Suntem condamnaţi Ia creativitate
Când vorbesc de creativitate, mulţi îşi imaginează un pictor, un scriitor sau un sculptor - oameni din aşa-numitele profesii creative. Eu aş zice că e adevărat, dar nu suficient. Orice om nu numai că are în viaţa sa loc pentru creativitate, ci are şi datoria să creeze, fiindcă se află mereu în situaţii în care sunt prea multe incertitudini, în care în faţa lui se ridică probleme noi, de care nu s-a mai lovit până atunci. Un exemplu simplu: un şofer conduce maşina. Drumul nu este niciodată exact la fel, situaţia pe şosea se schimbă clipă de clipă, şi şoferul nostru trebuie să ia, în esenţă, decizii noi. Asta se poate numi microcreativitate, dar ea oricum prezintă elemente de creativitate adevărată. Reiese că fiecare om este condamnat ca să zic aşa, să se făurească zilnic pe sine însuşi, să-şi făurească propria personalitate şi propria viaţă.

Omul este creator prin natura sa, creativitatea este sădită în el ca manifestare inalienabilă a chipului şi asemănării lui Dumnezeu. Despre asta au vorbit aproape toţi Sfinţii Părinţi, începând cu Vasile cel Mare.

Spre deosebire de celelalte fiinţe, omul este o fiinţă neprogramată, el nu are comportament standardizat. Deşi oamenii tind câteodată spre un comportament-şablon, conform unei anumite deprinderi deja formate, „după instrucţiuni". De ce se întâmplă asta, de ce evităm creativitatea în viaţa noastră? Deoarece creativitatea înseamnă responsabilitate şi risc, căci fiecare decizie de sine stătătoare poate fi eronată. Oamenii care din copilărie se tem să facă greşeli sunt de obicei foarte prudenţi şi au o atitudine suspicioasă faţă de creativitate, deoarece creativitatea înseamnă libertate şi, prin urmare, răspundere - iar răspunderea este însoţită de anxietate, de frica de a fi pedepsit, de a fi ridiculizat pentru greşeală sau eşec.

Complexul „mâinilor rupte"
De regulă, această problemă îşi are rădăcinile în copilărie. In fiecare copil, creativitatea se manifestă aproape de la cea mai fragedă vârstă. Copiii sunt fiinţe extrem creative, energice, pline de bucuria vieţii. Ei sunt tot timpul gata să facă ceva, să depună eforturi, să realizeze lucruri noi, până când le sunt „rupte mâinile", după expresia populară rusă. Iată nişte exemple dintre cele mai simple: mama nu dă atenţie desenului pe care l-a terminat copilul, sau căsuţei pe care a construit-o, sau maşinuţei. Pur şi simplu nu dă atenţie... Nu-i pasă, e ocupată cu ale sale. Când tatăl îi spune băiatului care vrea să construiască o barcă sau un avion: „Ce vorbeşti, măi! N-o să-ţi iasă nimic, nu eşti în stare să faci aşa ceva", cuvintele de acest fel se depun strat după strat în sufletul copilului, începând din frageda copilărie. Din păcate, noi, adulţii, suntem vinovaţi faţă de copii: îi putem spune copilului prostia că „nu e bun de nimic", iar copilul aude în asta o condamnare îngrozitoare, deoarece copiii nu receptează în mod critic cuvintele adulţilor. Ei nu îşi pot da seama că prin asta adulţii îşi exprimă emoţia sau anumite temeri, nicidecum o evaluare a lor. Şi copilul extrage de aici convingerea neconştientizată, dar foarte profundă şi fermă, că el este cel mai neajutorat şi mai prăpădit, că nu merită nici măcar să înceapă ceva nou, fiindcă oricum n-o să-i iasă nimic. Şi, ca să nu se convingă încă o dată de acest lucru, este mai sigur să nu facă, pur şi simplu, nimic. Este important ca părinţii să înţeleagă că în nici un caz nu trebuie să lase să se întâmple asta.

Dacă în copilărie celui mic i-au fost „rupte mâinile", lucrul acesta este foarte greu de depăşit la maturitate. Posibil, dar foarte greu. Pentru asta este nevoie, desigur, de bărbăţie, de asumarea riscului de a te schimba, de a-ţi schimba deprinderile sufleteşti. Este important ca omul să îşi dea seama că are un astfel de complex - complexul ratatului, nepriceputului ş.a.m.d., fiindcă după ce trec anii încetezi să mai observi că suferi de asta.

In primul rând, pe calea depăşirii acestui complex trebuie neapărat să vă permiteţi să faceţi greşeli. Lucrul acesta e foarte important, deoarece fără greşeli nu există nici creativitate, nici învăţătură. In al doilea rând, trebuie să îndrăgiţi această lucrare în sine. Dacă atunci când ne apucăm de ceva năzuim să ajungem cât mai repede la rezultat, este evident că nu facem lucrul respectiv foarte bine, nu facem treabă de calitate. Trebuie îndrăgit procesul în sine. In această privinţă, băieţii au de învăţat de la fete, fiindcă băieţii sunt orientaţi spre succes, spre rezultat, pe când fetele sunt mai orientate spre proces, le place mai mult asta.

Şi un ultim lucru: nu este cazul să credeţi că o să vă iasă totul de la prima încercare - asta nu se întâmplă aproape niciodată. Trebuie să înţelegeţi că puteţi avea nevoie de mai multe încercări, că va trebui să reveniţi nu o dată asupra a ceea ce aţi început şi să lucraţi, să lucraţi, să lucraţi până când veţi atinge rezultatul dorit. Un complex de inferioritate serios necesită însă lucrul cu specialişti, este nevoie deja de psihoterapie.

Creativitatea ca proces
Unui suflet sănătos procesul de creaţie îi aduce bucurii enorme, în pofida responsabilităţii, riscului şi anxietăţii legate de el, fiindcă în acest proces există câteva momente emoţionale foarte importante.

In primul rând, este vorba de faptul că te simţi puternic, adică îţi simţi capacităţile, posibilităţile, talentele, deprinderile, cunoştinţele ş.a.m.d. - căci atunci când copilul se joacă, pentru el o cutie de nu ştiu ce se transformă intr-o maşină, iar nişte simple flacoane - în porţi, sau face o căsuţă din cuburi şi se joacă cu ea. In acest tel, copilul realizează posibilitatea de a-şi imagina, posibilitatea de a crea, de a transfigura, de a crea propria lume. Poate că aceasta este una dintre cele mai remarcabile manifestări ale creativităţii: în acest moment, copilul creează în mod autentic, fără vreo reflecţie. Desigur, e! nu ştie că aşa se cheamă ceea ce face el, dar pentru el este o bucurie enormă.

La fel şi cu adultul: şi lui îi aduce o enormă satisfacţie şi bucurie faptul că poate şi el ceva. Când omul se aşază la masa de scris şi ia hârtia, creionul ori stiloul, în acel moment el, dacă va fi atent îa el însuşi, poate percepe o anumită însufleţire lăuntrică, o anumită bucurie lină - pregustarea actului de creaţie. Chiar dacă pur şi simplu scrie o singură literă pe hârtia curată, o scrie cu plăcere, frumos (poate să fie iniţiala lui sau a omului drag), el face ceva nou, nemaifăcut până atunci. Aceeaşi bucurie a pregustării am văzut-o în ochii oamenilor care iau un topor şi se pregătesc să fasoneze o bârnă pentru a-şi face casă. Incepe ziua de lucru, ei se pregătesc să geluiască scânduri, să pună căpriori sau grindă... Aparent, rutină zilnică, dar respectivii pot trăi minunata senzaţie a posibilităţilor şi forţelor lor, a actului de creaţie care îi aşteaptă.
în al doilea rând, procesul de creaţie ca proces de căutare a unei rezolvări este întotdeauna atractiv, el îi poate pasiona şi pe copii, şi pe adulţi. Vedem entuziasmul savantului - nu este vorba numai de năzuinţa spre autorealiza- re, spre descoperire, ci şi de efort zilnic aducător de bucurie. El nu este întotdeauna încununat de succes - nici pe departe! dar savantul se bucură de însuşi procesul căutării, chiar înainte de ajunge la rezultat, fiindcă a savura rezultatul este a suta parte din toată bucuria procesului de creaţie. Apropo, multe persoane creative dau mărturie despre faptul că atunci câncî o lucrare e încheiată îşi pierd rapid interesul faţă de ea.

Aşa cum am spus însă, procesul de creaţie este însoţit de un anumit risc, fiindcă raportul dintre greşeli şi soluţiile reuşite este, cel mai frecvent, de nouă la unu, şi este normal să fie aşa. Desigur, ar fi ciudat să ne bucurăm de un insucces, însă insuccesele nu trebuie să ne răpească bucuria procesului de creaţie. După ce face o pauză şi reflectează asupra greşelii sale, omul îşi dă seama că situaţia chiar îl întărâtă în sens bun, îl stimulează să găsească soluţia corectă. El continuă să creeze, nutreşte iarăşi interes. Câteodată se întâmplă să oboseşti şi să laşi baltă totul, nici nu mai poţi să te gândeşti la muncă, dar în dimineaţa următoare, când te trezeşti, revii la obiectivele tale. Aşa încât nu trebuie să credeţi că a crea înseamnă totdeauna victorie, bucurie, delectare. Nicidecum. Inseamnă foarte des nereuşite, iar câteodată fiascouri dureroase. Iar când este vorba de căutări serioase, când preţul este sănătatea sau viaţa, este pur şi simplu o tragedie. Viaţa nu poate fi sacrificată creaţiei, Domnul nu aşa a rânduit lumea. Când savanţii inventează o armă nouă, câţi oameni nu pier! Este ceva cumplit. Creativitatea nu trebuie să iasă dincolo de limitele umanităţii, distrugându-l pe om.

„Frumuseţea va salva lumea"
Pe de altă parte, e foarte important să vedem în procesul de creaţie şi o estetică anume, care întotdeauna este colorată emoţional. Se spune că celebrul constructor de avioane Tupolev proiecta o aripă de avion şi, deodată, a zis: „Urâtă aripă. Asta n-o să zboare." Frumuseţea este un atribut nelipsit al creaţiei autentice. Am avut norocul de a cunoaşte câţiva oameni care erau specialişti în profesia lor. Unul era fierar, altul era tâmplar bun, altul era dulgher, al patrulea - strungar. Mă delectam uitându-mă cum lucrează. Munca le aducea bucurie. Mă uitam: unul cânta, altul făcea strigături, altul admira piesa tocmai făcută - şi asta cu toate că unii dintre ei erau deja alcoolici terminaţi. Bucuria actului de creaţie nu le putea fi luată, şi îşi admirau munca. De pildă, fierarul, prelucrând metalul incandescent, e atent la culoarea pe care o ia acesta.

Cel care a avut vreodată de-a face cu metalul incandescent ştie că gama de culori este foarte informativă - aceasta depinde de temperatură, de calitatea metalului, de adaosuri şi impurităţi. Când metalul se încinge, se văd imediat straturi în culorile curcubeului, iar la călire trebuie să se ajungă la culoarea brună sau la cea a paiului. Ce este asta, dacă nu estetică a metalului incandescent? Dar sudura? Aparent, ce poate fi mai prozaic? Dar tot este ceva frumos. Câteodată, şi sudura poate fi abordată în mod creativ. Un sudor a hotărât s-o uimească pe o vânzătoare, ca aceasta să-i vândă băutură înainte de deschiderea magazinului. A găsit o sticlă goală şi a sudat de ea o foaie de metal aşa de bine, că nimeni n-a mai putut să o desfacă. îşi cunoştea atât de bine meseria, că a inventat pe loc o metodă de utilizare a curentului slab, aşa încât sticla să nu ardă, ci doar să se topească pe înfăşurarea electrodului şi să se amestece cu metalul. Motivaţia lui era (ce să mai zicem) dintre cele mai vulgare, dar abordarea - pe deplin creativă, ba chiar estetică.

Să ne amintim că Dumnezeu, făcând lumea, spunea întruna: „E bună foarte" - adică pentru Dumnezeu există estetică. Şi la întemeierea lumii, când au fost făcute soarele, luna şi cerurile, a fost frumuseţe. Adam şi Eva erau, fără îndoială, frumoşi, precum frumoase erau Raiul şi tot pământul. Fără îndoială, fiindcă toate acestea au fost făcute cu dragoste, iar frumuseţea nu este altceva decât imagine a dragostei. Şi în faimoasa frază a lui Dostoievski: „Frumuseţea va salva lumea" despre asta e vorba, ea trebuie înţeleasă în cheie exclusiv biblică, fiindcă în spatele acestei frumuseţi stă dragostea, care a salvat deja lumea. Şi încă o va mai salva. De aceea şi procesul de creaţie este, în sine, plin de bucurie şi dragoste.

Mănăstirea strâmbă
Merită să vorbim şi de anumite situaţii legate de tradiţiile monahale. De pildă, în anumite Vieţi de sfinţi putem citi că un om foarte talentat, foarte înzestrat, intră la mănăstire, şi îndrumătorul duhovnicesc, vrând să stingă în el orice gânduri de slavă deşartă, îl trimite la cea mai grosolană, cea mai murdară muncă. In acest fel, ascultătorul renunţă la libertatea sa şi îşi supune voinţa - aşadar, şi orice impuls creator - îndrumătorului duhovnicesc. Desigur, asta o face „strângând din dinţi" - dar omul care a pornit pe calea duhovnicească ştie pentru ce a renunţat la creativitate, la talentele sale artistice sau intelectuale: pentru dobândirea unei alte frumuseţi, a integrităţii lăuntrice, a rugăciunii, a trezviei, a pocăinţei. Dacă omul este de acord cu o asemenea ascultare, înseamnă că ştie la ce îi trebuie asta.

Altceva e când nişte ucenici tineri se lasă frânţi de duhovnici fără să ştie pentru ce, doar fiindcă au auzit ei că aşa se cuvine creştinului, să facă ascultare. Aceasta e o nenorocire, fiindcă cel mai des rezultatul este o viaţă frântă. La fel şi cu duhovnicii: dacă ei, vrând să transfigureze în nu ştiu ce fel personalitatea ucenicului, încep să-i strivească talentele, fără să înţeleagă, fără să prevadă viitorul lui, vai de aceşti duhovnici! O să răspundă pentru asta.

In general, orice şcoală - iar asceza este o şcoală aspră - implică revizuirea unor stereotipuri, transformarea unor anumite structuri în personalitatea omului. însă această alungare a creativităţii personale nu poate fi considerată o metodă ascetică general aplicabilă - ea e justificată numai în anumite cazuri. Este cunoscută, de pildă, istoria Sfântului Pafnutie, care în mod special şi-a construit mănăstirea strâmbă, ca să nu se slăvească în deşert. Motivaţia lui este clară: ca monah, a vrut să se ferească din răsputeri de slava deşartă şi, nedorind să audă complimente de genul: „Vai, ce mănăstire frumoasă aveţi!", a cerut să fie construită clădirea într-un mod inestetic, ca armonia exterioară să nu distragă de la lucrarea duhovnicească.

Câteodată, în mediul bisericesc creaţia artistică şi dorinţa de a face ceva frumos sunt percepute însă ca ceva de prisos, ceva inutil judecaţi singuri: dacă asta ar fi o regulă creştină generală, nu am avea nici icoane minunate, nici biserici frumoase, nici un Andrei Rubliov, nici Biserica Acoperământului Maicii Domnului de pe râul Nerl - n-am mai avea nimic frumos. Dar întrucât vedem un număr imens de monumente ale artei creştine, recunoscute drept capodopere în toată lumea, nu se poate spune că negarea creativităţii ar ţine de esenţa creştinismului. Nu este adevărat aşa ceva şi nici nu are cum să fie. Fiindcă Dumnezeu i-a dat omului darurile Sale cu dragoste, iar dragostea se transformă în frumuseţe.

Ei bine, când unii clerici sau unii mireni excesiv de zeloşi neagă toate manifestările creativităţii, afară de ale celei bisericeşti, acesta este pur şi simplu obscurantism. Creştinul trebuie să fie deschis faţă de tot ce este autentic în cultura seculară, şi asta nu numai din considerente misionare (ca să găsească un limbaj comun şi să câştige măcar pe unii - v. I Cor. 9, 22). In orice operă de artă cu adevărat elevată este exprimat sentimentul religios, chiar dacă artistul nu face asta explicit, Şi creştinul poate să primească hrană pentru suflet şi în urma vizionării unui film bun, şi în urma lecturii de calitate, şi în urma unei excursii la muzeu sau a unei călătorii, conştientizând că toate manifestările cele mai bune ale creativităţii artistice reprezintă un dar ai lui Dumnezeu, pe care El îi trimite prin artişti. Pentru omul contemporan, aceasta este o hrană indispensabilă.

Cartea despre fericire, Editura Sophia

Cumpara "Cartea despre fericire"


 

• Cum pot creste faptele bune
  Publicat in : Pilda zilei
• Faptele bune
  Publicat in : Credinta
• Unde cresc faptele bune
  Publicat in : Pilda zilei
• Faptele bune in invatatura ortodoxa si catolica
  Publicat in : Dogma
• Credinta si faptele bune
  Publicat in : Hristos

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: