea în care suntem este greu să faci ascultare la toţi. Astfel, în slujba tunderii călugărilor i se cere celui care este făcut monah ascultare către stareţ, către duhovnic, dar şi către toată comunitatea. Ascultarea nu este deci o disciplină, că aşa trebuie să meargă lucrurile.
Mult mai importantă este starea inimii. Ori, această stare a inimii nu o poţi avea uşor în lume, unde tot mereu trebuie să te aperi. Poate mai puţin la sate dar în schimb la oraşe, şi mai ales la oraşele mari, omul este gata să te omoare, să treacă peste cadavrul tău, numai să şi atingă scopurile sau mai ştiu eu ce. Acolo cum să te deschizi omului? Te poţi deschide numai lăuntric, dar nu poţi să te arăţi. Nu poţi să te smereşti înaintea lui.
Duhovnicia trebuie înţeleasă şi făcută aşa: te duci la duhovnic cu un gând ori să te spovedeşti, ori să întrebi ceva duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ci numai ce este important din punct de vedere duhovnicesc. Ceri Domnului: "Doamne, spune-mi ce trebuie să fac în viaţa mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i părintelui meu cuvânt pentru mântuirea mea!". Şi faceţi asta în duhul Părinţilor din Pateric care se duceau la un bătrân şi cereau un cuvânt de mântuire. Cercetaţi duhovnicul, mai ales pentru rugăciune, pentru binecuvântare şi primul cuvânt care vine de la dânsul să-l luaţi ca de la Dumnezeu şi să nu pregetaţi la îndeplinirea acestuia.
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!
Doamne ajută!
Ştefan Popa
Stefan Popa
-
Cununia si Calugaria, asemanari in randuiala liturgica
Publicat in : Liturgica -
Cununia si sora ei, Calugaria
Publicat in : Liturgica -
Calugaria - calea experientei esentiale
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.