„Neliniştit este sufletul meu, Doamne, până ce se va sălăşlui în Tine.” (Fericitul Augustin)
Într un sat de evrei trăia un tâmplar alături de soţia sa şi de un fiu pe care l creşteau împreună cu dragoste. Într un an s au abătut asupra întregii aşezări o secetă cumplită şi o molimă care decimau zilnic oameni şi animale. Din cauza foametei au hotărât să părăsească satul, în speranţa aflării unui loc mai ferit de necazuri.
Cu fiecare zi se stingeau dintre ei copii, bătrâni, dar unii îşi puteau pune speranţa în rudele, fiii, fraţii rămaşi în viaţă. Tâmplarul n avea decât pe soţia şi pe fiul său şi gândul acesta îl îmbolnăvea mai mult decât orice alt rău. Slăbită de grija copilului şi măcinată de boală, nu după multă vreme, femeia îşi dă duhul, fiind îngropată alături de ceilalţi morţi ai satului. Până când să se hotărască plecarea tuturor, tâmplarul cade şi el bolnav.
Dar în clipa morţii îşi chemă fiul mai aproape ca oricând şi i ceru să plece alături de ceilalţi oameni fără să se mai gândească la nimic. Cu mintea sa puţină, dar cu dragoste multă în inimă, tânărul nu înţelege de ce i se cere acest lucru, după ce mereu fusese crescut pentru a fi alături de părinţi.
Caravana porneşte, lăsând în urmă morminte şi amintirea unei vieţi devenite coşmar. Tânărul nu şi părăseşte părintele, copleşit şi de teama de a nu pieri în deşert fără nici un ajutor, fără apă şi hrană.
Nu după mult timp, cu ultimele puteri, tâmplarul îi dă fiului său un săculeţ de pânză în care i pusese, ca merindea cea mai de preţ, ultima bucată de pâine uscată. Apoi îl roagă să facă drumul prin deşert în căutarea unui loc plin de verdeaţă, cu apă de izvor, unde să trăiască îndestulat; dar să nu deschidă săculeţul şi să nu mănânce pâinea uscată decât atunci când se va afla în acel loc. Altfel, sufletul bătrânului şi cel al soţiei sale nu se vor mântui niciodată, fiindcă pe lumea aceasta ei au avut doar un copil, singura lor nădejde, şi n au apucat să l vadă fericit.
Fiul tâmplarului porneşte la drum, fără prea multă speranţă în viaţă, ci mai mult spre a împlini dorinţa tatălui. Ajunge din urmă caravana: leşuri peste tot, animale şi oameni, dar nicăieri vreo picătură de apă. Înaintează mereu, uneori agonizând, cu gândul că moartea este aproape.
Toată hrana se sfârşise de mult, doar săculeţul de pânză îi ardea pielea din dreptul inimii. Căldura îi fulgera creştetul şi lui i se părea c o să plouă, înaintea ochilor i se făceau pânze de păianjen pe care se ţeseau oaze răcoroase şi se târa spre ele pe nisipul mişcător ca pe un val de mare. Dar dacă mănâncă doar o firimitură din pâinea cea uscată? Va prinde puteri şi va ajunge mai repede!
Vrea să desfacă sforile pânzei, însă degetele cu pielea plesnită şi plină de sânge o scapă, o scapă mereu, mereu o scapă! Deodată, iată l în curtea casei lor, privindu l pe tâmplar cum lucrează. Chiar aude că îl trimite să îi aducă apă în burduful pe care l avea în mână.
Dar de ce se ridică aşa de greu? Îşi simte tot corpul o rană, dar se târăşte pentru a i aduce bătrânului apă în burduf. Greu, greu, tot mai greu, tatăl său aşteaptă apa de atâtea zile, poate de săptămâni întregi.
Deodată, în faţa ochilor i se arată oameni care aleargă spre el; au vase cu apă şi îşi va umple burduful? Se aude şiroind chiar un izvor? Dar cine îl priveşte de acolo fericit?
Îşi revine încetul cu încetul; desenate pe apă stau în aşteptare duhurile părinţilor săi. Deschide săculeţul şi dă să mănânce pâinea uscată.
Era o bucată de lemn.
Omul este mereu în căutarea a ceva: unii caută bogăția, unii caută puterea, alții caută cunoașterea sau fericirea și mai sunt și cei, puțini la număr, care îl caută pe Dumnezeu. În orice stare s ar afla omul, bogat sau sărac, în suferinţă sau copleşit de desfătări, el caută cu ardoare altceva - ceva ce vine din ceea ce are mai înalt, ceva care să i facă bogăţia şi desfătările mai mângâietoare, ori sărăcia şi suferinţa mai uşor de suportat. În viaţa pământească, de pildă, cuvântul - fericire - nu are nici un suport real. Nimeni nu poate să spună ce este cu adevărat fericirea, nici dacă a trăit măcar o clipă de fericire. Lipsită de conţinut, fericirea este ca o fata morgana, ca o apă a morţilor, care ţi se năzare de departe şi cu cât cauţi să te apropii de ea, cu atât ea se depărtează şi piere… Gânditorii, filosofii o numesc iluzie deşartă, ideal pierdut, nălucă strălucitoare… Deoarece, deşi trăim poate o clipă de fericire, noi nu simţim acest lucru, iar când ne dăm seama că am trăit o, ea s a topit în neştire, în neant …ca o nălucă.
După înţelesul creştin însă, fericirea este ceva mai mult. Este setea cea mai arzătoare şi nepotolită a fiinţei umane după liniştea eternă. De aceea neliniştitul spirit omenesc caută fericirea în zborul lui neobosit, sfredelind cu înverşunare munţii, scormonind oceanele, afundându se în măruntaiele pământului sau spintecând văzduhurile, în speranţa că va găsi liniştea şi se va sălăşlui iarăşi în spiritul divin din care a purces. Despre această nelinişte a spiritului omenesc ne vorbeşte Fericitul Augustin când spune: „Neliniştit este sufletul meu, Doamne, până ce se va sălăşlui în Tine”.
Ştefan Popa
Stefan Popa
-
Ce-nseamna fericirea?
Publicat in : Religie -
Virgiliu Gheorghe: "Divertismentul nu aduce fericirea, dar poate cauza depresia”
Publicat in : Interviuri -
Norocul si fericirea, religia superstitiosilor
Publicat in : Editoriale -
Cum sa pastram fericirea familiala
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.