Părintele Andrei Scrima, în comentariul său la Evanghelia după Ioan, spune că, înainte de venirea Mântuitorului Iisus Hristos, prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului evreu era o „prezenţă exterioară”.
Astfel, în pustiu, Dumnezeu mergea noaptea înaintea lor în „stâlp de foc” şi în „stâlp de nor” ziua. Pe muntele Sinai, Dumnezeu îşi încheie legământul cu evreii „printre nori”, iar în Templu - sălaşul slavei lui Dumnezeu, El locuieşte „în afara” poporului ales, dar nu „în trupul” lor.
Cu toate acestea, toţi profeţii ne vestesc despre „locuirea lui Dumnezeu în inimi de carne”, despre viitoarea „strămutare” a lui Dumnezeu „din templul de piatră în templul omenesc”, în omul născut din Dumnezeu.
Istoricul evreu Iosif Flavius menţionează că, la vremea răstignirii lui Hristos, s-a iscat noaptea în Templu o „larmă îngrozitoare” şi că „păzitorii” au auzit un glas care spunea: „Să ieşim de aici!”. Şi au văzut slava lui Dumnezeu ieşind din Templu.
În urma acestui fapt s-a sfâşiat „vălul”, adică Templul s-a golit de slavă. Şi atunci s-a strămutat slava lui Dumnezeu din Templu în OMUL de pe cruce - în Mântuitorul Iisus.
Pentru că Templul era doar un „semn”: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (In. 2, 19). Acum Hristos Se arată El Însuși „Templul viu” al lui Dumnezeu: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14).
De aceea noi, creștinii, trebuie să dăm mărturie despre aceasta, arătând lumii întregi că scopul vieții omului este dobândirea Duhului Sfânt, care implică de la sine și „păstrarea” Sf. Duh prin lucrare duhovnicească, prin cumințenie, prin bun simț, prin normalitate.
Foarte frumos spune, Părintele Sofronie Saharov, în acest sens: „Cel mai important lucru în viața spirituală, este acela de a face eforturi pentru a primi harul Duhului Sfânt. Se schimbă viețile noastre, mai ales în interior, și mai puțin vizibil în exterior. Vom trăi în aceeași casă, în aceleași împrejurări și cu aceleași persoane, dar viața noastră va fi deja diferită. Însă, acest lucru este posibil numai în anumite condiții: dacă vom găsi timp să ne rugăm cu ardoare, cu lacrimi în ochi. Dimineața să cerem binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru ca întreaga noastră zi să devină o atitudine de rugăciune”.
Acum trupul omului este „templul” Sf. Duh, așa cum spune și Sf. Apostol Pavel: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Co. 3, 16), iar inima este „locașul” de taină al Sf. Treimi, după cum suntem încredințați de Însuși Domnul Iisus: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 23).
Îndumnezeirea este destinul nostru, este normalitatea noastră. Zice Părintele Arsenie Papacioc: „Problema care se pune, este ca în fiecare zi să ne străduim să cucerim veşnicia. Ăsta este idealul. A avea cineva gândul să ajungă ceva în viaţă - profesor, etc. e un scop omenesc, nu un ideal. Idealul este să slujeşti la ce e mai înalt posibil. Dacă tu nu ştii să slujeşti lui Dumnezeu, care e veşnic, ai să te împotmoleşti. Trebuie să fii atent: stai că asta nu ţine de veşnicie, deci nu o fac”.
Spune și Părintele Arsenie Boca, că însăși concepția de viață creștină, câtă o avem, ne statornicește în suflet dorința de a ne ridica mai presus de fire, de a ne îndumnezeii firea, prin harul și îndurările și iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim și resursele firești, câte le avem la îndemână, aerul bun, hrana rațională, somnul și energia vitală, pe care nu vrem să le risipim pe plăceri, ci vrem să le canalizăm spre binele nostru material și spiritual.
Și pentru că rostul vieții omului este desăvârșirea, perpetuarea speciei umane nu e un scop în sine. Când nu se vor mai naște „potențiali” Sfinți, viața omenirii se va opri, pentru că menirea ființei umane nu este să înmulțească răul pe pământ, ci să se asemene lui Dumnezeu.
Dumnezeu dăruiește în continuare Viața pentru Sfinții care se vor naște. Și pentru Sfinți va scurta și timpul vremurilor de pe urmă.
Nimeni să nu-și închipuie că datorită meritelor lui viața merge înainte. Dumnezeu nu așteaptă ca eu să-mi termin studiile, să ajung europarlamentar (un subiect de mare actualitate și intens mediatizat)... Voia lui Dumnezeu nu prea ține seama de idealurile noastre lumești, cele mai multe dintre ele pline de rapacitate și egoism.
Dumnezeu este „Alfa și Omega”, în niciun caz omul. Dumnezeu este „începutul și sfârșitul”, împlinirea a toate câte sunt (Apocalipsa 22, 13).
Unicul motiv al răbdării lui Dumnezeu, sau mai bine zis motivul pentru care ne rabdă în continuare, este mântuirea noastră, ca întoarcere la Dumnezeu. Este și imboldul interior care ne motivează să ne rugăm pentru ca moartea să nu ne răpească nepregătiți, adică nespovediți și neîmpărtășiți.
Pocăința e clipa în care gustăm din veșnicie, o „clipă absolută” în care viaţa aceasta trecătoare îşi descoperă rostul ei veșnic: DUMNEZEU.
Nici un om nu se împlinește prin alt om, ci împreună creștem și așa Îl aflăm pe Dumnezeu, în Iubire și prin Iubire!
Are și Dumnezeu un „job”, întru care S-a angajat „plenar” și până la capăt: Să își dea Viața în fiecare clipă pentru mântuirea noastră. Asta, da, IUBIRE... !
Iată o opțiune practică care poate fi un Sens, întru care nu ai cum să te plictisești. E mărturia lui Valeriu Gafencu, care s-a săvârșit de tânăr în închisorile comuniste: „Trăiţi viaţa simplă şi nu uitaţi: esenţialul în viaţă este curăţenia sufletească şi trupească!”.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Sensul vietii, al mortii si al suferintei in mileniul III
Publicat in : Editoriale -
Sensul vietii
Publicat in : Religie -
Sensul vietii si al mortii
Publicat in : Dogma -
Sensul vietii
Publicat in : Morala -
Care este sensul vietii?
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.