Credinţa este primul pas în trăirea duhovnicească, care ne dă imboldul necesar pentru a ne schimba viaţa în bine. Ea este o convingere neclintită pe care harul Duhul Sfânt o naşte în sufletul omului şi care îşi face simţită prezenţa prin conlucrarea noastră personală cu harul lui Dumnezeu.
Aşa cum spune Sf. Paisie Aghioritul, „credinţa nu reprezintă doar o virtute, ci este porticul sfânt prin care trec toate virtuţile; acea starea lipsită de ezitare a sufletului, care nu se zdruncină la nicio împotrivire. Credincios nu este cel care are părerea că toate sunt cu putinţă la Dumnezeu, ci cel care crede că, oricâte va cere prin rugăciune de la Dumnezeu, pe toate le va reuşi” (Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, pp. 149-150). Credința nu are nicio legătură cu raționamentele întortocheate ale minții: „Credinţa urmează simplităţii, iar subtilităţii unor gânduri sucite, îi urmează părerea. Şi părerii îi urmează îndepărtarea de Dumnezeu” (Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte despre nevoinţă”, Edit. Bunavestire, Bacău, 1997, p. 87).
Omul care se îndepărtează de Dumnezeu nu poate afla odihna sufletească, pentru că cel care nu crede în Dumnezeu rămâne nemângâiat şi în viaţa aceasta trecătoare şi în cea viitoare, osândindu-şi în acest fel sufletul său pentru veşnicie. „Vreau să spun că oamenii caută să se sprijine de ceva, să se alipească de ceva. Şi dacă n-au credinţă, ca să se sprijine de dânsa, dacă nu se încred în Dumnezeu, încât să se încredinţeze complet pe ei înşişi lui Dumnezeu se vor chinui. Mare problemă este încrederea în Dumnezeu” (Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, Edit. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 23).
Oamenii din societatea postmodernă au mai mult logică decât credinţă, dar o logică care distruge credinţa din rădăcină. Părintele Paisie ne amintește de o „credinţă amestecată”, care se bizuie pe propriul ego, motiv pentru care oamenii au ajuns să fie stăpâniţi de tot mai multă nesiguranţă şi îndoială.
Din acest motiv, Sf. Paisie Aghioritul spune că raţiunea lumii nu are ce căuta în viaţa duhovnicească, deoarece zdruncină credinţa şi seamănă în inimi îndoiala: „În epoca noastră în care s-au înmulţit cunoştinţele, încrederea numai în raţiune a zguduit, din nefericire, credinţa din temelii şi a umplut sufletele de semne de întrebare şi de îndoieli.
De aceea suntem lipsiţi de minuni, pentru că minunea se trăieşte şi nu se explică prin raţiune. Dimpotrivă, credinţa în Dumnezeu atrage în jos puterea dumnezeiască şi toate concluziile omeneşti le întoarce anapoda. Face minuni, învie morţi şi lasă ştiinţa cu gura căscată” (Ibidem, p. 208). Raţionalismul, care crede că poate cunoaşte tainele lui Dumnezeu, cu ajutorul teoriei ştiinţifice, neagă pronia dumnezeiască şi refuză minunile supranaturale, având la bază mândria şi egoismul ce limitează lucrarea harului divin. Astfel, aşa cum concluzionează Cuvioşia sa, tot ceea ce nu se face cu credinţă în Dumnezeu este ceva lumesc, care nu va aduce roade bune pentru că lipseşte binecuvântarea.
De cealaltă parte, atunci „când cineva păşeşte de la început cu credinţă, fară îndoială, va trăi fapte dumnezeieşti din ce în ce mai mari devenind astfel tot mai credincios. Şi fiindcă trăieşte de aproape tainele dumnezeieşti, devine teolog, căci nu le-a prins cu mintea, ci le-a trăit în adevăr” (Paisie Aghioritul, „Epistole”, Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 221).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
Publicat in : Dogma -
Credinta si faptele bune
Publicat in : Hristos -
Credinta in viata de apoi in crestinism
Publicat in : Editoriale -
Credinta, conditie primordiala a purificarii
Publicat in : Morala -
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.