”..., noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți, împreună cu ei, (cei adormiți) în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul”. (I Tesaloniceni 4, 13-18)
Religia este condiționată de doi factori: Dumnezeu și omul. Dumnezeu există; de existența omului se poate îndoi cineva? Astfel, religia este posibilă prin existența neîndoielnică a acestor doi factori : Dumnezeu și omul creat de Dumnezeu. Cum orice lucru are un autor; orice lege, un legiuitor; orice copil, o mamă; orice operă, un artist creator..., tot așa și lumea nu ne-o putem imagina fără Creatorul ei, fără Dumnezeu. Dumnezeu există; există și omul creat de Dumnezeu, iar legătura lor indisolubilă se face prin religie. Dintr-un început, religia era și viață, și lumină. Ea era făclia prin care omul a ieșit din viața insectelor, a plantelor, a animalelor, din necunoaștere la cunoaștere și prin ea a putut pătrunde în zarea istoriei omenirii. Atunci când nu existau știința, filosofia, arta, și școlile, religia exista. Ea era cultura, demnitatea și personalitatea omului. Ea era, deci, dintru început, filosofie, artă și peste toate acestea, Școala omenirii.
Pentru a trece de neputința firii umane și pentru a fi înțeles mai bine, Dumnezeu s-a descoperit omenirii ca Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Sursa și fundamentul unității Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naște fără de timp Fiul și din care purcede Sfântul Duh. Prin urmare, noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor și nemuritor, veșnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul bunătății și al dreptății, lumină spirituală, inaccesibil; putere, care nu se poate cunoaște cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei voință. De aceea oamenii înduhovniciți, oamenii îndumnezeiți îl văd pe Dumnezeu, ca fiind Unul într-o unitate desăvârșită. Așa s-a întâmplat cu o parte din prorocii Vechiului Testament și cu apostolii Domnului Iisus Hristos, care au fost ”răpiți în Duhul”. Prorocii și apostolii erau în Duhul și Duhul era în ei. Ei deveniseră purtători de Duh, purtători de Dumnezeu. Acești proroci, judecători și apostoli, cu toate că nu-și imaginau nimic despre Dumnezeu, nu-i știau chipul, totuși ei l-au descris pe Dumnezeu așa după cum citim: ”Și scaunul de domnie era înconjurat de un curcubeu, ca o piatră de smarald la vedere”.
1. Legămintele lui Dumnezeu
După ce poporul lui Israel a fost scos din robie și a văzut minunile potrivit făgăduinței, Dumnezeu le-a dat un legământ prin Moise. Drept urmare, Moise a luat cartea legământului și a citit-o în fața poporului și atunci ei au zis: ”Toate câte a grăit Domnul le vom face și le vom asculta!”(Ieșirea 24, 7). După aceasta, Moise a luat sângele (de la vițeii jertfiți) cu care a stropit poporul zicând: ”Acesta este sângele legământului pe care l-a încheiat Domnul cu voi, după toate cuvintele acestea” (Ieșirea 24, 6-7).
În Noul Testament, Dumnezeu a făcut un legământ cu cei ce sunt răscumpărați prin sângele Domnului Iisus Hristos. El a luat paharul cu vin, a mulțumit, apoi le-a dat ucenicilor și au băut din el toți, zicând: ”Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă” (Marcu 14, 24).
2. ”Răpirea în Duhul” la prorocii Vechiului Testament
Mai întâi, în Vechiul Testament, ni se spune de două ”răpiri în duh și în trup” a doi bărbați care nu ar fi murit niciodată. Ei, spune Sfânta Scriptură, s-au învrednicit să vadă slava lui Dumnezeu și vor avea un rol important în momentul venirii Apocalipsei. Cel mai cunoscut personaj biblic despre care aflăm că nu a murit deoarece a fost ridicat la cer de către Dumnezeu este Prorocul Ilie. Creștinii ortodocși îl prăznuiesc pe prorocul Ilie Tesviteanul, în fiecare vară, pe data de 20 iulie. În Vechiul Testament este descrisă viața acestuia, conflictul său cu regele israelit Ahab, care trăia în păcate, și retragerea sa în pustie. La rugăciunile profetului, o secetă groaznică s-a abătut asupra ținutului, secetă ce a dus la instaurarea foametei peste poporul ales. Toate acestea ar fi fost făcute din dorința ca evreii să se întoarcă la credință. În timpul secetei, prorocul Ilie s-a retras din porunca lui Dumnezeu dincolo de Iordan unde era hrănit de corbi, animale considerate la acea vreme impure. Ilie Tesviteanul nu a murit, spune Sfânta Scriptură, ci a fost ridicat la cer într-un car de foc, considerat de Dumnezeu vrednic să vadă slava divină. Al doilea bărbat, care nu a cunoscut moartea este Enoh. El a fost luat în mod tainic de pe pământ, de către Dumnezeu, atât cu sufletul, cât și cu trupul: „Enoh, bine plăcut Domnului fiind, s-a mutat cu trupul şi este pildă de pocăință neamurilor” (Sirah 44, 16). Enoh este cel de-al șaptelea patriarh biblic, după cum aflăm din cartea Facere.
Cunoaștem tot din Sfânta Scriptură faptul că atunci când Dumnezeu avea să comunice ceva important pentru omenire, unul dintre proroci era ”răpit în Duhul”. Așa s-a întâmplat cu prorocul Iosua ”Ia-ți pe Iosua fiul lui Navi, om cu duh într-însul, pune-ți peste el mâna ta” (Numeri 27,18), David ”Și a trimis Iesei și l-au adus. Acela era bălan, cu ochii frumoși și plăcut la față. Atunci Domnul a zis: Scoală de-l unge căci acesta este! Și a luat Samuel cornul cu mir și l-a uns în mijlocul fraților lui, și a odihnit Duhul Domnului asupra lui David din ziua aceea și după aceea. Iar Samuel s-a sculat și a plecat la Rama.” (I Regi 16,12-13), Saul ”Atunci va veni peste tine Duhul Domnului și vei proroci și tu cu ei și te vei face alt om.” (I Regi 10, 6), Iezechiel ”Atunci m-a ridicat Duhul și am auzit la spatele meu un glas mare ca de tunet care zicea: Binecuvântată fie slava Domnului în locul unde sălășluiește El!..., Și Duhul m-a luat și m-a dus. Și am mers eu amărât și cu sufletul întristat, dar mâna Domnului lucra puternic asupra mea”, prorocul Mica, prorocul Isaia, Iov etc. Atunci când prietenii l-au dojenit pentru hulă adusă lui Dumnezeu, Iov le răspunse: "Cum poate oare să fie așa, când eu simt Duhul lui Dumnezeu în nările mele?" (Iov 27, 3). Cu alte cuvinte, cum aș putea eu să-L hulesc pe Dumnezeu, când Duhul Sfânt sălășluiește în mine? Dacă L-aș fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfânt ar fi plecat de Ia mine: dar priviți, îi simt suflarea în nările mele. Profetul Isaia descrie condiții dezolante în profeția lui cu privire la starea pământului după cea de a doua venire. Iată, Domnul deșartă țara și o pustiește, îi răstoarnă fața și risipește locuitorii; Țara este pustiită de tot și prădată; căci Domnul a hotărât așa. (Isaia 24,1).
În cartea Judecătorii, îl vedem pe Duhul Sfânt răpindu-i pe diverși judecători pe care Dumnezeu i-a ridicat să-l izbăvească pe Israel de asupritorii lor. Duhul Sfânt a venit asupra acestor proroci pentru sarcini specifice. Odată ce sarcina era îndeplinită, Duhul Sfânt cel mai probabil că pleca de la acea persoană. Așa este Dumnezeu a făcut un legământ cu noi, Ioan L-a văzut cu un curcubeu în jurul scaunului de domnie. Curcubeul ne aduce aminte de legământul lui Dumnezeu după potop. El a făcut un legământ în Vechiul Testament, dar a făcut unul și în Noul Testament.
3. ”Răpirea în Duhul” la apostolii Noului Testament
Iisus Hristos le-a spus ucenicilor că era bine pentru ei ca El să se ducă la Tatăl, căci dacă nu S-ar fi dus, Duhul lui Dumnezeu nu ar fi pogorât în lume. Dar dacă El, Hristosul, se va duce la Tatăl, atunci îl va trimite în lume, iar El, Mângâietorul îi va călăuzi pe ei și pe toți cei ce le-au urmat învățăturile spre tot adevărul și le va aminti de tot ceea ce le-a spus El pe când Se afla încă în lume. Ceea ce li s-a promis atunci a fost "har peste har" (Ioan l: 16). Atunci, în ziua Cincizecimii El le-a trimis în mod solemn printr-un vânt puternic Duhul Sfânt sub forma limbilor de foc care s-au pogorât asupra fiecăruia și a intrat în ei și i-a umplut de tăria grozavă a harului divin care suflă acolo unde voiește și lucrează cu bucurie în sufletele care se împărtășesc de puterea și de lucrările Sale (Fapte 2, 1-4).
Apostolii își dădeau întotdeauna seama dacă Duhul lui Dumnezeu sălășluia în ei sau nu; și fiind plini de înțelegere, ei observau prezența Sfântului Duh și afirmau că lucrarea lor era sfântă și întru totul bineplăcută Domnului Dumnezeu. Aceasta explică de ce anume ei scriau astfel în epistolele lor: "Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă" (Fapte, 15, 28). Doar pe aceste temeiuri și-au oferit ei epistolele ca un adevăr de nestrămutat spre folosința tuturor credincioșilor. Astfel, Sfinții Apostoli erau pe deplin conștienți de prezența în ei înșiși a Duhului lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt binevoiește să ne viziteze și vine la noi în plinătatea bunătății Sale celei negrăite, noi trebuie să fim morți și față de rugăciune. Sufletul vorbește și conversează în timpul rugăciunii, dar la coborârea Duhului Sfânt noi trebuie să rămânem într-o tăcere totală, pentru a auzi limpede și inteligibil toate cuvintele vieții celei veșnice pe care El va binevoi atunci să ni le comunice. Pentru că Dumnezeu este un foc care arde tot ceea ce este necurat și nimeni dintre cei pângăriți trupește sau sufletește nu pot intra în comuniune cu El. Dar, înainte de toate credeți în lucrarea lui Dumnezeu ”Credeți în Dumnezeu și în Acela pe Care El L-a trimis Iisus Hristos" (Ioan 6,29). Unele dintre mărturiile Sfintei Scripturi ni se par acum ciudate atunci când, de exemplu, citim cuvintele Sf. Apostol Pavel: ”Ne-am dus în Ahaia și Duhul lui Dumnezeu n-a fost cu noi; ne-am întors in Macedonia și Duhul lui Dumnezeu ne-a însoțit”. Până la venirea în lume a Dumnezeu-Omului Iisus Hristos "Duhul încă nu era dat în lume, pentru că Iisus Hristos încă nu fusese preaslăvit" (Ioan 7, 39).
Oricum, aceasta nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu nu se afla deloc în lume, dar prezența Sa nu era atât de evidentă.
La ”Înălțarea” la cer a lui Hristos, au apărut doi îngeri îmbrăcați în alb, zicând: ”Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Iisus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer” (Faptele apostolilor 1, 9-11). Mesagerii trimiși de cer le-au spus ucenicilor că Iisus va reveni pe acest pământ în același fel cum a plecat. Domnul Hristos S-a înălțat la cer pe nori și va reveni tot pe nori. A fost văzut când S-a înălțat și va fi văzut când va reveni. A avut un corp real, când S-a înălțat și va reveni în același fel. Venirea Lui va fi vizibilă. Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea (Apocalipsa 1, 7). Căci, cum iese fulgerul de la răsărit și se vede până la apus, așa va fi și venirea Fiului omului (Matei 24, 27). Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate semințiile pământului se vor boci, și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. (Matei 24:30). Când va reveni Hristos, nu va fi o apariție doar locală sau un eveniment izolat, ci se va vedea în întreaga lume. Se va auzi de venirea Lui, căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul (1 Tesaloniceni 4,16-17). Domnul va răcni de sus; din Locașul Lui cel sfânt va face să I răsune glasul; va răcni împotriva locului locuinței Lui; va striga, ca cei ce calcă în teasc, împotriva tuturor locuitorilor pământului (Ieremia 25, 30). Dumnezeul nostru vine și nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor și împrejurul Lui o furtună puternică (Psalmi 50,3).
Dar, nu numai apostolii și ucenicii Mântuitorului au fost răpiți în Duhul, ci și sfinții și chiar creștini cu viață duhovnicească îmbunătățită. ”Eu însumi m-am aflat în plinătatea Sfântului Duh”, ne mărturisește Sfântul Macarie al Egiptului. "Aproape este Domnul de toți cei ce-L cheamă pe El, întru adevăr" (Psalmi 144, 18), "și că la El nu încape părtinire" (Efeseni 6, 9). Fiindcă "Tatăl iubește pe Fiul și toate le-a dat în mâna Lui" (Ioan 3, 35). Dacă măcar noi înșine L-am iubi pe El, pe Tatăl nostru cel ceresc ca niște adevărați fii ai Săi! Domnul îi ascultă în mod egal și pe sfânt, și pe călugăr, și pe simplul creștin cu condiția ca ei să fie credincioși ortodocși, să-L iubească pe Dumnezeu din adâncul inimilor și să aibă credință în El, măcar cât un grăunte de muștar; și atunci toți vor putea muta munții din loc. ”Unul va muta mii și douăzeci de mii” (Deuterenom 32, 30). Domnul însuși spune: "De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede" (Marcu 9, 23).
De asemenea, este celebră în ortodoxie dialogul dintre Sfântul Serafim de Sarov și generalul N. A. Motovilov, precum și descrierea de către ucenicul său a prezenței Duhului Sfânt: Motovilov l-a văzut pe Sfântul Serafim în lumina necreată a lui Dumnezeu, în deplinătatea prezenței Sfântului Duh. La început, Motovilov nu îl putea privi pe sfânt, spunea că fața îi devenise luminoasă ca soarele, însă Sfântul Serafim îi spune că și el se află în plenitudinea harului Duhului Sfânt și că a devenit la fel de luminos ca el. Uitând-u-se acum spre sfânt, Motovilov îl descrie astfel: ,,Închipuiți-vă în mijlocul soarelui strălucitor din miezul zilei chipul unui om care vă vorbește. Îi vedeți buzele mișcându-se, expresia ochilor schimbându-se, îi auziți vocea, îi simțiți apăsarea mâinilor pe umeri, dar în același timp nu-i vedeți nici mâinile, nici corpul său, nici al vostru, nimic, decât o lumină strălucitoare împrăștiindu-se împrejur, la o distanță de câțiva metri, luminând neaua care acoperea câmpul și cădea peste marele bătrân și peste mine”.
4. ”Răpirea în duhul” în lumina ortodoxiei
”Răpirea în Duhul” este culmea duhovnicească cea mai înaltă a rugăciunii. Este trăirea profundă în părtășie cu Duhul Sfânt. În această stare, omul nici nu mai funcționează ca ființă omenească, toată lucrarea este făcută, personal, de Duhul Sfânt. „Noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci însuși Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite", ne spune Apostolul Pavel din experiența proprie. Iar, Avva Arsenie ce făcea? ”în seara sâmbetelor, pe când se lumina spre duminică, lăsa soarele înapoia lui și întindea mâinile la cer, rugându-se până iar strălucea soarele în fața lui și așa ședea".
Această trăire autentică, profundă și înălțătoare, nu lasă ca cineva să fie conștient de sine însuși. Nici să se gândească la ceea ce face. Sau, pentru a spune mai bine, ceea ce îndură el atunci. Mulți nici nu-și amintesc nimic din ceea ce s-a întâmplat. A fost răpit și gata. Unii sunt atât de concentrați la lucrul acesta, încât uită de sine. Nu mai știe unde se găsește și cât timp a petrecut în aceea stare de desfătare duhovnicească. Același lucru se petrece cu rugătorul care a ajuns în starea de răpire. Este atât de cufundat în Dumnezeu, încât nu-și mai amintește de sine. Nu-și dă seama ce se întâmplă în jurul său, ci petrece într-o contemplație adâncă.
Rugăciunea este hrana sufletului. De aceea trebuie să apelăm la ea cu o anumită ritmicitate. Călugării nu au un anumit timp pentru rugăciune, pentru că ei se roagă permanent, în special cu rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul". Se spune că această rugăciune este de origine paradisiacă. In sensul că Adam se bucura de comuniune cu Dumnezeu. Că ar fi folosit-o Maica Domnului în templu. In orice caz, ea este alcătuită din două părți: o parte dogmatică, cuprinzând mărturisirea lui Petru: „Tu ești Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu", și o parte morală, cuprinzând rugăciunea vameșului din templu: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului".
Metodele pentru practicarea acestei rugăciuni sunt și ele multe; Părintele Dumitru Stăniloae se oprește asupra lor, în mare, ele fac amintire de faptul că rugăciunea aceasta ar trebui să aibă ritmul respirației. Prima parte, cea teologică, o rostim în timp ce inspirăm. Și a doua parte, cea morală, o rostim în timp ce expirăm. Ne imaginăm cum se coboară mintea în inimă o dată cu inspirația și spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu"; iar, când expirăm, zicem: „Miluiește-mă pe mine, păcătosul".
Așadar, avem certitudinea că rugăciunea curată este apofatismul deplin, care ne permite unirea intimă cu Dumnezeu. Dar, la ea, nu se poate ajunge decât după osteneli și nevoințe duhovnicești personale, dar există o singură condiție: purificarea de patimi.
5. Lucrarea Duhului Sfânt în lume
Hristos, Biserica este acolo unde este Adevărul. Credincioșii ortodocși sunt aceia care continuă Tradiția neîntreruptă a Ortodoxiei, acea lucrare a Duhului Sfânt. Preoții adevărați sunt aceia care gândesc, trăiesc și propovăduiesc așa cum au făcut-o Părinții Bisericii. Se va găsi întotdeauna un preot canonic, hirotonit de un episcop canonic, care va urma Tradiția și calea Duhului Sfânt. În jurul unor astfel de preoți se vor strânge mici grupuri de credincioși care vor dăinui pană în zilele din urmă. Fiecare dintre aceste mici grupuri va fi o Biserică locală sobornicească a lui Dumnezeu. Cei credincioși vor găsi în ele întreaga plinătate a Harului lui Dumnezeu. Ei nu vor avea nici o trebuință de legături administrative sau de alt fel, căci părtășia care va fi între ei va fi cea mai deplină. Va fi părtășia între Trupul și Sângele lui Hristos, părtășie întru Duhul Sfânt. Verigile de aur ale Tradiției Ortodoxe nestrămutate vor lega acele Biserici între ele, precum o vor face și cu bisericile din trecut și cu Biserica Biruitoare din Cer. Întru aceste grupuri mici, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească se va păstra neîntinată. Chiar și așa, atunci când se va apropia vremea lui Antihrist, care chiar a început, va fi foarte greu deosebirea Adevărului de minciună, pentru că minciuna va lua locul Adevărului și corabia Bisericii va fii greu de deslușit. Va fi o încurcătură și o babilonie în lume, încât credinciosul nu va putea fi sigur dacă o Biserică este Ortodoxă sau de alt fel, din pricină mulțimii prorocilor mincinoși care vor umple lumea și vor propovădui: „Hristos este aici” și „Hristos este acolo” (Matei 24, 23-24; Luca 17, 21-23). Orice alcătuire (instituție) care va fi recunoscută oficial drept biserică, trădând comorile credinței, va fi asimilată de bălmăjeala de nedescris, unificatoare, care cu o iscusință diabolică va păstra mai multe dintre semnele exterioare ale Bisericii. Doar ici colo, mici grupuri de credincioși dimpreună cu vreun preot vor păstra încă vie adevărata Tradiție. Însă e posibil ca neînțelegeri să fie și între bisericile cu adevărat Ortodoxe, din pricina amestecării limbilor care se regăsesc în Babilonul contemporan. Însă niciuna dintre acestea nu va sfâșia unitatea fundamentală a Bisericii. Dar cine va fi oare în stare să recunoască Biserica lui Hristos în acele vremuri? Cei cu inima curată, având părtășie în Duhul Sfânt. Cu toate acestea, la sfârșitul veacurilor, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească va însemna doar câteva comunități mici de creștini, uitate și aparent dezbinate întru cele din afară, dar care vor fi conduse și îndrumate de Duhul Sfânt printr-un preot sau episcop iscusit. Credincioșii acestor comunități vor fi uniți prin legăturile tainice ale Trupului și Sângelui Domnului, întru Duhul Sfânt. Vor fi mulți, vor fi puțini, Dumnezeu va ști, dar e limpede că ei vor duce mai departe drapelul părtășiei cu Duhul Sfânt. Amin.
Ștefan Popa
Stefan Popa
-
Relatia spirituala desavarsita a Maicii Domnului cu Duhul Sfant
Publicat in : Maica Domnului -
Cine este Duhul Sfant?
Publicat in : Sfanta Treime -
Si intru Duhul Sfant, Domnul de-viata-facatorul
Publicat in : Dogma
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.