Dumnezeu S-a facut om pentru a deveni posibila unirea omului cu Lumina

Dumnezeu S-a facut om pentru a deveni posibila unirea omului cu Lumina Mareste imaginea.

Dumnezeu S-a facut om pentru a deveni posibila unirea omului cu Lumina cea mai presus de lumina

Sfinţii Părinţi se referă la faptul că există teologie ca cunoştinţă, care provine din vederea lui Dumnezeu şi a dogmelor care se referă la El. Această cunoştinţă se trăieşte chiar de la primele lupte duhovniceşti, odată cu structurarea chipului raţional, odată cu folosirea naturală a puterilor sufleteşti şi trupeşti ale omului. Această aşezare, însă, nu este încă cuviinţa şi nobleţea date de sus de la Dumnezeu şi nici unirea mai presus de fire cu acea Lumină mai presus de lumină.

Din negrăita unire cu Lumina cea mai presus de lumină se nasc lăuntric, în chip de neînţeles pentru raţiune, teologia cea adevărată şi sigură, precum şi starea şi mişcarea după fire a puterilor sufletului şi trupului. Pentru a fi posibilă această unire mai presus de fire cu Lumina cea mai presus de lumină, Dumnezeu S-a făcut om.

Din această dumnezeiască şi mai presus de cuvânt unire şi luminare lăuntrică a strălucit faţa lui Moise atât de mult, încât cei care îl priveau cu ochii trupeşti nu puteau să ţină privirea pe acea peste măsură de îmbelşugată şi cea mai presus de ceruri slavă a lumii aceleia. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Arhidiaconul Ştefan, întâiul martir, când cei de faţă cu ochii trupeşti au văzut faţa Iui ca o faţă de înger. Mintea Iui luase chip îngeresc, deoarece se unise cu acea Lumină neapropiată, printr-o împărtăşire de negrăit. Aşa şi „Egipteanca, sau mai curând cereasca, Maria s-a ridicat de la pământ!”, scrie Sfântul Grigorie Palama, deoarece prin înălţarea minţii la Dumnezeu s-a înălţat împreună şi trupul de la pământ şi, ridicat fiind, era dus prin văzduh de Duhul.

Stareţul dobândise „cunoaşterea de sine” prin intermediul descoperirii mai presus de fire a tainelor unirii firii omeneşti cu lumina cea de nepătruns cu gândul a Dumnezeirii. A cunoscut prin Duhul Sfânt ce era omul înainte de păcat şi de aceea a plâns întreaga sa viaţă. Plângea din smerenie, pentru căderea pe care o suferise firea umană, ajunsă la starea animalică, deoarece omul a întrerupt relaţia cu Dumnezeu prin neascultare. Pentru Bătrân toate virtuţile deveniseră o mulţime nesfârşită de vederi duhovniceşti, prin lucrarea şi „prin lumina" Duhului Adevărului.

Sfinţii Părinţi învaţă cum, de la acea împărtăşire negrăită de Lumină, sufletul se entuziasmează şi, mişcat fiind de neostoita iubire a singurului Mult-Dorit, este mişcată şi inima şi, prin tresăltările ei duhovniceşti, arată comuniunea pe care o are cu Dumnezeiescul Har. Sufletul doreşte cu multă sete, chiar cu avânt de acum, cu trup cu tot dacă este posibil, să se afle în văzduh, în nori, întru întâmpinarea Domnului în văzduh, la întâlnirea pe care a anunţat-o Domnul.

Gheron Iosif cunoştea din experienţă calea care duce la împărtăşirea de această Lumină necuprinsă cu mintea. Scria: .Avem de străbătut văzduhul. Nu vă temeţi cum, căci eu de multe ori m-am urcat şi cunosc drumul.'’ " „Mă ai şi pe mine, care îţi voi scrie adesea şi îţi voi descoperi taine din ture, dacă trăieşti m lume, nicio picătură nu vei gusta.”

Deşi scrie unor persoane de încredere desăvârşită, se teme totuşi să le descopere darurile neînchipuite pe care le-a primit de la Dumnezeu. Se teme ca nu cumva, udata descoperite, să smintească pe cunoscuţii săi, din pricina neputinţei lor de a înţelege bogăţia duhovnicească de negrăit care izvorăşte din unirea sa mai presus de fire cu Duhul Sfânt.

Sfântul Duh l-a întărit, l-a luminat şi sălăşluia înlăuntrul lui, l-a făcut lăcaşul Său. Stareţul readuce în epoca noastră modul de viaţă lăuntric niptic al Sfinţilor Părinţi, care fusese ignorat. Era mare îngrijorarea Bătrânului pentru starea monahismului din vremea lui. La vremea aceea nu era acceptată de mulţi tradiţia patristică aghiorită isihastă. Acesta stăruia că monahul trebuie să se nevoiască în isihie, cu întoarcere către lăuntrul său şi cu trezvie, pentru a ajunge să trăiască roadele Duhului Sfânt. Scrie într-una din scrisorile sale: „Monahul nu este cel pe care îl întâlneşti tu şi auzi cuvinte fără rod. Adevăratul monah este rod al Sfântului Duh. Şi când, în liniştire, îşi va curăţi simţirile şi mintea i se va linişti şi inima i se va curăţa, atunci primeşte Har şi luminarea cunoştinţei şi se face în întregime lumină, în întregime minte, în întregime străvezime. Şi izvorăşte teologie, pe care, dacă sunt trei care să scrie, nu apucă să cuprindă râul ce izvorăşte în valuri şi împrăştie pace şi desăvârşita nemişcare a patimilor în tot trupul.”

Aceşti puţini, rari luptători, care şi-au dat întreaga fiinţă pentru păzirea poruncilor lui Hristos şi au trăit într-un grad desăvârşit Dumnezeiescul Har, unirea lor cu Hristos, nu semănau între ei la caracter şi nici nu aveau acelaşi mod de viaţă. Fericitul întru adormire, Stareţul Sofronie de la Essex, compara în mod reuşit viaţa Sfinţilor Apostoli Ioan şi Pavel cu cea a Sfântului Siluan Atonitul şi a Stareţului losif Isihastul. El spune că „cei doi Apostoli, Sfântul Evanghelist Ioan şi Sfântul Apostol Pavel, vorbesc într-un fel diferit unul faţă de altul, dar sunt amândoi mari. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Sfântul Siluan şi Gheron losif Isihastul. Au fost amândoi mari monahi, dar trăiau într-un mod diferit, unul în obşte, iar celălalt în pustie. Gheron losif a fost un om rar.”

In zilele noastre, stoarcem toţi pe ostenelile acestor puţini şi rari Părinţi ai noştri care s-au nevoit peste măsură pentru a trăi ei înşişi, dar şi pentru a ne preda nouă viaţa niptică lăuntrică care duce la unirea cu Lumina dumnezeiască. Ucenicii lor duhovniceşti au preluat în fapt această predanie şi au învăţat-o celor care astăzi doresc să o trăiască şi în viaţa de obşte. Injugarea ascultării şi isihiei este cea care va asigura monahului care trăieşte în obşte cale nerătăcită spre sfinţirea personală, spre îndumnezeire.

La modul propriu, cuvintele cunoaştere şi necunoştinţă conţin şi exprimă fapte de viaţă, cunoaştere şi stări lăuntrice, umane însă. Dumnezeu ca lumină nu este o astfel de cunoaştere. Este Lumina aceea care aduce cu sine cunoaşterea cea cu adevărat „mai presus de minte” a tainelor şi această cunoaştere este „arvuna” pe care o „văd” „cei curaţi cu inima”. Cunoaşterea pe care o oferă theofania cea mai presus de minte nu este o simplă cunoştinţă. Această Lumină necreată şi nematerială, care se dobândeşte şi se vede numai duhovniceşte, este superioară oricărei cunoaşteri şi oricărei virtuţi. Numai aceasta oferă creştinilor desăvârşirea, care nu se dobândeşte de cei care vor să imite exterior viaţa virtuoasă a lui Hristos, fără să se împărtăşească lăuntric, existenţial de Hristos. Pentru creştin, desăvârşirea începe cu revelaţia şi trăirea Harului dumnezeiesc şi se sfârşeşte cu vederea Luminii necreate.

Necunoştinţa vieţii lăuntrice a fost şi pricina pentru care Bătrânul a fost calomniat de unii ca fiind înşelat, lucru care i-a provocat multe dificultăţi în viaţă. A suferit diferite prigoane, cum a fost încercarea câtorva părinţi de a-l alunga de la peştera sa de Ia Sfânta Ana Mică. Atunci era deja bolnav din cauza nevoinţelor aspre la care se supunea şi a fost nevoie pentru mângâierea şi întărirea lui să i se arate însăşi Maica Domnului şi să-i spună: „Nu ţi-am spus să-ţi pui nădejdea ta în mine?" De aceasta Bătrânul a scris cu durere: „Situaţia de astăzi, sora mea, a monahilor este una formală, adică se limitează la un tipic, să facă pravila, slujba şi celelalte, aşa cum este tradiţia tipiconală şi cum este şi uniforma pe care o purtăm în afară. Dincolo de aceasta, nu mai purtăm de grijă, nu ne pasă de lăuntrul sufletului, care este cel mai de preţ, unde se constituie tot sufletul, unde se uneşte materialul cu nematerialul, unde se leagă şi se uneşte omul cu Dumnezeu, după cât este îngăduit firii noastre pământeşti."

Oamenii duhovniceşti din vremea sa, cei care aveau cunoştinţa vieţii lăuntrice în Duhul Sfânt, apreciau în chip deosebit prezenţa Stareţului losif şi înţelegeau mărimea staturii sale duhovniceşti. Fericitul întru adormire Gheron Gavriil Dionisiatul, monah respectat de toţi aghioriţii şi de pliroma Bisericii, spunea despre Gheron losif că „opinia generală îl consideră ca pe cel mai niptic părinte din vremea sa, văzător cu duhul şi isihast, constituind o excepţie în generaţia noastră a monahilor lumeşti." Când l-am întâlnit pe Părintele Sofronie la Mănăstirea Cinstitului înaintemergător din Essex şi am adus vorba despre Gheron Iosif Isihastul, s-a exprimat cu emfază: „A! A fost un general al duhului!”

Fragment din cartea "Gheron Iosif Isihastul, Simtirea iubirii dumnezeiesti", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Gheron Iosif Isihastul, Simtirea iubirii dumnezeiesti"

 

Pe aceeaşi temă

12 Octombrie 2021

Vizualizari: 912

Voteaza:

Dumnezeu S-a facut om pentru a deveni posibila unirea omului cu Lumina 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE