Despre înţelegerea bucuriei creştine
Bucuraţi-vă pururea
(I Tes. 5,16) .
Printre oamenii din lume s-a răspândit o imagine comună în privinţa creştinilor-ortodocşi, aceştia fiind consideraţi un gen de oameni plicticoşi, înstrăinaţi de tot ceea ce-i bucură pe cei necredincioşi.
Poate că ortodocşii s-au îndepărtat de acelea pe care cei necredincioşi le socotesc drept bucurie, însă aceasta se petrece cu lucrurile legate de păcat, deoarece una dintre poruncile Sfintei Scripturi spune: Bucuraţi-vă pururea (I Tes. 5,16). Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă! (Filip. 4, 4). Iar bucuria creştinilor ortodocşi, desigur, nu este una şi aceeaşi cu bucuria necredincioşilor.
Ca să înţelegem în ce constă noţiunea de bucurie creştină este logic să ne întoarcem către cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi.
In Sfânta Scriptură bucuria se arată a fi o însuşire a lui Dumnezeu însuşi. Astfel, în Pildele lui Solomon se spune: Ca un copil mic alături de El eram, veselindu-mă în fiecare zi şi desfătăndu-mă fără încetare în faţa Lui (Pilde 8, 30).
Nu este surprinzător că omul căzut de la Dumnezeu, care se reuneşte iarăşi cu El, gândeşte în astfel de termeni despre dobândirea veşnicei bucurii despre care s-a profeţit încă de către prorocii Vechiului Testament: Lauda şi bucuria şi veselia îi vor ajunge pe aceştia şi vor fugi durerea, întristarea şi suspinarea (Is. 35,10).
Venirea pe pământ a Mântuitorului este însoţită de bucuria pe care Arhanghelul Gavriil, arătându-se Maicii Domnului, ca şi mai târziu, în noaptea naşterii Mântuitorului, păstorilor, a spus: Nu vă temeţi! Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul (Lc. 2,10).
Dumnezeu S-a arătat pe pământ, Dumnezeu este în cer, Dumnezeu printre oameni, Dumnezeu în pântecele Fecioarei, Acela Care ţine întreaga lume acum, prin Acesta firea omenească începe să preguste bucuria şi primeşte începutul îndumnezeiri. Gavriil slujeşte în taină şi-i strigă Fecioarei: „Bucură-te!" (Lc. 1, 28), ca fiica lui Adam născută din seminţia lui David, la care a întors bucuria pe care a pierdut-o strămoaşa sa. Astfel a fost şi va fi pentru neamul omenesc acea bucurie mare - de a fi părtaş la firea cea dumnezeiască, de a fi în unire cu Dumnezeu, de a fi cu El una după principiul unirii celei ipostatice. însuşi Domnul Iisus Hristos a simţit bucuria la care s-a referit Apostolul: Mă bucur pentru voi (In 11,15). Mai mult decât atât, El a mărturisit dorinţa de a împărtăşi bucuria Sa cu ucenicii: Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină (In 15,11). Şi El, totodată, învaţă adevărata bucurie: Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri (Lc. 10, 20). Domnul, de asemenea, arată care este bucuria ucenicilor Săi şi o deosebeşte de bucuria acestei lumi: Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie (In 16, 20).
Sfântul Ioan Gură de Aur explică astfel aceste cuvinte: „Pentru a arăta că după întristare există bucurie şi că întristarea naşte bucuria şi că întristarea este de scurtă vreme, iar bucuria este fără margini, Domnul dă ca pildă lucruri din viaţa obişnuită şi spune: Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume (In 16, 21).
El aduce această pildă doar pentru a arăta că întristarea este scurtă, iar bucuria este statornică."
Domnul lisus Hristos defineşte intrarea în împărăţia lui Dumnezeu ca intrarea în bucuria Domnului (v. Mt. 25, 21). Asemenea şi Apostolul Pavel defineşte împărăţia lui Dumnezeu ca bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Intr-alt loc el arată bucuria ca „roadă a duhului". Sfântul Apostol Pavel dă porunca: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng (Rom. 12, 15). Comentând-o, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Pentru a se bucura cu cei care se bucură, sufletul are nevoie de mai multă înţelepciune decât atunci când plânge cu cei care plâng. Către cei de pe urmă ne atrage însăşi firea noastră şi nu este un om atât de împietrit care să nu plângă la vederea nefericirii; însă să vezi pe un om într-o stare bună şi nu doar să-l invidiezi, ci încă să şi împărţi cu el bucuria, e nevoie de multă nobleţe sufletească. Pentru aceasta, apostolul a şi spus astfel de cuvinte mai înainte, că nicăieri nu e mai prezentă iubirea ca atunci când noi împărtăşim unii cu alţii şi bucuria, şi tristeţea."
în cele din urmă, Sfântul Apostol Pavel va scrie cunoscutele cuvinte: Bucuraţi-vă pururea! (I Tes. 5,16).
In modul cel mai deplin, această poruncă, cât şi înţelesul general al bucuriei, le dezvăluie Sfântul Iustin Popovici: „Bucuraţi-vă pururea pentru că răul, moartea, păcatul, diavolul şi iadul au fost biruite. Iar când toate acestea au fost biruite, mai este ceva în această lume care poate nimici bucuria noastră? Voi - desăvârşiţi stăpâni ai acestei veşnice bucurii de până acum - până când de bunăvoie vă dedaţi păcatului, patimii şi morţii? Bucuria clocoteşte în inimile noastre de adevărul Lui, de îndurarea, dreptatea, dragostea, învierea, de Biserica şi sfinţii Lui. Insă există ceva şi mai minunat: bucuria clocoteşte în inimile noastre de chinul pentru El, de batjocura Lui şi de moartea pentru El. In chinurile pentru Domnul, inimile noastre se umplu de nespusă bucurie pentru că aceste chinuri scriu numele noastre în cer, în împărăţia lui Dumnezeu. Pe pământ, în neamul omenesc, nu există adevărată bucurie fără biruinţă asupra morţii, iar fără biruinţa asupra morţii nu există înviere, iar învierea fără preaputemicul Hristos Dumnezeu-Omul nu există, pentru că El este singura adevărată bucurie pentru toţi oamenii. Hristos Dumnezeu-Omul Cel înviat este Biruitorul morţii. Creatorul Cel veşnic al vieţii şi întemeietorul Bisericii neîncetat revarsă această unică bucurie în sufletele urmaşilor Săi prin mijlocirea Sfintelor Taine şi virtuţilor, şi această bucurie nimeni nu poate să o ia de la ei. Credinţa noastră este plină de această bucurie veşnică, pentru că bucuria credinţei întru Hristos este singura adevărată bucurie pentru fiinţa omenească. Această bucurie este roadă şi sporire a pomului virtuţilor evanghelice şi a faptelor, iar pomul acesta hrăneşte haric Sfintele Taine."
Vrednice de luare-aminte sunt, de asemenea, lămurirea şi sfatul către împlinirea acestei porunci date de Sfântul Vasile cel Mare, care spune: „Apostolul cheamă ca întotdeauna să ne bucurăm, însă nu de toate, ci de acelea care sunt asemenea lui, care nu mai trăieşte după trup, ci îl are viind întru sine pe Hristos, pentru că în părtăşia cu cele mai înalte dintre bunuri nicicând nu este îngăduit să fie gustate de aceia care au tulburări întru trupul lor. In general, sufletul cuprins de dragoste către Ziditorul şi atras să se veselească acolo de frumuseţe, plin de bucurie şi de mulţumire, nu se schimbă în felurite chipuri după patimile trupeşti; însă ceea ce este întristător pentru alţii sporeşte întru ei veselia. Astfel a fost apostolul care s-a bucurat întru neputinţe, în necazuri, în prigoane şi în nevoi (v. II Cor. 12,10). Prin urmare, dacă se întâmplă cu tine ceva neplăcut, înainte de toate nu te tulbura, ci nădăjduieşte că pe viitor se va uşura starea ta. Precum ochii bolnavi fac să-ţi întorci privirea de la lucrurile care strălucesc, oprindu-te asupra florilor şi a plantelor care odihnesc, tot astfel şi sufletul se cuvine să nu privească neîncetat la cele întristătoare şi să nu ia aminte la întristările de acum, ci să-şi aţintească privirea către contemplarea adevăratelor bunătăţi. Astfel, mereu vei fi în stare să te bucuri dacă viaţa este întotdeauna îndreptată către Dumnezeu; iar nădejdea în răsplată uşurează necazurile vieţii."
S-a născut întrebarea despre cum pot să stea alături cuvintele „bucuraţi-vă pururea" (I Tes. 5, 16) şi cuvintele „fericiţi cei ce plâng" (Mt. 5, 4). Preacuviosul Varsanufie cel Mare dă următoarea lămurire: „Plânsul este întristarea după Dumnezeu care naşte pocăinţa; iar semnele pocăinţei sunt: postul, cântarea de psalmi, rugăciunea, stârnirea întru cuvântul lui Dumnezeu. Bucuria este veselie după Domnul, pe care cu cuvioşie o întâlnim când ne ocupăm de alţii. Lăsaţi inima să se hrănească cu plânsul care este o bună pricină de veselie!"
Ingerii se bucură. Se bucură şi sfinţii. Despre lucrul cel dintâi mărturiseşte Domnul însuşi: Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte (Lc. 15, 10). Despre cei de pe urmă , preacuviosul Antonie cel Mare spune: „Când ne vom desăvârşi întru dreptate, atunci vom ajunge la bucuria poporului sfinţilor, şi ei cu osârdie se vor ruga şi vor dănţui înaintea Ziditorului nostru."
Aceasta este adevărata bucurie, bucurie sfântă. Insă există o distorsionată, mincinoasă şi satanică bucurie despre care ne previne preacuviosul Varsanufie cel Mare: „Nu deznădăjduiţi, căci aceasta este o bucurie mare pentru diavol, căruia nu i s-a dat lui de Dumnezeu să se bucure, ci mai degrabă să plângă pentru mântuirea ta înaintea lui Hristos Domnul." Din aceste cuvinte este vădit că bucuria satanică, care, de asemenea, este numită răutate, se prezintă pe sine ca denaturată, ca o strâmbare a poruncii: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng (Rom. 12,15), adică diavolul se bucură de cei ce plâng întru deznădejde şi îi plânge pe cei care au o bucurie sfântă.
O astfel de bucurie falsă, spre deosebire de adevărata bucurie, nu este veşnică: Desfătarea celor fără de lege ţine foarte puţin şi bucuria făţarnicului nu stă decât o clipă (Iov 20, 5). Trebuie să spunem că nu doar reaua bucurie, ci şi, în general, bucuriile pământeşti, trupeşti nu pot fi asemuite sau identificate cu sfânta bucurie creştină, după cum mărturiseşte Fericitul Augustin: „Nici o bucurie vremelnică nu poate nicicum să se asemene cu bucuria vieţii veşnice pe care o vor avea sfinţii." Mai amănunţit despre aceasta grăieşte Sfântul Vasile cel Mare: „Fiind înstrăinaţi de Dumnezeu prin păcat, chemaţi din nou către părtăşia cu El, sloboziţi de sângele Unuia-Născut din robia cea ticăloasă - cum dar să nu fie recunoscute toate acestea ca o pricină îndestulătoare către bucuria cea pururea şi către neîncetata veselie, ci dimpotrivă, să credem că cea care umple pântecele... întinderea pe aşternuturi moi, doar acestea aduc în viaţă bucuria cea îndestulătoare? însă eu aş spune că a avea minte cuvioasă şi a plânge fericit se cuvine pentru cele care în viaţa de acum ne conduc către nădejdea veacului viitor şi pentru acelea pe care pe cele ale acestui veac le preschimbă în veşnice."
Sensul adânc al vieţii pământeşti, plăcerile trupeşti, le dezvăluie în Mărturisite sale Fericitul Augustin: „Patimile clocoteau în mine, nefericitul; mă atrăgeau ele în viforul trupesc, şi eu Te-am părăsit, am încălcat toate legile Tale... Dar cine a scăpat de moarte? Tu întotdeauna ai fost mereu aproape, îndurător întru asprime... ca să caut bucuria care nu cunoaşte tulburare, căci doar întru Tine aş fi putut eu să o aflu."
In literatura ascetică ortodoxă există numeroase mărturii despre creştinul care, ajuns la viaţa duhovnicească, descris mai sus, dobândeşte sfânta bucurie. De pildă, preacuviosul Zosima Verhovski, vorbind despre practica Rugăciunii lui Iisus, descrie o însuşire a primelor ei lucrări când un nevoitor „şezând vreme îndelungată într-o singură rugăciune, pe neaşteptate, a gustat o stare de bucurie nemaiîntâlnită, astfel că multă vreme rugăciune nu a mai făcut, ci doar a avut dragoste aprinsă către Hris- tos". Preacuviosul Grigorie Sinaitul, în Rânduiala sa, arată că acest simţământ duhovnicesc are mai multe chipuri: „Bucuria are două distincţii, şi anume: există o bucurie a caracterului liniştit... şi există o bucurie înviforată a inimii."
Impreună cu toate acestea, Sfinţii Părinţi ne previn că încercarea cu care îl sminteşte pe nevoitor diavolul în timpul rugăciunii poate să aducă o bucurie mincinoasă, şi acest simţământ mincinos sădit în el să-l arate ca adevărat. Uneori, vrăjmaşul înlăuntrul firii schimbă starea minţii, cum voieşte el, propunând un lucru sau altul. în locul bucuriei naşte bucurie animalică şi desfătările din care, în chip vădit, se nasc înşelarea de sine şi slava deşartă.
Adevărata bucurie a fost făcută accesibilă oamenilor doar. în Hristos şi prin Hristos, prin întruparea, moartea, învierea şi înălţarea Sa. Despre ea vorbeşte Sfântul Grigorie făcătorul de minuni: „Astăzi, Adam, înnoit şi înălţat la cer, dănţuieşte cu îngerii. Astăzi întreaga lume e cuprinsă de bucurie. Sfântul Duh S-a revărsat peste oameni... Astăzi s-au împlinit cele spuse înainte de David, care zice: Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul, să se zguduie marea şi toate cele ce sunt întru ea; să se bucure câmpiile şi toate cele ce sunt pe ele. Atunci se vor bucura toţi copacii pădurii de faţa Domnului (Ps. 95, 11-12)." Domnul nostru Iisus Hristos a vestit negrăită bucurie tuturor celor ce cred în El. Căci El spune: Iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi (In 16, 22).
IURI MAKSIMOV
Cum sa dobandim bucuria duhovniceasca, Editura de suflet
Cumpara cartea "Cum sa dobandim bucuria duhovniceasca"
-
Bucuria crestinului
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Bucuria Invierii din fiecare duminica
Publicat in : Religie -
Bucuria in Ortodoxie
Publicat in : Morala -
Bucuria si sensul credintei
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.