„După cum hoţii pot, cu multă uşurinţă, să fure lucrurile din casă şi să ucidă pe stăpânii casei după ce s-a înnoptat şi s-a stins lumina, tot astfel şi diavolul, după ce răspândeşte în suflet, în loc de noapte şi întuneric, deznădejdea, încearcă să răpească toate gândurile care păzesc sufletul pentru ca, odată ce l-a pustiit şi l-a lăsat neajutorat, să-l umple cu nenumărate răni. Deznădejdea e o cumplită tortură a sufletelor, o durere nespusă şi o pedeapsă mai amară decât orice pedeapsă. Pentru că ea e ca un vierme veninos, care atacă nu numai trupul, ci chiar şi sufletul, ea e o molie, ce roade nu numai oasele, ci şi gândirea, şi un călău perpetuu, care nu sfâşie doar coastele, ci vatămă şi puterea sufletului, o noapte necontenită şi un întuneric ca o beznă, o furtună şi un uragan, un incendiu nevăzut, care arde mai năprasnic decât orice flacără, un război fără armistiţiu, o boală, care umbreşte multe din cele văzute; fiindcă pe cei aflaţi într-o asemenea dispoziţie şi soarele şi acest văzduh plin de lumină par a-i tulbura şi însuşi miezul zilei pentru ei pare a fi ca o noapte adâncă.
Sufletul deznădăjduit îşi închipuie că e noapte în însuşi momentul cel mai luminos al zilei. Fiindcă întunericul nopţii nu este aşa cum este noaptea deznădejdii, care apare nu potrivit legii firii, ci vine odată cu întunecarea gândurilor - o noapte înfricoşătoare şi insuportabilă, cu o înfăţişare dură, crudă - mai crudă decât orice tiran, care nu cedează imediat în faţa celor ce încearcă să lupte cu ea, ci de multe ori ţine sufletul înrobit de ea cu o putere de neclintit, atunci când acesta nu are multă înţelepciune".
Sfântul Ioan Gură de Aur
Interviu cu Boris Voskresenski, masterand în medicină, profesor docent al catedrei de Psihiatrie şi Psihologie medicală a Universităţii de Stat de Medicină din Rusia
- Boris Arkadievici, cum putem face distincţie între deznădejde şi depresie? Ele se manifestă în mod foarte asemănător, dar, pe cât înţeleg eu, în cazul deznădejdii omul are nevoie de ajutor spiritual şi psihologic, iar în cazul depresiei - şi de ajutor medical?
- Intr-adevăr, când omul îşi pierde interesul pentru viaţă, când i se reduce în mod vădit activitatea, inclusiv cea religioasă, dacă este credincios, acesta poate fi şi un fenomen al vieţii spirituale, şi o stare de boală în sens medical. Prima stare Sfinţii Părinţi au numit-o deznădejde, a doua în medicină se numeşte depresie, deşi non-specialiştii atât în mediul Bisericii, cât şi în cel din afara Bisericii, utilizează cuvintele „deznădejde" şi „depresie" în mod destul de vag, neclar.
De exemplu, mulţi numesc depresie orice stare de deprimare, dar în realitate nu întotdeauna aceasta este o stare de boală, adică una care are nevoie de ajutorul medicului. Cei ce pot şi trebuie să definească cu mai multă acurateţe aceste concepte şi să le delimiteze, sunt specialiştii. Din punctul meu de vedere, cel mai de succes şi consistent mod, în care se poate face acest lucru, este pe baza concepţiei trihotomice, conform căreia omul este alcătuit din trup, suflet şi duh. Trupul înseamnă organele şi sistemele de organe în interconexiunea şi interacţiunea lor. De problemele funcţionării lor se ocupă specialiştii în medicina internă (în bolile interne).
Aşa cum organele şi sistemele reprezintă baza existenţei noastre corporale, aşa şi procesele sufleteşti - percepţia, gândirea, emoţiile, memoria, voinţa, motilitatea - sunt instrumentele activităţii psihice.
Ele nu sunt de sine stătătoare, ci întotdeauna sunt umplute cu un conţinut sau altul - religios, cognitiv, estetic, moral.
Aceasta şi este sfera duhovnicească - sensurile, valorile, ceea ce omul pune mai presus de sine, pentru care el trăieşte (acesta este sensul medical, clinic al duhului, el diferă de cel teologic). Deznădejdea prin această abordare se situează în zona duhovnicească, iar depresia (în sens medical) - în zona sufletească.
Dacă omul vine la medic şi se plânge că a pierdut sensul, interesul pentru viaţă, trebuie să vedem dacă în spatele acestei pierderi nu cumva stă o serie de semne clinice ale depresiei. Ele sunt bine cunoscute, pot fi dezvăluite, însă aceasta cere din partea medicului cunoştinţe, timp şi energie sufletească.
Există trei grupe de bază ale tulburărilor depresive: psihogene, somatogene şi endogene. Depresiile psihogene sunt, aşa cum se spunea în vremurile de odinioară, psihoze cauzate de loviturile sorţii. Depresiile somatogene sunt depresiile cauzate fizic, care apar în urma diferitelor boli interne: terapeutice, chirurgicale, neurologice,
cerebrale. Depresiile endogene nu sunt cauzate nici de starea fizică, nici de împrejurările vieţii, în multe cazuri nici nu reuşeşti să găseşti adevăratele motive, de aceea se şi numesc endogene - care vin din interior. Poate, chiar este mai bine să spunem, de nicăieri - în depresia endogenă, în însăşi definiţia ei, există un iz al fatalităţii.
Dar eu cred că, delimitând-o de deznădejde ca fenomen duhovnicesc, este important să luăm în consideraţie şi cealaltă abordare a depresiei - ca formaţie psihopatologică complexă. In cazul depresiei clinice, de obicei, se remarcă o stare de spirit scăzută, letargie. Unii pacienţi sunt deranjaţi de conţinutul neobişnuit al gândurilor - uneori învinovăţire de sine, alteori experienţa lipsei de sens a vieţii, a lipsei ei de conţinut. Psihologii numesc aceasta depresie existenţială sau depresie a duhului. In psihiatrie uneori depresia este separată de aşa-numita anestezie morală, când pacientul (aici vorbim anume despre un bolnav) crede că este inapt pentru viaţă, că nu corespunde acelor cerinţe morale, spirituale, pe care i le impun omului societatea, cei din jur, credinţa (pentru oamenii religioşi).
Noi căutăm cauzele, studiem structura sufletească a pacientului, încercăm să înţelegem dacă în această structură a existat o predispoziţie iniţială către boală. Toate aceste metode, parametri ne permit să stabilim dacă în spatele golului lăuntric se află o scădere dureroasă a interesului pentru viaţă sau acesta este un viraj, un zigzag pe calea duhovnicească, fiindcă pentru un om, responsabil faţă de sine şi de viaţa sa, simt inevitabile şi momentele de îndoială, de anxietate, de reducere în intensitate a
idealurilor. Nu orice sentiment negativ este o boală din punct de vedere psihiatric. Deci, într-un caz va trata medicul, iar în celălalt este de dorit ajutorul psihologului, al preotului.
- Dacă am înţeles corect, şi pentru un expert aceasta este o sarcină foarte complicată - să înţeleagă dacă în spatele sentimentelor se află o boală sau nişte probleme
duhovniceşti. Cum poate fi, deci, explicată această diferenţă cititorilor „neiniţiaţi" (necunoscători)? Căci şi deznădejdea este lipsită de motiv.
- Este o sarcină complicată, importantă, dar care poate fi pe deplin rezolvată. Dacă deznădejdea, care a venit, este fără motiv şi omul a apelat la medicul psihiatru, cerându-i sfatul, aici vom şi vedea dacă el prin structura sa sufletească este predispus către căderi ale stării de spirit dacă aceste căderi au existat înainte (eu am acum în vedere un om adult, de vârstă mijlocie).
O atentie deosebită acordăm vârstei adolescenţei şi tinereţii, când predispoziţia morbidă către căderile stării de spirit, care pot arăta ca deznădejdea, iese în evidenţă. Impreună cu bolnavul căutăm în trecutul său perioade similare de cădere - nu de deznădejde, ca criză duhovnicească, existenţială, ci de stare de spirit scăzută, de ameţeală, de greutate în gândire, de insomnie, de lipsă a poftei de mâncare, de scădere a apetitului sexual sau de tulburare a ciclului feminin (cer iertare pentru asemenea exemple, dar eu le aduc şi pe ele pentru a arăta că noi avem ce să întrebăm, pe ce să ne bazăm atunci când punem diagnosticul).
Aş vrea să dau un exemplu din Romanţa de Crăciun a lui Iosif Brodski:
Pluteşte în tristeţea de nelămurit printre cărămizile îndurerării o luntrişoară nocturnă, ce arde pâlpâit, în grădina Alexandrovski.
Aşa începe poezia şi acest refren - „pluteşte în tristeţea de nelămurit" - se repetă acolo de cinci ori. Apare întrebarea: eroul liric are o tristeţe existenţială sau o predispoziţie către boală? Eu îmi găsesc răspunsul în ultimele versuri: „de parcă viaţa în dreapta se-nclină, după ce se lăsase spre stânga". In termeni medicali aceasta înseamnă că noi alături de stările depresive am găsit şi stări maniacale, şi stări de dezvoltare. Tocmai aşa şi este organizată emoţionalitatea noastră, legată de boală - „în dreapta se-nclină, după ce se lăsase spre stânga". Exprimându-ne în termeni profesionali, are un caracter bipolar.
Aşa discutăm noi, aşa demascăm depresiile endogene. Dacă este vorba despre o depresie cauzată fizic, somatogenă, cursul ei este interconectat cu boala trupească. Diagnosticul acestor depresii are, de asemenea, propriile sale caracteristici. Acelaşi lucru se referă la depresiile cauzate de loviturile sorţii. Dacă, însă, nu găsim nici o legitate medicală, atunci, pesemne, este legitim să vorbim despre deznădejde ca stare pur spirituală (duhovnicească), însă aceasta este deja competenţa preotului.
- Cum reacţionează oamenii care vin la psihiatru în speranţa de a obţine un antidepresiv, dacă reiese că ei nu au depresie clinică şi trebuie, mai degrabă, să meargă la psiholog, nu la doctor? Niciunul nu cârteşte? Căci este mai uşor să îţi pui nădejdea într-o „pilulă-minune" decât să îţi analizezi trecutul, să îţi asumi o oarecare responsabilitate pentru faptele tale, pentru atitudinea ta faţă de problemă.
- Ştiţi, nu îmi pot aminti nici măcar un singur caz în care să fi venit la mine oameni sănătoşi sufleteşte. Uneori vin oameni cu probleme de familie, cu probleme de serviciu sau care au suferit o anumită pierdere. Asemenea coliziuni şi nenorociri dau naştere, de asemenea, la experienţe dureroase, dar nu întotdeauna aceste experienţe se încadrează în schema bolii. Totuşi, oamenii sănătoşi tocmai la psihiatri nu vin, pentru că ei se tem de noi, nu au încredere în noi. Mai repede se duc la psihologi-psihoterapeuţi.
Despre deznădejde ca stare spirituală îmi este greu şi teamă să vorbesc - aceasta nu ţine de competenţa medicului. Dar eu aş explica frecvenţa acestui fenomen prin faptul că de-a lungul timpului psihicul uman s-a agravat. Serghei Sergheevici Averintev a scris că în măsura în care istoria va continua, sentimentul vinovăţiei va creşte.
Aceasta am găsit-o într-una dintre lucrările sale neterminate, care a fost scrisă, se pare, la graniţa dintre anii 80-90. Şi am rămas uimit: ce sentiment de vinovăţie, când,
de fapt, se cultivă consumul, plăcerea? Dar mai departe Serghei Sergheevici explică şi spune că noi (evident, el are în vedere întreaga omenire) suntem înarmaţi cu o experienţă dobândită de-a lungul istoriei. Devenind mai experimentaţi, devenim şi mai vinovaţi, deoarece creşte reflecţia, adică înclinaţia către autoanaliză, către o autoevaluare strictă.
Iar autoanaliza, cred eu, în esenţa ei este tragică, pentru că, cunoscându-se pe sine, evaluându-şi viaţa sa, omul vede în sine nu atât de multe lucruri bune, ziditoare - cu siguranţă, mult mai puţine decât îi permit posibilităţile (potenţele), de care el dispune.
Nu pot să nu îmi amintesc cunoscuta frază a lui Tertulian: „Sufletul uman prin natura sa este creştin". De ce este creştin? Pentru că se uită şi se raportează la sine în mod critic. Reflecţia este tragică, întrucât datorită ei creşte critica faţă de sine la oamenii, care sunt responsabili faţă de faptele lor, de lumea lor lăuntrică, printre care şi la oamenii religioşi. Iar în anumite cazuri, pe lângă predispoziţie, creşte şi numărul depresiilor ca stări de boală. Tot ca rezultat al reflecţiei.
- Dumneavoastră, ca medic, de multe ori aveţi de-a face cu depresia. însă la fel de important este să înţelegeţi şi deznădejdea. Care este natura ei psihologică? Traumele din copilărie duc, oare, la deznădejde?
- Fireşte că la această întrebare ar răspunde mai bine psihologii şi preoţii, pentru că ei au o legătură mai strânsă cu oamenii care se confruntă cu deznădejdea în afara patologiei psihice. Eu personal cred că aici sunt posibile diverse variante. Unii oameni sunt predispuşi fie către o stare de spirit scăzută, fie, în general, către un grad de vitalitate scăzut. In anumite cazuri aceasta devine o boală, dar există o înclinaţie în limite normale. Cum scriau vechii psihiatri, sufletul acestor oameni este acoperit cu un văl de doliu. Acest văl nu limitează nicidecum activitatea omului, vederea lui asupra lumii înconjurătoare, este pur şi simplu un unghi de vedere pesimist.
Pe de altă parte, reflecţia, raţionalitatea gândirii pot predispune către o stare de spirit scăzută. Omul emite din partea sa şi a lumii pretenţii mari în conformitate cu idealurile sale, estetice sau religioase, şi se pare că lumea zace în rele. Pe unii acest lucru îi demobilizează, îi duce la deznădejde.
La o stare de spirit scăzută mai predispune şi înclinaţia deosebită către abstractizare, teoretizare, către dorinţa de a construi întreaga lume după anumite norme. Adică, predispoziţia emoţională cu timpul se accentuează şi se transformă în nişte sentimente similare cu deznădejdea. Cred că aici totul constă în experienţa de viaţă, care cu anii devine din ce în ce mai serioasă şi mai tragică.
In ceea ce priveşte traumele sufleteşti primare, cărora psihanaliştii le acordă o atenţie deosebită, această problemă este la fel de complicată ca şi problema tulburărilor psihice. Nu aş spune că acestea întotdeauna sunt doar nişte traume, neconştientizate, din copilărie. Psihiatria clasică acordă o mare importanţă condiţiilor de formare, dar le analizează mai pe larg. De pildă, cum l-a tratat pe om în copilărie mama lui: cu grijă, cu afecţiune sau cu răceală?
Cu mult timp în urmă şi în psihiatria internă (din ţara noastră), şi în cea externă (de peste hotare) au fost descrise nişte condiţii ale educaţiei, cum ar fi „idolul familiei", „cenuşăreasa", supraprotecţia parentală. Informaţiile despre perioada timpurie a vieţii, despre copilărie ne ajută să punem diagnosticul, dar nu trebuie neapărat ca în această perioadă să existe conflicte serioase, traume sufleteşti grave.
- Dacă dumneavoastră ajungeţi, totuşi, la concluzia că nu există nici un fel de patologie gravă, ci mai degrabă o problemă duhovnicească, ce sfat îi puteţi da pacientului? Să nu trateze cu pastile problema duhovnicească?
- Nici în cazul depresiei clinice, de asemenea, nu ne putem limita la pastile. Mulţi dintre colegii mei, printre care şi psihiatri de vază, au observat că în cazul depresiei ca stare de boală pacienţii credincioşi de multe ori se plâng că au sentimentul că Dumnezeu i-a părăsit: de rugat nu se pot ruga, la slujbă nu se pot concentra, şi la biserică, în general, fie se forţează să meargă, fie lipsesc la slujbele de duminică şi din sărbători. Intotdeauna în asemenea cazuri îi explic omului că nu trebuie să îşi reproşeze, pentru că, de fapt, credinţa nu a plecat nicăieri, pur şi simplu, el acum are un grad de vitalitate redus.
Dacă, însă, avem de-a face nu cu o depresie clinică, ci cu o criză duhovnicească, atunci mă străduiesc să explic că reflecţia nu este numai o experienţă critică, dureroasă. Ea este o sursă de creaţie.
Reflecţia îl ajută pe om nu numai să îşi înţeleagă imperfecţiunea sa, ci şi pe măsura puterilor sale, nădăjduind în Dumnezeu, respectându-şi datoria sa de om, să tindă către creaţie (nu către distrugere) şi în viaţa sa, în general, şi în relaţiile cu cei dragi şi apropiaţi, şi în activitatea profesională. Acest lucru este necesar şi pentru cei credincioşi, şi pentru cei ce se îndoiesc, şi pentru cei care nu sunt deloc religioşi.
- Vorbind despre deznădejde şi depresie, despre cum putem face distincţie între ele, noi am avut, în primul rând, în vedere depresia endogenă, lipsită de motiv.
- Şi depresiile somatogene au, de asemenea, o severitate variabilă: uneori este de ajuns să îl sprijini pe om moral şi psihologic, iar alteori este nevoie de ajutor medical şi chiar de spitalizare într-un spital de psihiatrie. Mersul unor astfel de depresii, cauzate fizic, depinde şi de severitatea bolii principale, somatice, şi de caracterul omului, de particularităţile lui psihologice. Aici, cred eu, este cea mai importantă sarcină a psihoterapeutului - de a-l ajuta pe om să îşi formeze o atitudine corectă faţă de boala lui şi de a o accepta.
Fireşte că există boli grave, în cadrul cărora nici un bolnav nu este în stare să inverseze procesele fizice (de exemplu, ale tumorii în cazul în care omul are cancer), dar omul poate abuza de boala sa, poate specula sentimentele celor dragi, îi poate teroriza (eu sunt bolnav, sufăr, faceţi numai ceea ce vreau eu, învârtiţi-vă toţi numai în jurul meu); şi, dimpotrivă, o poate trata fără nici o grijă, cu nepăsare, iresponsabil şi prin aceasta le poate crea, de asemenea, probleme celor dragi, dar poate da exemplu de atitudine creştină faţă de boala sa şi de cei din jur, se poate strădui ca, chiar şi într-o astfel de situaţie ireversibilă pentru el, celor de lângă el să nu le fie greu, incomod.
- Potrivit lui Frankl - să realizeze valoarea relaţiilor.
- Exact. Dacă există depresie clinică sau nu, dacă ea este endogenă, somatogenă sau psihogenă - trebuie să ne străduim să găsim forţa interioară ca, pe de o parte, să acceptăm starea noastră, iar pe de alta - să nu cârtim şi să nu cădem în deznădejde, să nu pierdem interesul pentru viaţă.
Fragment din cartea "Patimi si ispite", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Patimi si ispite"
-
Deznadejdea si nepasarea
Publicat in : Credinta -
Socul ontologic - frica, descurajarea, deznadejdea
Publicat in : Editoriale -
Deznadejdea
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.