Am crescut în religia baptistă, predau de mulţi ani la Universitatea afiliată Bisericii Metodiste Unite şi am intrat în Biserica Ortodoxă în 2000. Impresia mea este că fiecare denominaţie se mândreşte cu farfuriile pline la cină, cu orele de cafea şi cu mesele comune. Toţi spun: „Nouă baptiştilor, sau metodiştilor, sau ortodocşilor, sau luteranilor, sau altora chiar ne place să mâncăm". Din nefericire, pastorii aproape tuturor denominaţilor au o binemeritată reputaţie de a fi puţin cam burtoşi, aşa cum sunt şi mulţi dintre membrii Bisericii. Asta nu este o situaţie generală, desigur, dar o prea mare îngăduinţă în plăcerile mesei este foarte obişnuită în comunitatea creştină. In timp ce pastorii bisericilor mai conservatoare predică despre pericolele păcatului sexual, foarte rar vorbeşte cineva împotriva lăcomiei pântecelui. Ne place să ne acordăm nouă înşine o îngăduinţă în ceea ce priveşte aceasta şi nu o luăm în serios ca pe o ispită. Este o îngăduinţă trupească faţă de care, de obicei, creştinii închid ochii.

Desigur, mâncatul în exces nu te expune doar riscurilor spirituale. Prea mulţi oameni sunt graşi, foarte graşi, în SUA. Mâncare de tip junkfood, fast food, prea multă mâncare - toate sunt în jurul nostru. Confortul şi transportul modern au redus drastic nivelul nostru de activitate fizică în decursul ultimei generaţii. In pofida existenţei atâtor săli de sport, cu greu reuşeşte cineva să facă suficientă mişcare. Obezitatea a ajuns la nivel de epidemie şi se înrăutăţeşte, ceea ce este rău pentru trupurile şi sufletele noastre. Când soţia mea, Paige, învăţa pentru a deveni pediatru, copiii nu aveau diabet de tipul 2. Acum se întâlneşte mult prea des.

Probabil, ne-am şters din memorie, dar Biblia ne spune că păcatul a intrat în lume împreună cu abuzul de mâncare. Totul s-a schimbat atunci când Adam şi Eva nu au putut să îşi controleze pofta. Ei au mâncat din fructul oprit, încălcând porunca lui Dumnezeu, şi noi încă le urmăm exemplul rău. Mâncarea este un lucru bun, nu este nimic rău la ea. Problema este că o folosim pentru alte scopuri decât cele pentru care a creat-o Dumnezeu. Noi consumăm hrana şi băutura în moduri ce nu sunt bune pentru noi în calitate de copii ai lui Dumnezeu. Adevărul este că noi toţi avem o problemă să ne controlăm stomacul şi papilele gustative într-un fel sau altul. Nu este de mirare că restaurantele de tip all you can eat sunt atât de populare. Porţiile de la restaurante sunt atât de mari, încât cea a unui singur individ ar putea adesea hrăni o mică familie. Acest fapt este de o ironie tristă într-o lume în care mulţi, în ţările în curs de dezvoltare, încă mor de foame sau sunt subnutriţi.

Evident, avem nevoie de hrană pentru a trăi. Dumnezeu ne dă fructe, legume, carne, cereale etc. pentru a ne ţine în viaţă, ca să putem să ne apropiem mai mult de El şi unul de celălalt. Dar acesta nu este singurul motiv, deoarece mâncarea este legată şi de relaţii. Brioşele cu ciocolată ale bunicii şi tortul de ciocolată al lui Mimi -să nu amintesc de multe alte mâncăruri gustoase de care s-au bucurat încă din fragedă copilărie - au un farmec profund şi special pentru fetele noastre Kate şi Annie. Eu întotdeauna mănânc mai mult când o vizitez pe mama, din motive pe care nu le prea pot explica. Atunci când inviţi pe cineva la tine acasă pentru cină, îţi adânceşti prietenia cu el. Şi cui îi place de fapt să mănânce singur? Mâncarea bună cere o companie plăcută şi există un motiv întemeiat pentru care organizăm un festin mare de Crăciun, de Paşti şi de Ziua Recunoştinţei, precum şi torturi deosebite pentru zilele de naştere şi lumânări pentru cinele aniversare. Mâncatul împreună îi aduce pe oameni mai aproape unul de altul. Amintiţi-vă de replica din acea veche reclamă de televiziune: Nothin' says lovin' like somethin' from the oven [Nimic nu arată mai iubitor, ca ceva scos din cuptor].

Acelaşi lucru este adevărat şi despre relaţia noastră cu Dumnezeu. Toate Bisericile creştine au o formă de comuniune, fie că se numeşte Cina Domnului, Misa sau Sfânta Euharistie. Noi comemorăm şi ne hrănim cu moar-tea şi învierea lui Iisus Hristos, atunci când ne adunăm să mâncăm Trupul Său şi să bem Sângele Său. Diferite grupuri de credincioşi interpretează sensul slujbelor diferit, dar creştinismul răsăritean este fericit să se închine în faţa tainei. în moduri pe care nici un creier uman nu le poate defini, se întâmplă o minune atunci când pâinea şi vinul devin, prin puterea Duhului Sfânt, Trupul şi Sângele Domnului. Mântuitorul nostru spune: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (In 6,54). Dacă aceasta pare ceva ciudat, imaginaţi-vă cum s-au simţit ucenicii când au auzit aceste cuvinte de la un om în viaţă. Mulţi au renunţat să II mai urmeze pe Iisus după ce au auzit această grea învăţătură.

Ei bine, evident că Domnul nu a vrut să spună că oamenii ar trebui să ia o muşcătură din braţul Său şi să soar-bă ce ţâşneşte de acolo. In schimb, serviciul divin principal al Bisericii, celebrat în fiecare duminică a anului în Bisericile Ortodoxe şi în multe alte zile ale săptămânii, împlineşte scopul iniţial pe care Dumnezeu L-a avut pentru mâncare. Ea ne dă viaţă şi întăreşte relaţia noastră cu Dumnezeu şi a unuia cu celălalt. Noi suntem în comuniune cu Domnul şi cu toţi ceilalţi membri ai Bisericii atunci când primim Sfânta împărtăşanie.

Contrastul ar trebui să fie clar. Moartea, decăderea şi separarea au intrat în lume după ce Adam şi Eva au ales mai degrabă să îşi satisfacă apetiturile decât să îl asculte pe Dumnezeu. In loc să înainteze într-o viaţă de sfinţenie şi vieţuire în armonie unul cu altul şi cu natura, s-au concentrat asupra dorinţelor lor egocentrice de a înfuleca bunătăţile creaţiei pur şi simplu pentru că au vrut să facă acest lucru. Iar consecinţele comportamentului lor sunt clare: relaţii deteriorate între bărbat şi femeie, războiul cu mediul înconjurător şi moartea (Fc. 3,14-24).

Gândiţi-vă un moment cum vă simţiţi când vă este cu adevărat foame. Te gândeşti numai cum să îţi satisfaci pofta de mâncare. Iar uneori avem pofte pentru mâncăruri chiar şi când nu ne este foame. Poate suntem nervoşi, ne este milă de noi înşine, suntem frustraţi sexual sau doar plictisiţi. Eu am mâncat odată o jumătate de tort deoarece eram supărat că aveam probleme cu maşina. în acele momente viaţa înseamnă să îţi satisfaci dorinţele iraţionale pentru pizza, îngheţată, aripioare de pui sau orice altceva putem să îndesăm în gurile noastre doar pentru simpla noastră plăcere. Şi dacă eşti ca şi mine, atunci când îţi este foarte foame, te poţi transforma chiar într-un nesuferit. Intrebaţi-o pe soţia mea.

Nu este o imagine foarte frumoasă, nu-i aşa? Noi suntem creaţi să devenim „părtaşi ai dumnezeieştii firi", să ne împărtăşim din viaţa veşnică a Sfintei Treimi şi să răspândim sfinţenia lui Dumnezeu (II Pt. 1, 4). Prea des suntem ca porcii ce se îmbuibă cu lături. Problema este că noi ne adorăm pur şi simplu burta, papilele gustative şi aparent nevinovatele plăceri ale mesei. Dar nu înţelegem că abuzul de mâncare - şi de noi înşine - este efectiv calea morţii. Şi nu mă refer pur şi simplu la artere înfundate, nivel mare al colesterolului şi supraponderabilitate, până într-acolo încât încheieturile noastre şi organele interne cedează. A fi lacomi, a fi stăpâniţi de obiceiul de a ne satisface pofta pentru mâncare înseamnă a-i urma pe Adam şi Eva în afara Paradisului şi în lumea noastră tristă a decăderii şi stricăciunii, unde îl punem înaintea Domnului Cel Adevărat sau a semenilor noştri pe dumnezeul cel fals al sinelui. Dacă urmăm calea lor, atunci nu vom mai căuta comuniunea cu Dumnezeu sau cu alţi oameni şi nici nu ne va păsa de viaţa cea veşnică. Vom dori doar să ne îndobitocim, să facem sex cu oricine ne place, să ne îmbogăţim şi să avem stilul nostru de viaţă tot timpul. Mănâncă, bea şi te veseleşte, căci mâine vei muri. Imi pare rău să vă spun, dar aceasta seamănă prea mult cu lumea aşa cum o ştim. Suntem toţi în primejdia să urmăm această cale cuprinzătoare şi uşoară a distrugerii.

Din fericire, Iisus Hristos este al doilea Adam, Care a venit să îndrepteze tot ceea ce a greşit primul Adam (I Cor. 15,45). Da, El a mâncat, a băut şi a oferit vin „de bună calitate" pentru cel puţin o nuntă. De fapt, El adesea a vorbit despre nuntă ca simbol al împărăţiei lui Dumnezeu, în ultima noapte a vieţii Sale pământeşti, El a identificat pâinea şi vinul Paştelui iudaic cu Trupul şi Sângele Său. Iar aceasta pentru că El este Mielul Domnului, Cel ce ridică păcatele lumii. El a intrat întru totul în mizeria şi suferinţa vieţii din lumea noastră întunecată şi deformată, chiar până în punctul de a muri pe cruce, a fi îngropat în mormânt şi a coborî la iad. El a făcut toate acestea pentru a birui moartea cu învierea Sa, a-i restaura pe Adam şi Eva şi restul umanităţii - în rai.

Sfânta împărtăşanie ne hrăneşte pentru viaţa cea veşnică a împărăţiei. Jertfa lui Iisus Hristos şi izbânda Sa sunt prezente atunci când un simplu meniu de pâine şi vin devine mâncare pentru înviere, Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu, Care a învins chiar şi noaptea întunecată a mormântului. Este o petrecere de nuntă, iar noi suntem mireasa lui Hristos, Biserica pentru care Mielul Şi-a dat viaţa. Noi mâncăm şi bem în împărăţia lui Dumnezeu, iar această masă ne face participanţi ai veacului ce va veni. Comuniunea noastră cu Dumnezeu şi cu celălalt este restaurată. Da, Adam şi Eva sunt, într-adevăr, din nou în Paradis. Iar scopul iniţial al mâncării este împlinit, căci ne este cu adevărat dăruită viaţa şi suntem aduşi la comuniune cu Domnul şi unul cu altul.

Euharistia nu este totuşi un act de magie, căci există o parte în fiecare dintre noi care chiar nu doreşte să fie în comuniune cu Dumnezeu. Noi am petrecut o viaţă, iar umanitatea nenumărate generaţii, fiind dependenţi de propria noastră voie şi plăcere. Vechile obiceiuri sunt greu de curmat şi rănile ce supurează se vindecă încet. Astfel, din nefericire, suntem înclinaţi să combinăm ospăţul cel ceresc cu o viaţă de egocentrism ce se observă din modul în care îi nedreptăţim pe ceilalţi şi abuzăm de bani, sex, putere, mâncare, băutură şi resurse naturale. Aceasta este o combinaţie rea, ce ne face sclavi ai dorinţelor noastre şi ne ispiteşte să credem că viaţa creştină este trăită doar duminica dimineaţa, în timpul slujbei de la biserică. Nu, ceea ce facem duminica nu înseamnă întreaga credinţă creştină. Euharistia este însă masa ce ne întăreşte pentru o viaţă credincioasă în fiecare zi a săptămânii. Este modelul pentru felul în care ar trebui să trăim tot timpul, oferindu-ne vieţile noastre Tatălui în unire cu Fiul prin puterea Duhului Sfânt. Mergem apoi în lume ca să trăim dragostea şi sfinţenia lui Dumnezeu, în relaţie cu oricine şi orice întâlnim. Ar trebui să trăim aşa cum ne rugăm, f ăcându-ne întreaga noastră viaţă o dăruire permanentă de mulţumire lui Dumnezeu.

Acesta este scopul, dar haideţi să fim sinceri. Nici unul dintre noi nu îl îndeplineşte perfect; majoritatea dintre noi nu îl îndeplinim bine. Mulţi nici măcar nu încearcă. Avem nevoie de ajutor pentru a putea trăi în credinţă şi a rezista ispitelor comune. Noi suntem asemenea cuiva care se recuperează după un accident sau după o operaţie şi are nevoie de o terapie serioasă pentru revenire. Eu am o hernie de disc, iar medicul meu chiropractician şi terapeutul masor m-au înghiontit, m-au împuns şi m-au lovit cu pumnii de mai multe ori. Aceasta nu e de râs, ei m-au făcut să-mi recapăt oarecum sănătatea. Terapiile dureroase sunt câteodată absolut necesare, dacă vrem să ne facem bine. Acesta este locul în care intervine postirea ascetică. In ciuda efortului şi neplăcerii, noi trebuie să ne lepădăm de sine, să ne luăm crucea şi să ne silim să ne ridicăm de la masă.

In creştinismul răsăritean, practica postului ne învaţă să spunem nu dorinţelor egocentrice pe care le controlăm cu greu. Noi numim aceste dorinţe „patimi", deoarece le îndurăm. In unele momente practic ele ne biruie, ne controlează. Desigur, lucrurile ar trebui să fie invers, noi ar trebui să le controlăm. Dar din moment ce acel cuplu din Grădina Raiului şi-a pus dorinţele înaintea relaţiei cu Dumnezeu, noi am fost traşi în această direcţie, prin dorinţe pentru plăcere scăpate de sub control. De exemplu, mâncarea şi diferenţa dintre bărbat şi femeie sunt dimensiuni fundamentale bune ale creaţiei lui Dumnezeu. Problema este că am stricat relaţia cu acestea. Dacă suntem cinstiţi, putem cu toţii confirma aceasta în vieţile noastre.

Credincioşii ortodocşi postesc spunând: „Nu, mulţumesc", în anumite momente celor mai bogate şi îndestulătoare mâncăruri. Eu sunt texan, dar în perioadele aspre de post chiar şi ortodocşii din Statul „Lone Star" se străduiesc să nu consume carne, produse lactate, peşte, ulei de măsline sau vin. Dar sunt permise crustaceele, fructele, cerealele, nucile şi legumele. Aşa cum a zis odată fiica mea Armie la începutul unei perioade de post: „Iată, vine mâncarea ciudată". Noi postim în aproape toate zilele de miercuri şi vineri de peste an, în amintirea trădării şi răstignirii Mântuitorului. Postul în timpul Postului Mare şi a Săptămânii Mari este deosebit de riguros, căci facem tot ce putem să ne îndepărtăm de păcat şi să ne îndreptăm către Domnul, pregătindu-ne să îl însoţim la cruzimea crucii şi la bucuria mormântului gol. Postul Crăciunului, care acoperă cele patruzeci de zile dinainte de Crăciun, nu este atât de sever şi pune accentul pe momentul fericit al pregătirii întâmpinării Mântuitorului la Naşterea Sa. Postul Sfinţilor Apostoli (care se termină în ziua de la sfârşitul lunii iunie, când Biserica îi pomeneşte pe Sfinţii Petru şi Pavel) şi cel al Adormirii Maicii Domnului (care ne aminteşte de sfârşitul vieţii pământeşti a Fecioarei Măria) cad vara şi sunt relativ scurte.

Pr. Prof. Philip LeMasters
Fragment din cartea "Credinţa uitată", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Credinţa uitată"

• Mancare de mazare
  Publicat in : Mancaruri
• Despre mancare si bautura
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Iahnie de linte
  Publicat in : Mancaruri
• Cartofi rasol cu sos de gogosari
  Publicat in : Mancaruri