Un alt izvor important al durerii duhovniceşti, pe care Stareţul Sofronie il menţionează adesea, este cel al împreună-pătimirii. Şi aici Stareţul Sofronie se raportează la experienţa sa personală, cum a trecut de la perioada plânsului pentru propria sa cădere, la perioada plânsului pentru oamenii „care nu cunosc pe Dumnezeu, cuprins de compătimire pentru nefericita lor stare", iar apoi la perioada „plânsului împreună-pătimirii pentru omenire şi chiar pentru întreaga făptură". In toată perioada petrecută în pustie, despărţit cu trupul de oameni, această împreună-pătimire nu s-a diminuat ci, dimpotrivă, s-a dezvoltat, mai ales după vederea Luminii Dumnezeieşti, „sub înrâurirea" căreia, „rugăciunea pentru semeni cu adâncă întristare" îi „stăpânea fiinţa". Ne împărtăşeşte faptul că se afla „ca şi stăpânit de simţământul suferinţei întregii lumi" şi că apoi, „mai mult de o jumătate de veac (s-a) rugat, uneori cu adânc plâns, uneori ajungând până la nebunia deznădăjduirii - pentru pacea întregii lumi şi pentru mântuirea, de este cu putinţă, a tuturor".

In altă parte scrie că „plânsul adânc din întreaga noastră fiinţă, (...) în timpul rugăciunii pentru lume, poate atinge o intensitate care depăşeşte puterea noastră de a o răbda". Şi într-un alt loc menţionează: „O mare tristeţe pentru suferinţele oamenilor, ca un spasm dureros, va strânge inima noastră".

După cum arată şi referirile de mai sus, împreună-pătimirea şi durerea ce o însoţeşte se unesc lăuntric cu rugăciunea. Pe de o parte, rugăciunea este cea care trezeşte împreună-pătimirea cu oamenii şi ne piermite a simţi şi a împărţi întristările lor. Pe de altă parte, împreună- pătimirea cu oamenii ne îndeamnă să ne rugăm pentru ei.

Stareţul Sofronie numeşte împreună-pătimirea în suferinţă „focul rugăciunii din Ghetsimani" a lui Hristos şi o tâlcuieşte prin „împreună-pătimire pentru toată lumea zidită"81, căci în Ghetsimani „nu pentru al Său păcat S-a rugat Domnul până la sudoarea însângerată, ci pentru pierzania noastră". După Stareţul Sofronie, a pătimi împreună cu celalalt este asemenea cu a-L însoţi pe Hristos, după voia Sa, nu numai în Ghetsimani şi ci pe Golgotha, „în iad, din nemăsurata Sa dragoste", fiind iadul cel mai dureros. Potrivit Stareţului Sofronie, în realitate nu există dragoste fără durere. „Dragostea aceasta este neapărat plină de suferinţe" şi „cu cât mai mare dragostea, cu atât mai mari suferinţele sufletului; cu cât mai adâncă dragostea, cu atât mai nemărginită durerea ei".

Hristos vrea ca noi să II urmăm pe această cale a dragostei însoţite de suferinţă pentru toată făptura pătimitoare. „Domnul", scrie Stareţul Sofronie, „ne atrage spre a îmbrăţişa în duh întreaga lume, unde în fiecare clipă milioane de oameni, sau sânt zdrobiţi de loviturile asprei sorţi, sau zac la porţile morţii şi cu suspinurile lor cheamă asupră-le ajutorul de Sus. In măsura propriei noastre experienţe a tot felul de suferinţe, ne putem afunda în marea nemărginită a suferinţelor oamenilor şi, prin rugăciune, a împărtăşi groazele lor, ba uneori şi bucuriile. Se poate ca într-o anume clipă să fim într-atâta de prinşi în nesfârşitele chinuri ale întregii omeniri, încât nici trupul, nici psihicul, nici gânciul să nu fie în stare a urma duhului robit de rugăciune şi stând înaintea lui Dumnezeu cu suspinuri de negrăit în cuvânt".

Cel mai bun mod de a ne înfrunta întristările este de a uni suferinţele noastre cu cele ale tuturor oamenilor, îmbrăţişându-le în rugăciunea noastră întocmai cum Hristos, prin propria sa durere, a ridicat şi durerea întregii omeniri. „Când ne ajung tot felul de lovituri şi de îngroziri, mintea noastră trebuie să se întoarcă spre a întrezări chinurile tuturor celor ce suferă pe Pământ, spre a-i adăogi, prin propriile noastre dureri rugăciunii inimii noastre. Astfel, ea se va lărgi spre a cuprinde pe toţi fraţii şi surorile zdrobiţi de năpaste, asemenea unei maici care, în pornirea unei iubiri pline de întristare, îşi îmbrăţişează copiii bolnavi. Fie ca rugăciunea noastră să devină strigătul întregului Pământ către Dumnezeu şi Tatăl. Printr-o astfel de rugăciune, prin lucrarea Sfântului Duh, ne vom face părtaşi suferinţelor răscumpărătoare ale Dumnezeieştii iubiri a Domnului".

Jean-Claude Larchet

Parintele Sofronie - Teologul luminii necreate, Editura Renasterea

Cumpara cartea "Parintele Sofronie - Teologul luminii necreate"

• Suferinta umana si iubirea divina
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta ca incercare
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta nu este absurda
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta si nadejdea mantuitoare
  Publicat in : Religie
• Libertatea si suferinta
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: