„Să nu alegeţi moduri negative pentru îndreptarea voastră... Toate să se facă în chip blând, neforţat..." (Părintele Porfirie)
Unii ţi-au spus că eşti egoist. Da, poate aşa este. Trebuie să o iei mai în serios, dar ca pe un joc al autovindecării şi nu ca pe o acuză, pentru că asta nu e nimic altceva decât o etichetă nouă ataşată de o civilizaţie profund ignorantă în ceea ce priveşte funcţionarea sufletului omenesc.
Nimeni nu s-a trezit în vreo dimineaţă spunând: Eu vreau să fiu egoist. Nu întotdeauna e vorba de o alegere a omului, ci de o nevoie ce stă ascunsă în spatele unei atitudini. De cele mai multe ori, viaţa noastră este mişcată de o pierdere adâncă, de o nevoie, de voinţă, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, sau de o dorinţă neconştientizată, după Lacan1.
Hristos ne-a spus: „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă" (Ioan 7, 24). Nu pentru a anula capacitatea de judecată a persoanei, ci din cu totul alt motiv. Hristos nu a vorbit de judecată ca despre capacitatea de discernământ a omului, ci ca despre acuzare, ca mişcare pătimaşă a sufletului, a părţii noastre celei mai de jos. Intărirea acestor mişcări sufleteşti nu ajută pe nimeni, nici pe cel către care se săvârşeşte şi cu atât mai puţin pe cel care le săvârşeşte. Osândirea nu foloseşte nimănui. Plămădeşte sentimente de autojustificare şi de întunecare înlăuntrul minţii, de vreme ce îl îndepărtează pe om de la observarea sinelui şi îl împinge către o preocupare inutilă, distructivă, legată de slăbiciunile celorlalţi, către o perspectivă exterioară a vieţii.
Evitarea ei însă nu trebuie înţeleasă în termeni moralişti, ci în cea mai adâncă abordare existenţială. Pentru că niciodată, chiar niciodată, nu poţi înţelege pe deplin şi cunoaşte în adânc cum şi din ce raţiuni o anume persoană şi-a clădit şi şi-a format personalitatea; ce nevoie adâncă şi ce traumă psihică a forţat-o să-şi dezvolte laturi negative ale existenţei sale.
Trebuie să înţelegem că mecanismele de apărare psihică nu s-au creat la întâmplare. A fost necesar să se formeze acestea pentru ca individul să poată exista, să supravieţuiască şi fizic, şi psihic. Altfel nici unul dintre noi n-am fi rezistat în viaţă. Am avut nevoie şi poate chiar mai avem încă nevoie de toate aceste mecanisme de apărare.
Dacă descoperim că nu mai avem deloc nevoie de ele, atunci trebuie să ne descotorosim de ele şi să ne continuăm călătoria, recunoscând însă că le datorăm supravieţuirea noastră psihologică de până acum.
„Eul" nostru nu se vindecă atunci când îl urâm, ci când îl iubim ca parte a noastră, ca parte a istoriei noastre personale, parte care acum se încheie. Iar noi trebuie să continuăm călătoria noastră duhovnicească cu alte bagaje.
Insă să fim atenţi! Inainte de a arunca vechile noastre bagaje, cu care am ajuns până aici, trebuie să găsim ceva mai bun cu care să le înlocuim, pentru că firea omenească nu acceptă goluri. Golul vieţii înseamnă o cădere adâncă în moarte.
Până va veni plinătatea lui Hristos, acea clipă tainică a vieţii noastre interioare în care patima va fi învinsă de o pătimire [duhovnicească] superioară şi mai puternică înăuntrul nostru, să ne împrietenim cu şinele nostru [aşa cum este acum - n. tr.]. Este nevoie de îmbrăţişare şi de luptă; de delicateţe şi fermitate până în acea clipă în care harul lui Dumnezeu ne va transfigura.
Să nu ne lovim, să nu ne autopedepsim; nu ajută. Dimpotrivă, complică mai mult lucrurile. Adânceşte durerea. Elimină posibilitatea de a activa înăuntrul nostru puţinele puteri rămase.
Autoepuizarea nu înseamnă smerenie evanghelică. Smerenia nu este nici mizeria [în care trăim], nici autocompătimirea, nici anularea unicităţii noastre. Acestea sunt blasfemii împotriva vieţii şi lui Dumnezeu.
Smerenia înseamnă recunoaştere, simţire, acceptare, familiaritate, dragoste şi iertare. Imi accept sinele şi în acelaşi timp rog harul lui Dumnezeu să conlucreze cu străduinţa mea, aşa încât viaţa mea interioară să fie transfigurată. Smerenia înseamnă să mă arunc în braţele proniei lui Dumnezeu, în timp ce autocompătimirea şi autonegarea indică un stadiu profund egoist al vieţii.
Patimile nu trebuie înţelese ca blesteme, ci ca stadii ale maturizării duhovniceşti, opriri, stagnări în marea călătorie a sufletului nostru. Căci nu trebuie să uităm că omul este ceva mult mai adânc decât patimile sau virtuţile sale.
„Să te lupţi blând şi fără violenţă să-ţi transformi patimile păcătoase într-unele bune... Nu vă luptaţi să îndepărtaţi întunericul din camera voastră, ci faceţi o găurică prin care să intre lumina, şi aşa întunericul va pieri. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu patimile şi slăbiciunile noastre. Nu vă luptaţi cu ele, ci le prefaceţi în puteri, sfidând răul... Nu spuneţi: «Nu e mai bine să mă strunesc, să mă strâmtorez, să mă lovesc pentru a deveni mai bun?» Aşa veţi reacţiona mai rău.
Toate să fie făcute într-un mod blând, neforţat, în mod liber. Nici să vă spuneţi furia sau tristeţea. Nu e bine să ne rugăm sau să ne gândim la o patimă anume. Se poate întâmpla ceva în sufletul nostru şi ne încurcăm mai mult. Aruncă-te cu hotărâre ca să învingi patima, şi atunci vei vedea cum te va cuprinde, te va strânge şi nu vei mai putea face nimic." (Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul)
PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS
Fragment din cartea "CALEA SPRE TINE ÎNSUŢI", Editura Sophia
Cumpara cartea "CALEA SPRE TINE ÎNSUŢI"
Nota:
1 Jacques-Marie-Emile Lacan (1901-1981) - psihanalist şi psihiatru francez, aparţinând curentului post-structuralist.
-
Iubirea de sine
Publicat in : Religie -
O singura problema adevarata - iubirea de sine
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.