Dand cu o masura generoasa, iti va intoarce si tie Domnul cu aceeasi masura

Dand cu o masura generoasa, iti va intoarce si tie Domnul cu aceeasi masura Mareste imaginea.

De ce mi s-a dat dreptul de proprietate? Pentru ca să-mi pot asigura existenţa mea, a familiei şi a rudelor mele, pentru că să-i pot ajuta pe săraci, nu pentru a agonisi de dragul agoniselii. Dând cu o măsură generoasă, îţi va întoarce şi ţie Domnul cu aceeaşi măsură. In plus, toate proprietăţile şi mijloacele de a ne asigura viaţa nu ne aparţin, sunt ale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este Stăpânul vieţii. El se îngrijeşte să ne ţină în viaţă prin noi înşine, prin alţii, sau nemijlocit, „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm“ (Ectenie). Spunem: trebuie să trăim, viaţa noastră este însă Dumnezeu, înseamnă că El ne dă şi ne va da mijloacele de întreţinere a vieţii.

In multe ziare şi reviste profane, care s-au înmulţit astăzi din cale- afară, bântuie un duh pământesc, nu arareori potrivnic lui Dumnezeu, pe când creştinul este (întru nădejde) nu numai cetăţean al pământului, ci şi al cerului, şi trebuie să cugete şi la cele cereşti. Vechile scrieri ale lumii păgâne erau, pare-se, de multe ori mai bune şi mai morale (Cicero), superioare prin principiile şi intenţiile lor multor scrieri ale unora ce se numesc creştini. Aceştia nu încetează să defăimeze grav cuvântul lui Dumnezeu, al Domnului nostru Iisus Hristos, deşi ar trebui să cuvânteze despre Dumnezeu ca şi fiinţe create după chipul şi asemănarea Sa. Sunt scrieri care de cele mai multe ori bat apa în piuă, spre smintirea creştinilor, abătându-i de la citirea cuvântului lui Dumnezeu şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Redactorii şi editorii de ziare şi reviste momesc şi prind în cursă turma cuvântătoare a lui Hristos, revărsând asupră-i un torent de cuvinte viclene.

Unde sunt astăzi casele în care se mai citeşte Psaltirea, cea de Dumnezeu inspirată şi care dă omului o atât de mare credinţă în Dumnezeu, o atât de puternică speranţă în El, atunci când este lovit de o nenorocire, de-o boală, de un necaz, de-o supărare, şi o atât de ardentă iubire de Dumnezeu? Unde a dispărut cititul psalmilor, de Dumnezeu inspiraţi, care era lectura favorită a strămoşilor noştri, nu numai a poporului de rând, ci şi a boierilor şi cnejilor? Nu mai există. De aceea mulţi şi-au pierdut credinţa, nădejdea creştină, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, apărând în loc necredinţa, disperarea, ura. Nu mai există rugăciune înflăcărată, nici curăţia moravurilor, nici duh de umilinţă, inimă zdrobită, pentru ispăşirea păcatelor, nu mai există bucurie, pace, dreptate întru Duhul Sfânt. Majoritatea creştinilor sunt pătrunşi de duhul lumii, duhul ziarelor şi revistelor, al scriitorilor profani, care şi aceştia, Ia rândul lor, sunt pătrunşi de duh păgân, nu creştinesc, duh care tăgăduieşte inspiraţia divină a Sfintei Scripturi şi care se exaltă pe sine, trufaşa şi îngâmfata sa deşteptăciune, duhul deşertăciunii vieţii pământeşti.

Tot ceea ce Biserica face să se rostească şi să se audă este purul adevăr, insuflat de Duhul Sfânt. Primeşte cu evlavie orice cugetare şi orice gând al Bisericii. Nu uita că domeniul cugetării şi al cuvântului aparţine lui Dumnezeu, ca şi întreaga lume văzută şi nevăzută. Nu ai nimic care să-ţi aparţină numai ţie, nici măcar gândurile sau cuvintele. Totul ne vine de la Tatăl nostru, de la Dumnezeu. Topeşte-te în ordinea comună a lumii, cum se topeşte aurul, luând forme diverse, sau cum se adună natura, alcătuită din atâtea elemente distincte, într-un întreg. Nu trăi pentru tine însuţi, închis în tine.

Dezgheţul lacurilor şi râurilor este o imagine a despărţirii sufletului de trup. Când apele scapă de chingile gheţii, luciul lor începe să stea faţă către faţă cu aerul, care le mângâie cu suflarea sa, iar razele soarelui prind a se răsfrânge în ele. Aşa se întâmplă cu sufletele curate, care se despart de trup; ele stau faţă către faţă cu Hristos, Care le revigorează şi le luminează. Atâta timp cât stă deasupra lor crusta gheţii, apele zac ca într-o temniţă, încătuşate, neavând o comunicare directă cu aerul şi cu lumina soarelui. Aşijderea şi sufletele noastre, cât timp trăiesc sub un înveliş trupesc, nu pot comunica nemijlocit cu Dumnezeu şi cu sfinţii, ci doar parţial, prin intermediul acelui înveliş. Iar când va cădea învelişul trupului, vom vedea pe Domnul faţă către faţă, aşa cum apele de pe care s-a topit crusta de gheaţă stau cu faţa spre soare şi intră în contact direct cu aerul.

Inima noastră este simplă (necompusă), unitară şi de aceea „nu poate să slujească la doi domni: lui Dumnezeu şi lui mamona“ (Matei 6, 24), adică lui Dumnezeu şi averii; se înţelege de aici că nu-I poţi sluji Domnului cu sinceritate şi în acelaşi timp să te pasionezi de lucruri pământeşti, fiindcă acestea ţin de „mamona“. Şi nu este de demnitatea omului să se trudească doar pentru a strânge avere, fiindcă aceasta nu-i decât pământ şi cenuşă. Când inima se leagă de cele pământeşti, ea se îndepărtează de Dumnezeu, de Maica Domnului, de sfinţi, de tot ce este spiritual, ceresc şi etern, ne face să ne ataşăm de cele pământeşti, stricăcioase, efemere, să ne îndepărtăm de iubirea aproapelui. Ca o încununare la toate acestea, trebuie să mai spunem că duhul legării de cele pământeşti, al păstrării cu orice chip a acestora şi al regretului după ele este duh diavolesc, diavolul însuşi intrând şi sălăşluindu-se în om prin legarea de cele pământeşti. El ne pătrunde deseori în inimă asemenea unui cotropitor arogant într-o clipă de împătimire de cele pământeşti pe care n-am ştiut să ne-o reprimăm la timp, aducându-ne în suflet întuneric, apăsare, moarte. Il face să nu mai poată lucra Domnului, îmbolnăvindu-l de trufie, hulă, cârteală, dispreţ faţă de cele sfinte şi de aproapele, spirit gâlcevitor, deprimare, deznădejde, răutate.

Pentru noi s-a întrupat Domnul, a pătimit, S-a răstignit, a murit şi a înviat. Pentru noi a împodobit-o pe Maica Sa, Preacurata Fecioară Maria, cu toate virtuţile şi a înzestrat-o cu toate puterile dumnezeieşti cu care, ca una ce este preaîndurată şi atotdesăvârşită, să poată fi, după Domnul însuşi, totul pentru noi. Să nu rămână deşert în ceea ce ne priveşte harul lui Dumnezeu de care este plină Stăpâna noastră. Să grăbim a căuta ocrotire sub minunatul, ajutător către tot binele, Preacuratul Acoperământ al Sfintei Fecioare, cu îndrăznire şi speranţă. Când ne tulbură păcatul, să o rugăm ca prin isopul rugăciunilor sale să ne cureţe de toată întinăciunea trupului şi sufletului.

De unde vin blasfemia şi dispreţul faţă de cele sfinte? Din trufia inimii noastre, din îngâmfarea şi suficienţa minţii noastre.

Poţi să-ţi dai seama oricând că Dumnezeu nu suportă în tine nici cea mai mică, efemeră necurăţie şi că îndată ce ţi-a intrat în inimă un gând necurat, te părăseşte pacea şi totodată te părăseşte Dumnezeu însuşi. Deci când te încearcă vreun gând păcătos şi cu atât mai mult un cuvânt sau o faptă păcătoasă, trebuie să-ţi spui: este de la diavolul. Iar la orice gând sfânt şi bun, ca şi la orice cuvânt sau faptă bună, trebuie să spunem că vin de la Dumnezeu, că Se arată Dumnezeu prin ele. Inchipuieşte-ţi acum ce palat al Atotţiitorului neasemuit de frumos, strălucind de curăţenie, nestrămutat pe temeliile lui este preasfântul suflet şi preacuratul trup al Maicii lui Dumnezeu, în pântecele căreia S-a sălăşluit Dumnezeu-Cuvântul şi a locuit acolo, cu sufletul şi cu trupul său preacurat! Inchipuie-ţi ce veşnică, fără de sfârşit, neschimbat sfântă este ea! închipuie-ţi de ce evlavioasă cinstire şi preaslăvire s-a învrednicit! închipuie-ţi şi cine suntem noi: trestii clătinate de vântul (Matei 11,7) diavolului. Ne-a suflat diavolul în inimă gând de hulă şi îndată am şi început să stăm la îndoială, să ne tulburăm, să ne posomorâm, când ar fi trebuit să arătăm dispreţ acestor defăimări, sau să nu le luăm în seamă, ca pe nişte închipuiri.

După cum în Dumnezeu - Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt nedespărţiţi, tot aşa şi în rugăciunile noastre şi, în general, în viaţa noastră, gândul, cuvântul şi fapta să fie nedespărţite. De ceri ceva lui Dumnezeu, fii convins că vei primi, că cererea îţi va fi îndeplinită, după cum va găsi de cuviinţă Dumnezeu. Citeşte cuvântul lui Dumnezeu, crede că tot ce se spune acolo aşa a fost, este şi va fi, s-a săvârşit, se săvârşeşte, se va săvârşi. Aşa să crezi, aşa să vorbeşti, aşa să citeşti, aşa să te rogi. Cuvântul este un lucru măreţ. Măreţ este şi sufletul cugetător, vorbitor, lucrător, chip şi asemănare a Atotputernicei Treinli. Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi şi fii pe măsura demnităţii tale!

Stăpână bună, arată-ţi şi fă lucrătoare stăpânirea ta asupra mea şi a poporului tău, temător de Dumnezeu şi cucernic, izbăvindu-ne pe noi, prin rugăciunile tale, de gânduri spurcate, viclene, hulitoare şi de toate greşelile şi păcatele şi de uneltirile diavoleşti, ca Maică bună a lui Dumnezeu.

Roagă-te Stăpânei, Născătoarei de Dumnezeu, sfinţilor îngeri şi tuturor sfinţilor, ca şi cum te-ai ruga ca însuşi Duhului Sfânt sau, mai bine zis, ca Sfintei Treimi, Care îi sfinţeşte şi sălăşluieşte în ei. „După cum, Tu, Părinte întru Mine...“ (Ioan 17, 21) „Sfânt eşti, Dumnezeul nostru, şi cu sfinţii sălăşluieşti“ (Ecfonis).

Trăim toţi într-un fel de eclipsă părelnică a inimii şi a minţii, dar Iisus Hristos Domnul este lumina noastră. Prin darul lui Dumnezeu, sfinţii ne văd mereu, fiindcă ei sunt în Dumnezeu şi Dumnezeu în ei. Sunt „într- un duh cu El“ (1 Corinteni 6, 17), iar Domnul aude şi vede tot. De aceea, când priveşti în biserică chipurile sfinţilor, fii convins că te văd şi că văd şi ce ai în inimă.

Indiferent cu ce patimi s-ar lupta vrăjmaşii cu tine, rabdă fără să cazi în deznădejde, fără să te înrăieşti, cu blândeţe şi smerenie; nu-ţi lăsa inima pradă nerăbdării, răutăţii, cârtelii, hulei.

Toată făptura dă mărturie despre nemărginita milă şi dreptate a Creatorului. Satana însuşi şi îngerii lui, prin existenţa lor scelerată şi prin ticăloasele uneltiri împotriva oamenilor, învederează nemărginita milă şi dreptatea Creatorului. Căci ce erau dintru început Satana şi îngerii lui? De ce lumini, de ce comori, de ce bunătăţi s-au lipsit din cauza nerecunoştinţei lor încăpăţânate şi arbitrare, a trufiei, răutăţii şi invidiei împotriva Domnului? N-a fost oare căderea lor absolut deliberată, gândită anume, cu scopul de a se război veşnic cu Creatorul şi cu creaţia Sa, cea raţională şi cuvântătoare, adică cu oamenii? Judecând după răutăţile pe care le face Satana în lume, după cât de numeroase şi de puternice sunt ele, ne putem da seama ce duh impunător şi puternic fusese la început. Judecând după mulţimea oamenilor cărora le întunecă minţile şi îi amăgeşte pretutindeni în lume („cel ce înşeală toată lumea, aruncat a fost pe pământ“ - Apocalipsa 12, 9), putem să ne dăm seama că mai înainte strălucea de lumină şi de adevăr. „Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu, hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe“ (Iezechiel 28, 13). Judecând după intenţiile sale viclene, trupeşti, necurate, putem deduce cât de râvnitor şi de binevoitor era şi cât de bun, prin darurile cu care îl înzestrase Creatorul.

Judecând după cruzimea şi răutatea uneltirilor sale, ne putem da seama că fusese inteligent şi că ar fi putut face mult bine şi i-ar fi fost de mare ajutor Creatorului în lucrarea Sa, printre duhurile cele de jos şi printre oameni. După uriaşa lui răutate, puteţi să vă daţi seama ce creatură impunătoare, bună, splendidă, frumoasă, luminoasă, puternică, inteligentă fusese dintru început Satana. Câte daruri făcuse să se adune în el bunătatea Creatorului şi de ce s-a lipsit din pricina cumplitei, intenţionatei sale nebunii. După răutatea pe care o poartă oamenilor, daţi-vă seama cât de bun fusese la început; după invidia lui puteţi deduce cât a fost de binevoitor, după aviditatea fără de margini şi zgârcenia pe care le stârneşte în oameni vă puteţi închipui mărinimia sa cea dintru început; după trufia lui, de măreţia pe care i-a dat-o Dumnezeu. După urâtul, lehamitea, descurajarea fără de margini pe care le aduce în oameni vă puteţi da seama de fericirea lui de altădată! Fiindcă mai înainte fusese tot atât de bun, pe cât este acum de rău!

El reprezintă pentru toţi îngerii din cer şi pentru toţi oamenii înţelepţi o veşnică lecţie de smerenie şi ascultare, căci oricât de buni ar fi îngerii şi oricât de inteligenţi şi chiar perfecţi în anumite privinţe oamenii, ei au toate aceste daruri doar prin bunătatea Creatorului, nu prin ei înşişi, şi trebuie să-i mulţumească Creatorului şi să I se roage cu credinţă nestrămutată pentru bunătatea şi atotputernicia Sa, cu speranţa că vor primi totul de la El. Căderea duhurilor rele s-a întâmplat din cauza trufiei şi răutăţii. Această cădere a devenit o lecţie pentru toţi oamenii: să se smerească în faţa Creatorului, să se considere pe sine ca neînsemnând nimic, să-I atribuie totul lui Dumnezeu, să trăiască numai în Domnul, făcând voia Sa. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Acolo unde nu s-a priceput şi n-a vrut să ajungă Satana, cu toată isteţimea sa, a ajuns Fecioara Maria, care a concentrat în sine smerenie fără seamăn, preaînaltă sfinţenie. „Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu ţine“ (Luca 1, 28). „Că a căutat spre smerenia roabei Sale“ (Luca 1, 48). De asemenea, noi toţi, care nu suntem decât curată nimicnicie, având totul de la Dumnezeu, în afară de păcat, trebuie să ne smerim neîncetat şi adânc în faţa Creatorului, căutând în orice lucru milostivirea Sa.

Nu vei putea învinge nici o patimă fără ajutorul lui Dumnezeu. Cheamă-L mereu în ajutor pe Hristos, Mântuitorul tău. Hristos a venit în lume, a pătimit, a murit şi a înviat pentru ca să ne stea în ajutor în toate, să ne izbăvească de păcat, de năvala patimilor, să ne cureţe de păcate, să ne dea puterea de a săvârşi fapte bune, întru Duhul Sfânt, să ne lumineze, să ne întărească, să ne aducă pace. Vei spune: cum să mă pot mântui dacă la fiecare pas mă lovesc de păcat şi greşesc în fiecare clipă? Cheamă-L pe Mântuitorul, adu-ţi aminte de El şi te vei mântui pe tine însuţi şi vei mântui şi pe alţii.

Folosiţi darurile Mele nu în chip egoist, fiecare pentru sine, ci ca şi copii ai Mei, care trebuie să aibă totul în comun; să nu vă pară rău să oferiţi şi altora, fără plată, roadele lucrului mâinilor Mele, amintindu-vă că şi Eu vi le dau fără plată, din părintească bunătate şi din prisositoare iubire de oameni. Aşa se petrec lucrurile şi într-o familie, când tatăl, sau mama, sau fratele aduc daruri. Tatăl le împarte tuturor copiilor, fratele, celorlalţi fraţi. Când copiii, fraţii şi surorile trăiesc iubindu-se unii pe alţii, se vor simţi nemulţumiţi şi nefericiţi dacă tatăl sau fratele a lăsat deoparte pe unul dintre ei sau nu i-a dat unuia la fel ca altuia. De ce se întâmplă aşa? Pentru că, în dragostea lor reciprocă, ei se simt una, ca un singur trup, o singură persoană. Aşa trebuie să fiţi şi voi. Ştiu cum să vă răsplătesc iubirea care îmi este nespus de plăcută. Sunt darnic şi cu cei ce nu ţin poruncile Mele („Unui om i-a rodit ţarina din belşug...“ - Luca 12, 16), aş putea să nu fiu darnic cu adevăraţii mei copii, pentru care am pregătit, de fapt, toate îndurările (darurile) Mele! „Voi milui pe cine vreau să-L miluiesc şi Mă voi îndura de cine vreau să mă îndur“ (Romani 9, 15).

Dacă ţi se întâmplă să cazi, ridică-te şi vei fi mântuit. Eşti păcătos, cazi mereu, învaţă să te ridici. Caută să dobândeşti acest învăţ. Iată în ce constă el: învaţă pe de rost Psalmul „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta“ (Psalmul 50), inspirat de Duhul Sfânt proorocului David, şi rosteşte-l cu credinţă sinceră şi cu nădejde, cu inimă înfrântă şi smerită. De te vei căi astfel sincer, cu cuvintele regelui David, Domnul va face să strălucească peste tine îndată iertarea păcatelor şi toate însuşirile sufletului tău se vor umple de pace. Lucrul de căpetenie în viaţă este să te arăţi râvnitor în dragostea de semeni şi să nu judeci pe nimeni. Fiecare va răspunde pentru sine înaintea lui Dumnezeu, tu vezi-ţi de-ale tale. Păzeşte-te de răutate.

Creştinii ortodocşi alcătuiesc o familie, ca şi copii ai lui Iisus Hristos. In familiile armonioase, mama este întotdeauna la mare cinste (Maica Domnului), iar fraţii mai mari se bucură de respect şi consideraţie din partea celor mai mici, aceştia din urmă luându-i drept exemplu pe primii. De ce oare la voi, luterani şi anglicani, Maicii Domnului nu i se acordă evlavia ce i se cuvine, veneraţie solemnă, închinăciune? De ce oare nici sfinţii îngeri şi sfinţii lui Dumnezeu nu se bucură de o veneraţie solemnă şi de închinăciuni? Spuneţi că deoarece îl cinstiţi doar pe Dumnezeu şi vă închinaţi Lui.

Să nu uitaţi însă că Maica Domnului nostru Iisus Hristos, îngerii, sfinţii sunt cele mai curate chipuri ale lui Dumnezeu, prietenii lui Dumnezeu, aşa cum fusese numit cândva Avraam „prieten al lui Dumnezeu44. De ce să nu acordăm veneraţie chipurilor vii ale lui Dumnezeu, fiilor şi prietenilor lui Dumnezeu?

Lumea este o casă. Ziditorul şi Stăpânul acestei case este Creatorul. El, Dumnezeu, este şi Tatăl celor ce locuiesc în ea, creştinii. Mamă este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Tot ce faci, faci întotdeauna în prezenţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturor, pe care se cuvine să-L asculţi şi să-L iubeşti, şi de asemenea în prezenţa Maicii noastre a tuturor, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Arată-i iubire sfântă, evlavie, ascultare. De te vei afla în nevoi materiale sau spirituale, la supărare, la necaz, la boală, vino la ea cu credinţă, nădejde şi dragoste. Fii sfânt, aşa cum Domnul, Dumnezeul, Creatorul şi Părintele tău Sfânt este şi cum este Stăpâna noastră, Maica lui Dumnezeu, dar şi Maica noastră. „Femeie, iată fiul Tău... Iată mama ta“ (Ioan 19, 26-27). Pentru ca să nu ne îndoim de dreptul de a o numi mamă pe Maica Domnului, Maica Celui Preaînalt, Preasfânta, Preacurata, Preabinecu- vântata, Slăvită Stăpâna noastră, dumnezeiescul său Fiu, Cel mai dinainte de toţi vecii, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a risipit îndoiala, îngăduindu-ne tuturor, sau acelora dintre noi care se arată mai râvnitori spre sfinţenie, să o numim pe Maica Sa mamă. „Iată Mama ta“, căci în persoana Sfântului Ioan Teologul aceste cuvinte ne-au fost adresate nouă, tuturor creştinilor. Da, ea este pe drept cuvânt gingaşa, îndatoritoarea, atotsfânta noastră mamă, care ne poate duce şi pe noi, copiii săi, la sfinţenie.

Iţi dai seama limpede cât îţi este de greu, aproape cu neputinţă, să te schimbi în bine fără ajutorul lui Dumnezeu, fără rugăciune sârguitoare, fără înfrânare. Simţi lucrând în tine mulţime de patimi: trufia, răutatea, invidia, lăcomia, arghirofilia, urâtul, lenea, curvia, nerăbdarea, nesupunerea şi perseverezi în ele, ca şi cum ai fi legat de ele, dar îndelung-răbdătorul nostru Stăpân te rabdă, aşteaptă să te întorci spre bine, să te îndrepţi, copleşindu-te cu toate darurile bunătăţii Sale. Fii îngăduitor, răbdător şi iubitor cu cei printre care trăieşti, oameni bântuiţi şi ei de multe patimi, caută să învingi răul cu binele şi, ceea ce este esenţial', roagă-te lui Dumnezeu pentru ei, pentru îndreptarea lor şi pentru ca să li se întoarcă inimile spre Domnul - izvorul sfinţeniei. Nu-l ajuta pe diavolul să-şi extindă împărăţia. Sfinţeşte prin faptele tale numele Tatălui ceresc, ajută-L să-Şi lărgească împărăţia Sa pe pământ. „Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem44 (1 Corinteni 3,9).

Arată-te râvnitor în a face voia lui Dumnezeu, pe pământ aşa cum e făcută ea în cer. Iartă-i pe „datornicii tăi cu bucurie", aşa cum se bucură un fiu ascultător când are prilejul să îndeplinească voia tatălui iubit.

Sfantul Ioan de Kronstadt

Fragment din cartea "Viata mea in Hristos", Editura Sophia

Cumpara cartea "Viata mea in Hristos"

 

Pe aceeaşi temă

17 Noiembrie 2021

Vizualizari: 1266

Voteaza:

Dand cu o masura generoasa, iti va intoarce si tie Domnul cu aceeasi masura 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE