Despre rugaciunea inimii

Despre rugaciunea inimii Mareste imaginea.

RUGUL APRINS DE DINCOLO DE GRATII

IOAN IANOLIDE

DESPRE RUGĂCIUNEA INIMII

Cartea postumă a lui Ioan Ianolide, întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă (Ed. Christiana, Buc., 2006), aproape că nu mai are nevoie de prezentări. Ingrijită
cu evlavie în obştea Mănăstirii Diaconeşti, unde a ajuns după lungi peripeţii, cartea este fără îndoială una dintre cele mai bune din întreaga literatură a închisorilor. Dar interesul ei nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească: anecdotica se complineşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste, mai ales în jurul lui Valeriu Gafencu („sfântul închisorilor"), s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins"de la Antim. Fragmentele despre rugăciunea inimii pe care le reproducem în continuare, cu îngăduinţa editorilor, chezăşuiesc acest adevăr, cu Dumnezeu. In sens major, deci, rugăciunea este modul omului de a comunica direct cu Dumnezeu, izvo- rând din necesitatea de absolut a omului. Omul se poate ruga contemplând, cugetând, muncind sau vorbind.

A fost o vreme când omul îl căuta pe Dumnezeu în cele din afară; prin Har, însă, întâlnirea omului cu Dumnezeu se face în inimă, în sine însuşi. Aflându-L pe Dumnezeu înlăuntrul său, omul se regăseşte pe sine şi realizează îndumnezeirea, căpătând conştiinţa de împărat al făpturii.

Dacă Dumnezeu este în toate şi peste toate, atunci trebuie găsită ordinea dumnezeiască din viaţă, lume şi istorie. In acest sens, rugăciunea este şi o cale de cunoaştere. Atât omul simplu, cu inteligenţa sa naturală, cât şi savantul, cu vastele sale cunoştinţe, sunt chemaţi a-şi plini personalitatea prin trăirea religioasă. Lucrarea omului nu are putere transfiguratoare fără puterea harului dumnezeiesc,'de aceea omul trebuie să se facă purtător de Dumnezeu.

Experienţa închisorii
In închisorile anilor 1941-44 credinţa noastră îşi căuta albia spirituală. De la bun început am considerat temniţa ca un prilej de martiriu. Am pornit de la credinţa în Dumnezeu, dar nu aveam o cunoaştere temeinică a ei. Recunoşteam autoritatea Bisericii, dar eram febril angajaţi în căutarea noului. Am cercetat cele mai valoroase scrieri ale Bisericii şi ale Sfintei Tradiţii şi ne-am concentrat atenţia mai ales asupra Scripturii, cu deosebire asupra Noului Testament.

Temniţa oferea în primul rând încercarea credinţei, în al doilea rând condiţii de linişte, asceză şi reculegere necesare vierii duhovniceşti. Celula era şi chilie, şi arenă romană în care fiarele sfâşiau pe creştini. Cercetarea conştiinţei şi curăţirea lăuntrică prin Taina Spovedaniei ne-au limpezit înţelegerea creştină a omului şi a lumii, iar unirea cu Hristos prin Sfânta împărtăşanie ne-a dat însufleţirea şi bucuria prezenţei lui Dumnezeu în noi. Inţelegeam că pentru a fi creştin este necesară o rupere din toate preocupările şi angajările lumii, până ce omul devine al lui Hristos şi ajunge să gândească şi să acţioneze prin El.

Spre rugăciunea inimii
In aceste condiţii am pornit la practicarea Rugăciunii inimii. Prin 1942 au pătruns în închisoare două prezentări schematice ale isihasmuiui, făcute de către un preot de mir bine informat, dar nepracticant ai ei. Apoi a ajuns la noi Spovedania unui pelerin [mai cunoscută astăzi sub titlul Pelerinul rus - n. Red.], o cărticică scrisă de un anonim rus într-o formă plăcută, cu aparenţă laică, dar care este o introducere bună în practicarea Rugăciunii inimii. Această carte va fi primul nostru îndreptar.

Formula pe care o rosteam era: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” - pe cât de scurtă, pe atât de intensă. Primele sase cuvinte sunt formate din Numele de foc mistuitor al Dumnezeului nostru, pe care II invocăm şi II aducem în noi, trăind împreună cu El; a doua parte a rugăciunii cuprinde omul, cu poziţia sa de templu al lui Dumnezeu, smerit şi fericit, ascultător de Dumnezeu până la moarte.

Iată deci exprimată în zece cuvinte relaţia şi comuniunea dintre Dumnezeu şi om!

Puterea Rugăciunii este în forţa intrinsecă a conţinutului ei şi are, în secundar, şi avantajul unei maxime concentrări lăuntrice. Formula poate fi şi „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă“ ori simplu „Doamne, milu- ieşte-mă“. In raport cu alte lucrări duhovniceşti, aceasta este cea mai rapidă şi mai intensă. Ea presupune însă nişte condiţii prielnice, sufleteşti şi trupeşti, şi un cadru adecvat.

Cum să ne rugăm
In ordinea lăuntrică trebuie o liniştire deplină şi alungarea tuturor preocupărilor, pentru ca omul să se poată concentra exclusiv asupra cuvintelor rugăciunii. Atenţia minţii trebuie orientată în sine. Descoperind lumea interioară, omul nu trebuie să se oprească la ea, ci să se concentreze asupra rugăciunii, căutându-L pe Dumnezeu în sine. Râvna trebuie să fie neobosită şi plină de nădejde, căci multe sunt ispitele şi piedicile ce se opun.

Inainte de toate Rugăciunea trebuie să fie dorire şi iubire neţărmurită pentru unirea cu Hristos, altfel nu e posibil nici un efort. Ori de câte ori se roagă, omul trebuie să moară pentru Hristos ca să vieze in El, iar când rugăciunea îi va fi necontenită, va fi de-a pururi viu în Domnul, Care îi va da pace în suflet, îi va lumina cunoştinţa, îi va înţelepţi cuvântul si-i va orândui viata.

Intrucât la început strădania rugătorului este anevoioasă, e necesar ca încă de la acest început să ne încredinţăm Duhului Sfânt, care va prelua lucrarea pană la capăt. E nevoie şi de un povăţuitor duhovnicesc experimentat, care să ne conducă Ia Dumnezeu şi căruia îi suntem datori cu ascultarea.

In rugăciune trupul să fie uşurat de patimi şi aşezat în poziţie de trezie. Privegherea cea mai atentă se face în poziţia şezând, cu capul uşor lăsat în piept, cu pleoapele plecate pe ochi, încercând să se sesizeze bătăile inimii.

Atenţia nu trebuie să se concentreze şi să urmărească un organ, nici un simbol, nici o icoană, ci duhul, sufletul, lăuntrul, în ultimă analiză pe Dumnezeu. Totuşi este bine ca orientarea atenţiei să fie în piept, undeva către inimă, căutând însă nu organul, ci sufletul. Căci „inima“ este noţiunea largă în care se cuprinde omul lăuntric în toată complexitatea lui.

Miracolul lăuntric
Prin interiorizare, mintea ia cunoştinţă de miracolul lăuntric. Folosim termenul de „minte“ în sensul larg cuprinzător de inteligenţă, luciditate, raţiune, cunoştinţă, conştiinţă. Reîntors în sine, omul descoperă o lume vastă şi neliniştită formată din gânduri, idei, planuri, viziuni, dorinţe, sentimente, instincte, patimi, pofte, din forţe vitale, aspiraţii, temeri, necesităţi, idealuri, dorinţa de absolut ori, într-o ultimă analiză, din prezenţa lui Dumnezeu. Totul e în mişcare, într-un joc de forţe contrarii, într-o complexitate ameţitoare.

In acest noian - lăuntrul - omul poate să greşească, dacă nu cumva se dă bătut de la început, cu un sentiment de neputinţă. De aceea Rugăciunea, în prima ei fază, este un exerciţiu de strădanie şi de puternică credinţă. In această fază Dumnezeu apare real, dar învăluit, ascuns, depărtat. Sentimentul existenţei Lui dă însă forţa necesară efortului solicitat.

Dacă uneori Rugăciunea merge uşor, de multe alte ori ea se împietreşte. Nu trebuie să abdici niciodată de la Rugăciune, chiar dacă pare seacă, formală, oarecum
exterioară şi străină, căci, după stăruinţe, ea va căpăta viată si-si va forma o albie adâncă în sufletul tău.

Rugăciunea trebuie făcută în minte, adesea cu cuvinte ori însoţită chiar de metanii, închinăciuni şi psalmo- diere, după cum prieşte fiecăruia, până când se va ajunge Ia rugăciunea în inimă. Ordinea este de Ia suprafaţă către interior, de la trup către suflet.

Este necesară înfrânarea şi supunerea trupului. Fiecare păcat trebuie înlocuit cu virtutea contrarie lui. E nevoie de multă stăpânire de sine şi statornicie până ce se ajunge la un trup care funcţionează fără patimi şi fără dezordine.

Dar nici o asceză nu este suficientă dacă nu căpătăm, prin rugăciune, trăirea în duh. Rugăciunea împreună cu celelalte nevoinţe duhovniceşti ajută mult la ordonarea vieţii, atât în aflarea măsurii drepte a funcţiunilor ei, cât si în forţa de a o curăti si orienta.

Războiul nevăzut
Trecând de la exterior la interior, urmează un şir imens de patimi sufleteşti, printre care cea mai frecventă este mândria, sub nenumăratele ei forme. Viata lăuntrică are o mare subţirime duhovnicească. Mintea este necontenit asaltata de gânduri care încep prin a-1 momi pe om şi sfârşesc prin a pune stăpânire pe el. Acesta se numeşte războiul nevăzut sau războiul duhurilor.

Mintea trebuie deci să stea de pază la graniţa conştiinţei, acolo unde apar gândurile şi să le supună unui riguros examen, spre a fi respinse ori acceptate înainte ca omul să şi le fi însuşit. Aici intervine puterea Rugăciunii, care fixează Numele lui Dumnezeu în gând şi face din El filtrul gândirii. Cu timpul, Rugăciunea ajunge să se rostească singură şi fără încetare.

Dacă ai două ore de rugăciune bună, ai mult pentru început. Timpul se prelungeşte treptat, încât după 30-40 de zile se poate trece la faza a doua, când Rugăciunea se va spune în inimă, printr-o participare lăuntrică totală. Este stadiul în care Rugăciunea se simte, se trăieşte.

Intre minte şi inimă este un drum neînchipuit de lung şi acoperit de o beznă cumplită. Adesea omul se sperie şi e pe cale să cedeze. Trebuie să ai tăria de a te arunca în beznă, cu încrederea că Dumnezeu te va prinde în braţele luminii Sale. Abia de aici înainte vei fi născut din nou, vei fi înnoit sufleteşte prin har.

Transfigurarea
Treptat simţurile tac, sufletul se înmiresmează, duhurile rele fug, timpul intră în veşnicie, lumea e văzută în imaginea ei nealterară şi astfel omul ajunge Biserică, adică e purtător de Dumnezeu. In el a murit eul şi viază Hristos. Atât trupul cât şi sufletul cunosc un proces de înduhovnicire. Ne aflăm în împărăţia Iui Dumnezeu din om.

Acest fel de Rugăciune e un dar, care se pierde imediat ce este interpretat ca o vrednicie personală. Ea este lucrarea Duhului Sfânt, la care omul participă lucid, conştient şi fericit de viaţa minunată de care este învrednicit. Transfigurat, omul - fără a pierde contactul cu ordinea firii - vede acum lumina taborică şi Ierusalimul cel ceresc.

Dacă omul obişnuit vede lumina soarelui, cel înduhovnicit vede lumina propriei sale minţi, iar la sfârşit vede lumina necreată. Dacă la început Rugăciunea e rostită, la sfârşit ea e mută, uimitoare, minunată. O astfel de rugăciune nu poate fi uitată, nici părăsită, căci frumuseţea ei este fără de asemănare...

loan lanolide
(Lumea Credinţei, nr. 49, august 2007)

Sfintii inchisorilor, Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "Sfintii inchisorilor"

Pe aceeaşi temă

17 August 2018

Vizualizari: 1761

Voteaza:

Despre rugaciunea inimii 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE