Introducere sau prolog
Biserica Ortodoxă utilizează atât ciclul calendaristic lunar, cât și pe cel solar pentru a determina data Sfintelor Paști dintr-un anumit an.
O formulă după care se calculează data Sfintelor Paști a fost concepută mai întâi în cadrul Primului Sinod Ecumenic ținut la Niceea, în 325 d. Hr.
Părinţii care au luat parte la Sinodul de la Niceea au adoptat practica alexandrină de calcul a datei Paștilor, care se reducea la următoarele norme:
1. În ceea ce priveşte ziua săptămânală, Paştile se vor serba totdeauna duminica.
2. Această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară.
3. Când 14 Nisan (sau prima lună plină de după echinocţiul de primăvară) cade duminica, Paştile va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paştile iudeilor, dar nici înaintea acestuia.
În „Liturgica generală” a Părintelui Profesor Ene Braniște citim că data Paştilor creştine depinde de două fenomene astronomice, dintre care unul cu dată fixă, legat de mişcarea Soarelui pe bolta cerească (echinocţiul de primăvară, care cade totdeauna la 21 martie), iar altul, cu dată schimbătoare, legat de Mişcarea de Rotaţie a lunii în jurul Pământului (luna plină de după echinocţiul de primăvară, numită şi lună plină pascală).
Aceasta din urmă face ca data Paştilor să varieze în fiecare an, căci luna plină pascală apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, iar în alţii, mai târziu. Astfel, când luna plină coincide cu echinocţiul (21 martie) şi e o zi de sâmbătă, Paştile poate fi serbat chiar a doua zi, duminică, 22 martie. Aceasta este data cea mai timpurie a Paştilor. Dacă luna plină a avut loc înainte de echinocţiu (20 martie), atunci ea nu este pascală, ci trebuie să o aşteptăm pe cea de după echinocţiu, care va apărea abia peste 29 de zile, adică la 19 aprilie. Dacă aceasta cade într-o luni, Paştile nu poate fi serbat decât în duminica următoare, adică la 25 aprilie. Astfel, aceasta este data cea mai târzie a Paştilor.
Învierea Domnului a fost calculată în acest fel până în anul 1582, când Papa Grigorie al XIII-lea a introdus calendarul gregorian. Această măsură a fost necesară deoarece vechiul calendar iulian întârzia în fiecare an calculul – căci anul astronomic este cu 11 minute mai lung decât anul iulian și, odată la 128 de ani se mai acumulează încă o zi.
Pe 24 februarie 1582, Papa Grigore al XIII-lea îndreaptă eroarea, suprimând zilele cu care rămasese în urmă anul calendaristic (5-14 octombrie) şi restabilind echinocţiul de primăvară la 21 martie. Mai apoi, calendarul gregorian a fost acceptat de toate ţările occidentale, Biserica Ortodoxă Română adoptându-l în anul 1924. Unele Biserici Ortodoxe nu au pus în aplicare această hotărâre și, de aceea, Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Ortodoxă Sârbă păstrează, în continuare, calendarul neîndreptat.
Pentru a înlătura dezacordul acesta dintre diferitele Biserici ortodoxe și pentru a menține o unitate ortodoxă în serbarea Paștilor, Bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit, în anul 1927, ca Paştile să fie serbat în toată creştinătatea ortodoxă după pascalia stilului vechi, adică în același timp cu Bisericile rămase la calendarul neîndreptat.
Cu toate că sărbătorim Paștile cu toții în aceeaşi duminică, Praznicul este numerotat diferit în cele două calendare întrebuinţate azi în creştinătatea ortodoxă, din cauza celor 13 zile cu care calendarul neîndreptat a rămas în urmă.
Așadar, data la care sărbătorim Paştile depinde de echinocţiul de primăvară, care cade mereu la 21 martie şi de luna plină de după acest echinocţiu. Luna plină variază şi, de aceea, data Paştilor este alta în fiecare an.
Vorbind despre Sărbătoarea Paştilor trebuie încă de la început subliniat faptul că aceasta prezintă o importanţă deosebită sub două aspecte: lăsând deoparte ceea ce majoritatea deja cunoaşte, anume faptul că de numele acestei sărbători este legată Învierea Mântuitorului, primul aspect este reprezentat de data calendaristică a acestei sărbători, ce se află în strânsă legătură cu succesiunea şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an, cu evangheliile şi apostolele care se citesc la Liturghie în tot cursul anului, ordinea celor 11 pericope evanghelice care se citesc la Utreniile duminicilor, precum şi ordinea celor opt glasuri ale cântărilor Octoihului, iar cel de-al doilea aspect este evidenţiat de durata acestei sărbători, ea ţinând trei zile.
Câteva precizări se cuvin a fi făcute şi în legătură cu numele acestei sărbători, dat fiind faptul că în vocabularul uzual al limbii române a apărut o eroare de exprimare în pronunţarea denumirii biblice a acestei sărbători, Sfintele Paşti fiind astfel înlocuite cu “Sfintele Paşte”. Cuvântul Paşti are origine evreiască, venind de la Pesah= trecere, cuvânt moştenit de evrei de la egipteni şi care a apărut în limba română prin forma bizantino-latină Paschae (O. Densuşianu, Istoria limbii române, I, 1961, p. 173). Evreii numeau Paşti (Pascha) sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului. Cu toate acestea, între sărbătoarea evreilor şi cea a creştinilor nu există o altă legătură în afara celei de nume, întrucât evenimentele istorice comemorate în sărbătoarea noastră: patimile, moartea şi învierea, au coincis cu Paştile evreilor din anul 33, fiind de la sine înţeles că obiectul Paştilor creştine este altul decât al Paştilor evreilor. Putem trage astfel concluzia că Paştile reprezintă, alături de sărbătoarea săptămânală a creştinilor, care este ziua de duminică, cea mai veche sărbătoare creştină, celebrată încă din epoca apostolică.
În legătură cu modul sărbătoririi Sfintelor Paşti ca cea mai mare sărbătoare creştină, încă din cele mai vechi timpuri, această perioadă era una de bucurie pentru învierea Domnului, eveniment care stă la baza credinţei şi Bisericii creştine. Noaptea Învierii era petrecută în biserici, având loc botezul catehumenilor, iar momentul Învierii era întâmpinat cu cântâri de bucurie,cu săvârşirea Sfintei Jertfe şi cu lumini multe, semn al bucuriei şi al luminării duhovniceşti. Tot atunci, neofiţii (creştinii care se botezau chiar în noaptea aceea) purtau haine albe şi duceau în mâini făclii luminoase, ca unii care s-au îngropat cu Iisus Hristos, dar au şi înviat împreună cu El. Începând din vremea lui Constantin cel Mare, se luminau nu numai bisericile în care se oficia slujba Învierii, ci şi casele creştinilor şi oraşele, cu făclii înalte şi coloane de ceară sau torţe aprinse, încât noaptea Învierii era mai luminoasă ca ziua. Acesta este momentul din care creştinii începeau să se salute până la Înălţare( adică timp de 40 de zile) cu: Hristos a înviat!, la care se răspundea: Adevărat a înviat!. Tot în noaptea Învierii erau reprimiţi solemn între credincioşi penitenţii, al căror termen de pocăinţă expira în joia precedentă Învierii, împăraţii eliberau prizonierii, stăpânii dădeau libertate sclavilor şi se făceau multe fapte de milostenie şi mărinimie.
Aşa cum am precizat mai sus, după 40 de zile de la Înviere se sărbătoreşte Praznicul Înălţării la cer a Domnului, aceasta fiind una dintre cele mai vechi sărbători creştine despre care amintesc Constituţiile Apostolice. Această sărbătoare a căpătat o importanţă deosebită mai ales de când Sfânta Împărăteasă Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, a ridicat pe muntele Eleonului sau al Măslinilor ( de unde s-a înălţat la cer Mântuitorul) o biserică (Eleona), în care Înălţarea se sărbătorea cu mare fast.
Nu încape îndoială că împreună cu Paştile, Rusaliile reprezintă cea mai veche sărbătoare creştină, fiind prevăzută încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Rusaliile sau Duminica Cincizecimii se serbează întotdeauna la 10 zile de la Înălţare sau 50 de zile după Sfintele Paşti. Semnificaţia Rusaliilor este legată de pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli şi totodată de întemeierea Bisericii creştine, întrucât în aceeaşi zi, în urma cuvântării Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creştinism aproximativ 3.000 de oameni, care au alcătuit cea dintâi comunitate creştimă din Ierusalim. În timpul Rusaliilor se împodobeau casele cu flori şi ramuri verzi, semn al bucuriei pentru o astfel de sărbătoare, obicei moştenit de la evrei. În biserici se aduc şi astăzi frunze verzi de tei sau nuc care se binecuvintează şi se împart credincioşilor, simbolizând limbile de foc ale puterii Sfântului Duh, care S-a pogorât peste Apostoli. Serbarea Rusaliilor este consacrată ca şi sărbătoare legală, fiind zi nelucrătoare în ţări precum: România, Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Franţa, Germania, Estonia, Islanda, Luxemburg, Elveţia, Norvegia etc.
În prima zi după Rusalii, lunea, se serbează Sfânta Treime sau, mai bine spus, prăznuirea Sfântului Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, conform tradiţiei după care, în ziua următoare marilor praznice sărbătorim persoanele care au slujit ca instrumente ale evenimentului serbat sau care au avut un oricare rol în săvârşirea lui. În calendarele ortodoxe româneşti de perete, această zi este trecută ca sărbătoarea Sfintei Treimi, denumirea aceasta de dată mai nouă reprezintă, probabil, o influenţă catolică- la catolici, Sfânta Treime fiind sărbătorită în prima duminică după Rusalii.
O tradiţie profund înrădăcinată în jurul acestei sărbători este reprezentată de masa de Sfintele Paşti care a căpătat, sub influenţa evreiască, un aspect ceremonial în care membrii familiei ciocnesc ouă roşii şi consumă carne de miel. Mielul jertfit şi mâncat la masa pascală a evreilor era considerat imaginea Mântuitorului care S-a jertfit ca un miel pentru răscumpărarea păcatelor noastre. Iar în sensul acesta Sfântul Apostol Pavel spunea: “Căci iată, Hristos, Paştile nostru S-a jertfit…”(1 Cor. V, 7).
După cum probabil se ştie deja, spre deosebire de Crăciun, Sfintele Paşti nu se bucură de o consacrare calendaristică la fel pentru fiecare an şi acest lucru se întâmplă pentru că data Paştilor creştine depinde de două fenomene naturale, unul având dată fixă( mişcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească- echinocţiul de primăvară, ce cade totdeauna la 21 martie), iar celălalt cu dată schimbătoare (mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului- luna plină de după echinocţiul de primăvară). Acest din urmă fenomen face ca data Paştilor să varieze în fiecare an, căci luna plină apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, iar în alţi ani mai departe de el. În situaţia în care luna plină coincide cu echinocţiu de primăvară, deci cu ziua de 21 martie, şi este o zi de sâmbătă, Paştile poate fi serbat chiar a doua zi, duminica pe 22 martie, aceasta fiind şi cea mai timpurie zi a sărbătorii. Dacă a fost lună plină înainte de echinocţiu, atunci trebuie aşteptată cea de după echinocţiu, care va apărea abia peste 29 de zile, adică la 19 aprilie, iar dacă această zi se întâmplă a fi lunea, Paştile se serbează în duminica următoare, adică pe 25 aprilie. Se poate observa astfel că data Paştilor variază într-un interval de 35 de zile între 22 martie şi 25 aprilie. Această bază de calcul a datei Paştilor a fost adoptată la Sinodul I ecumenic de la Niceea, în anul 325, la iniţiativa Împăratului Constantin cel Mare.
Acestea fiind spune, acum se poate înţelege într-o manieră mult mai uşoară diferenţa de dată între Paştele catolicilor şi cel al ortodocşilor. În Biserica romano-catolică, dar şi în cele protestante se utilizează calendarul iulian alcătuit la anul 46 î.Hr., îndreptat prin reforma Papei Grigore al XIII-lea, în anul 1582, calendar cunoscut sub denumire de „stil nou”. Se poate observa aşadar faptul că cele două Biserici, catolice şi ortodoxe, întrebuinţează calendare diferite, care le separă la distanţa de 13 zile. Prin urmare, Paştele ortodox va fi mereu după cel catolic care este stabilit corect, după regula de la Niceea din anul 325. În ciuda acestor diferenţe, au existat ani în care a coincis data dintre Paştele catolic şi cel ortodox. Se manifestă însă speranţa că această situaţie din Bisericile Ortodoxe să fie provizorie şi să se îndrepte o dată cu primirea calendarului îndreptat de către toate Bisericile Ortodoxe. Atunci nu vom mai fi nevoiţi să apelăm la un calendar mixt, cel vechi pentru Paşti şi sărbătorile legate de el, şi cel nou pentru sărbătorile cu dată fixă, ci vom întrebuinţa un singur calendar nou, îndreptat şi corect din punct de vedere ştiinţific, care ne-ar permite să sărbătorim Paştele după regula de la Niceea, între 22 martie şi 25 aprilie ale stilului nou, aşa cum fac Bisericile şi confesiunile apusene.
În cele din urmă, nu trebuie uitat mesajul pe care Mântuitorul imediat după Înviere l-a transmis creştinilor din întreaga lumea, anume: Bucuraţi-vă! şi faptul că Iisus Hristos este piatra de hotar între două lumi: lumea întainte şi după Hristos.
Controverse privind data Paştilor
Data exactă a Sfintelor Paști a fost adesea disputată. De la sfârșitul secolului al II - lea, a fost acceptat faptul că celebrarea sărbătorii a fost o practică a ucenicilor și o tradiție de necontestat. Controversa Quartodeciman a fost prima din mai multe controverse privind Paștele, apoi au apărut alte dispute cu privire la data la care ar trebui să fie sărbătorit evenimentul.
Termenul „Quartodeciman” se referă la practica de a sărbători Paștele din 14 Nisan, calendarul ebraic, „Paștele Domnului” (Leviticul 23:5). Conform istoricului bisericesc Eusebiu, Quartodeciman Policarp (episcop de Smirna, prin tradiție un discipol al Sfântului Ioan Evanghelistul) a dezbătut problema cu Anicet (episcop al Romei). Provincia romană a Asiei a fost cu Quartodeciman, în timp ce bisericile romane și alexandrine au continuat sărbătorirea până duminică de după duminica Azimelor, dorind să asocieze Paștele cu Duminica. Nici Policarp nici Anicet nu au încercat să convingă pe ceilalţi, dar nu a luat în considerare problema schismatică, despărțind-se în pace și lăsând întrebarea nesoluționată.
Controversa a apărut atunci când Victor, episcop al Romei la o generație după Anicet, a încercat să excomunice pe Polycrates din Efes și pe toţi ceilalţi episcopi din Asia pentru Quartodecimanismul lor. Potrivit lui Eusebiu, un număr de sinoade au fost convocate pentru a se implica în controversă, pe care el considera că toate vor fi în sprijinul Paștelui duminica. Polycrates (circa 190), cu toate acestea, a scris lui Victor apărând vechimea Quartodecimanismului asoatic. Încercarea de excomunicare a lui Victor a fost aparent anulată și cele două părți s-au împăcat la intervenția episcopului Irineu și a altora, care i-au amintit lui Victor de precedentul episcop tolerant Anicet.
Quartodecimanismul pare să fi avut probleme în secolul al IV-lea, când Socrate al Constantinopolului a scris că unii Quartodecimanişti au fost lipsiți de bisericile lor de către Sfântul Ioan Gură de Aur, și că unii au fost hărțuiți de către Nestorie.
Nu se știe cât de mult timp a continuat practica Nisan 14. Dar, atât cei care urmau obiceiul Nisan 14 cât şi cei care au stabilit Paștele în următoarea duminică, au consultat vecinii lor evrei pentru a afla când va cădea luna lui Nisan, și stabileau sărbătoarea în consecință. De la sfârșitul secolului al III - lea, unii creștini au început să-și exprime nemulțumirea față de obiceiul de a se baza pe comunitățile evreiești pentru a determina data de Paști. Plângerea principală a fost că comunitățile evreiești, uneori, comiteau erori în stabilirea datei Paștelui înainte de echinocțiul de primăvară din Emisfera de Nord. Tabelul pascal Sardica confirmă aceste plângeri, întrucât indică faptul că evreii din unele orașe din estul Mediteranei (eventual Antiohia) au fixat de mai multe ori Nisan 14 la date cu mult înainte de echinocțiul de primăvară.
Din cauza acestor nemulțumiri legate de încrederea în calendarul evreiesc, unii creștini au început să experimenteze cu calcule independente. Alții au considerat că trebuie să continue să se bazeze pe practica obișnuită a evreilor, chiar dacă calculele evreiești erau eronate.
În loc de epilog - Sărbătoarea Paştilor la o dată comună – o dezbatere oportună
Faptul că majoritatea bisericilor ortodoxe celebrează în prezent Paştele după calendarul iulian şi nu gregorian are în spate o istorie îndelungată şi foarte sinuoasă.
Despre motivele pentru care Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe celebrează Paştele conform unor calendare diferite s-a scris destul de mult în ultima vreme. Ortodocşii urmează fidel Conciliul de la Niceea din 325, în timp ce catolicii au renunţat la o prevedere importantă legată de trecerea Pesah şi au adoptat începând cu 1582 calendarul gregorian.
Este mai puţin cunoscut faptul că adoptarea calendarului gregorian a fost obiect de dispută în cadrul Bisericilor Ortodoxe începând cu triumful revoluţiei bolşevice în Rusia. Lenin a decis trecerea la un nou calendar civil în ianuarie 1919 şi a încercat să impună şi Bisericii Ortodoxe Ruse renunţarea la calendarul iulian. Patriarhul Tihon a considerat că este vorba de o imixtiune inacceptabilă a statului în treburile bisericii şi a cerut ajutorul Patriarhului Ecumenic Gherman al V-lea, afirmând că biserica pe care o conduce nu va schimba calendarul până cănd acest lucru nu va fi decis de un Sinod pan-ortodox. În această scrisoare Patrisrhul Tihon dădea exemplul Finlandei, devenită independentă în 1918 unde luteranii care deveniseră vasta majoritate foloseau calendarul iulian, iar ruşii, deveniţi minoritate, pe cel gregorian. Patriarhul Tihon considera că în cazul ortodocşilor din Finlanda este justificată trecerea la calendarul iulian, deoarece astfel ar fi evitat riscul de prozelitism din partea luteranilor la adresa ortodocşilor. Mai mult, afirma Patriarhul Tihon, în toate ţările care şi-au dobândit independenţa sau au căpătat noi teritorii, cum ar fi Polonia, Estonia sau Lituania, ortodocşii ar trebui să treacă la calendarul iulian. Patriarhul Ecumenic şi celelalte biserici ortodoxe au agreat cu această perspectivă, consecinţa fiind că ortodocşii din Finlanda şi Estionia au trecut la calendarul iulian.
În scrisoarea sa, Patriarhul Tihon nu menţiona România, cu o situaţie similară ţărilor amintite (momentul decisiv 1918), deoarece considera că ortodocşii sunt în majoritate şi nu este necesar să treacă la calendarul iulian. Cu toate acestea, BOR a luat decizia de a trece la calendarul iulian după ce statul român a impus calendarul gregorian în raporturile civile în 1919, cu ocazia Sfântului Sinod din 31 octombrie 1923 dar a fost obligată să revină la calendarul gregorian patru ani mai târziu. Motivul a fost apariţia unei dizidenţe care respectau întocmai calendarul iulian şi care există şi astăzi (stiliştii). Atunci când s-a revenit la calendarul iulian, principala temere a BOR dar şi a statului român era că dizidenţa stilistă se va transforma în revoltă deschisă care va fi folosită ca motiv de destabilizare a situaţiei interne de către URSS. Era vorba de perioada intensificării provocărilor bolşevice pe teritoriul României care a avut ca rezultat incidentul de la Tatar Bunar.
Biserica Ortodoxă Rusă a acordat autonomie Bisericii Ortodoxe din Finlanda în 1921, iar aceasta a adoptat în acelaşi an calendarul gregorian, astfel încât în Finlanda s-a început celebrarea Paştelui la aceeaşi dată de către ortodocşi şi luterani. În 1923 biserica finlandeză trece sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, ceea ce a făcut ca mai mulţi clerici ortodocşi să se refugieze în URSS sau în Iugoslavia.
Biserica Ortodoxă din Estonia a urmat un traseu similar, căpătând autonomie din partea Bisericii Ortodoxe Ruse în 1920, an în care s-a trecut şi la calendarul gregorian. La fel ca şi în cazul bisericii finlandeze, Biserica Ortodoxă Estoniană s-a adresat Patriarhiei Ecumenice în 1923, aceasta acordându-i în acel an tomosul de autonomie.
Situaţia din Finlanda şi Estonia a fost considerată în cadrul Ortodoxiei o excepţie, considerându-se că este nevoie de un Sinod pan-ortodox pentru rezolvarea problemei calendarului dar acesta nu a avut încă loc.
Dacă până la Conciliul Vatican II Biserica Catolică era indiferentă faţă de disputa din cadrul Ortodoxiei privind calendarul iulian sau gregorian, Papa Paul al VI-lea a avut o altă abordare: orice soluţie agreată de comun acord între ortodocşi şi catolici poate fi luată în considerare. Aceasta este şi concluzia documentului din 1963, Sacrosanctum Concilium.
Discuţia a reapărut în cadrul Ortodoxiei după ce Biserica Ortodoxă din Ucraina a dobândit tomosul de autocefalie din partea Patriarhiei Ecumenice în ianuarie 2019. Patriarhia Ecumenică a iniţiat un dialog cu Biserica Catolică pe această temă în 2021, prin stabilirea unor contacte între Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Unitatea Bisericilor, cardinalul Kurt Koch şi reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, IPS Iov deTelmessos.
Discuţiile în vederea stabilirii unei date comune de celebrare a Paştelui au stagnat însă în acest format, ceea ce l-a determinat pe Patriarhul Bartolomeu să intervină personal pe data de 18 noiembrie 2022. Acesta a sugerat ca în 2025, la 1700 de ani de la conciliul de la Niceea, ortodocşii şi catolicii să sărbătorească Paştele împreună.
Cu o zi mai târziu, Papa Francisc l-a primit în audienţă la Vatican pe Patriarhul Bisericii Asiriene de Răsărit (cu sediul în Irak), Prea Fericitul Mar Awa III. Principala temă discutată a fost găsirea unei date comune de sărbătorire a Paştilor.
În discuţiile iniţiate în 2021 s-au alăturat Teodor al II-lea al Alexandriei, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Copte şi Arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby.
Desigur, suprapunerea celor două întâlniri din noiembrie 2022 nu este deloc întâmplătoare. Atât Patroarhul Ecumenic Bartolomeu, cât şi Papa Francisc, au avut interesul să se ajungă la un acord pe tema sărbătorii Paştelui în comun de către ortodocşi şi catolici. Este o conjunctură unică în istoria celor două Biserici. Ideea de a coopta la acest dialog liderii bisericilor anglicană, respectiv coptă este foarte binevenită, având scopul de a arăta că discuţiile nu se poartă de fapt între două biserici, ci între cei care reprezintă o comunitate mai largă, a creştinilor din întreaga lume.
Destul de recent a apărut în România ideea de a adresa Sfântului Sinod al BOR solicitarea de a trece la calendarul gregorian, pentru a putea sărbători Paştele la o dată comună.
Demersul este foarte oportun în actualul context al discuţiilor inter-confesionale.
Întrebarea cheie la care deocamdată nu avem răspuns este dacă o Biserică Ortodoxă poate trece la calendarul gregorian fără ca celelalte Biserici Ortodoxe să facă acelaşi gest sau este nevoie de un Sinod pan-ortodox care să ia o decizie comună în acest sens.
Congresul pan-ortodox din 1923 prin care s-a lăsat la latitudinea Bisericilor Ortodoxe locale trecerea la calendarul iulian sau păstrarea calendarului gregorian mai are valoare în prezent, în condiţiile în care acest congres a fost puternic contestat la vremea respectivă, chiar de către Bisericile Ortodoxe locale?
Deocamdată, nu există o poziţie oficială din partea Patriarhiei Ecumenice pe marginea acestei întrebări. Patriarhia Ecumenică şi-a asumat implicit rolul de a-i reprezenta pe ortodocşi în dialogul cu catolicii pe tema stabilirii unei date comune a Paştilor. Din moment ce Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a declarat în anul 2022 că termenul 2025 este realist, iar un astfel de Sinod nu poate fi organizat până la acea dată, probabil a avut în vedere o decizie a Patriarhiei Ecumenice care să fie urmată şi de celelate Biserici Ortodoxe.
Mai mult ca sigur, în actualul context, Patriarhia de la Moscova nu va fi de acord cu renunţarea la calendarul iulian. În acest scenariu, schisma din interiorul Ortodoxiei se va accentua. Îşi va asuma Patriarhul Ecumenic Bartolomeu un asemenea risc? Din moment ce şi-a asumat toate riscurile în legătură cu jurisdicţia canonică asupra ortodocşilor din Ucraina şi a confruntat deschis Patriarhia de la Moscova şi în legătură cu alte teritorii canonice (cazul Estoniei), este foarte probabil ca acest nou element de separare între cele două Patriarhii să fie asumat ca atare. Pentru a nu părea ceea ce nu este - o aliniere a ortodocşilor la practicile catolice - Patriarhul Bartolomeu a insistat ca în acest dialog să fie implicate şi alte confesiuni. Aducerea în prim plan a Bisericii Ortodoxe Copte, autonomă faţă de Moscova sau Constantinopol, este o mişcare foarte abilă, menită a izola o eventuală abordare negativă din partea Bisericii Ortodoxe Ruse în privinţa trecerii la calendarul gregorian.
Ce poate face Biserica Ortodoxă Română în acest moment? Trecerea la calendarul gregorian, fără o consultare prealabilă a celorlalte Biserici Ortodoxe, este posibilă dar ar risca să tensioneze relaţiile cu acestea. Din acest motiv, o consultare se impune cu necesitate. Totodată, este important ca BOR să se poziţioneze de partea eforturilor care se duc în acest moment într-un format inter-confesional. BOR a acceptat tacit într-un fel poziţionarea Patriarhiei Ecumenice pe tema găsirii unei soluţii la orizontul anului 2025, în sensul că nu s-a opus şi nu s-a exprimat nefavorabil pe această temă. Dacă decizia se va lua la nivelul liderilor religioşi, în formatul în care se poartă acum acest dialog, foarte probabil ca BOR să pună în aplicare o asemenea decizie.
Discuţia este de fapt mai complicată şi nu se duce exclusiv în formatul calendar iulian vs. calendar gregorian. Este posibil ca rezultatul acestor discuţii să fie o nouă formulă de calcul a datei Paştelui, aşa cum s-a întâmplat în anul 325 la Nicea. Puţin probabil dar orice variantă de compromis trebuie avută în vedere.
Oportunitatea trecerii la un alt calendar pentru stabilirea datei Paştelui este o problemă strict teologică. Să îi lăsăm pe teologi să decidă dacă se poate face o astfel de trecere, în ce condiţii şi în ce moment. Discuţia din societate este necesară, este benefică dar nu trebuie să se ajungă în extrema atinsă de bolşevici în 1918, când statul a dorit prin orice mijloace să impună o decizie Bisericii.
Bibliografie:
1. Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.
2. Preot Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996.
3. Viorel Ioniță, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009 - spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, Basilica, București, 2013, pp. 154-155.
4. Viorel Ioniță, Hotărârile..., pp. 196-197.
5. „Procès-Verbaux et Textes du Congrès pour l’Examen de la Question d’une Célébration Commune de Pâques par tous les chrétiens le même dimanche”, în: SYNODICA, V, Edité par le Secrétariat pour la préparation du Saint et Grand Concile de l’Eglise Orthodoxe, Les Editions du Centre Orthodoxe, Chambésy - Genève, 1981, p. 111.
6. SYNODICA, V, p. 76.
7. Viorel Ioniță, Hotărârile..., pp. 200-201.
8. Viorel Ioniță, Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Documente pregătitoare, Basilica, București, 2016, p. 44.
9. Viorel Ioniță, Sfântul și Marele Sinod..., p. 79.
10.https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/reflectii-pe-marginea-petitiei-adresate-conducerii-bisericii-ortodoxe-romane-pentru-a-schimba-data-pastilor-180206.html
Dr. Stelian Gomboş
-
Mielul de Sfintele Pasti
Publicat in : Sfintele Pasti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.