Marea lucrare a creaţiei fiind încheiată, natura, prin frumuseţea ei, reflectă frumuseţea infinită a Creatorului. Omul este regele acesteia. Un imens cer azuriu se întinde peste ea, luminând noaptea cu un număr infinit de stele scânteietoare deasupra ori scăldând-o cu lumina soarelui zilei. Vegetaţia luxuriantă a Edenului, unde totul exprimă pace, bucurie şi frumuseţe, animalele îl ascultă pe om şi întreaga creaţie îi aduce omagiu. Creatorul însuşi coboară la el şi, în mijlocul acestei atmosfere pline de pace, de bucurie şi de frumuseţe, simte că omului îi lipseşte ceva.
„Nu este bine omul să fie singur.” Dumnezeu este centrul şi izvorul puterii raţiunii şi al iubirii. El a vrut ca puterea să fie reflectată în creaţia Sa şi astfel a creat lumea. A vrut ca lumina minţii Sale să lumineze fiinţa vie, ca focul iubirii Sale să încălzească această fiinţă vie şi l-a creat pe om, insuflându-i suflarea Sa nemuritoare. Dumnezeu din veşnicie existând prin Sine ca fiinţă imaterială, mulţumit de Sine întru Sine, nu a vrut să stăpânească nimic. El a mai văzut că omul, ca fiinţă creată din ţărână, ca fiinţă din carne şi sânge, în stare să gândească şi să iubească, nu poate exista decât reflectându-şi viaţa într-un alt „sine”.
„A zis Domnul Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el»” (Facerea 2, 18).
Adam deja presimţea sosirea sprijinului său mai mult decât îl aştepta. Domnul Dumnezeu, Care a creat toate animalele câmpului şi toate păsările cerului, îl aduce pe om să le privească şi să le dea un nume. Din luarea în considerare a acestora apare simţul unicităţii, al singularităţii sale, „dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe potriva lui” {Facerea 2, 20). Şi Dumnezeu îi dă un somn adânc omului, ia o coastă din el şi îi creează un ajutor. Aceasta este cununa creaţiei. Ii este adusă omului.
La vederea ei, cuvintele arată un sentiment de bucurie neaşteptată şi de uimire. Acum a înţeles deodată de ce se simţea singur în prezenţa lui Dumnezeu şi a naturii atât de frumoase. „Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Facerea 2, 23).
Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, a recunoscut în sprijinul său acea suflare sfântă care îl anima. El o numeşte cu un nume asemănător, cu propriul său nume, care în el indică pe tată, iar în ea pe maica omenirii (ish şi isha - în evreieşte) şi care îi inspiră singura lege obştească de a avea mai apoi urmaşi (vezi Facerea 2, 23-24).
Ajutorul omului este extras dintr-o parte a fiinţei lui. El trebuie să completeze existenţa lui acum împărţită în două. Numai împreună cu sprijinul său va fi un bărbat adevărat.
Puterea care cucereşte şi frumuseţea care atrage. Cel dintâi tinde să fie stăpân, cel de-al doilea, ataşat. Amândoi împreună trebuie să se adâncească în profunzimea existenţei lor, să-L cinstească pe Cel Care le-a dăruit viaţa din nimic şi să se iubească întru El. Bărbatul va înţelege mai mult, iar femeia va simţi mai mult. Amândoi împreună fac una. Dumnezeu a separat o parte din bărbat pentru a-l uni mai strâns cu femeia creată din coasta sa. Ambele vieţi le-a animat cu aceeaşi suflare, pe amândouă le-a creat în acelaşi scop.
In unitatea lor cea mai strânsă, în indisolubilitatea unirii lor, ajungând la identificarea amândurora într-un singur trup, a pus temelia familiei şi a viitoarei societăţi.
Nu ne putem îndoi că în viaţa primului bărbat şi a primei femei a existat o stare de nevinovăţie, că a existat o fericire şi o armonie depline. Această fericire a stârnit ura celui care este incapabil să iubească şi pentru care aceasta este o trăsătură esenţială de caracter, servindu-i dintru început urzelilor lui. Aceasta este ură a satanei. El otrăveşte această fericire întâi de toate insuflându-le o îndoială cu privire la starea lor reală. „A zis, oare?”, spune el femeii (vezi Facerea 3, 1). Când femeia răspunde că nu este adevărat, ci că Dumnezeu a interzis doar atingerea unui anumit pom sub pedeapsa cu moartea, diavolul încearcă să insufle o neîncredere reală în porunca lui Dumnezeu. „Nu veţi muri”, continuă el să o asigure în chip viclean pe femeie (vezi Facerea 3, 4-5).
Acum trezeşte deja în femeie ambiţia fatală a egalităţii cu Dumnezeu. Bărbatul şi femeia sunt creaţi cu aspiraţii fizice şi duhovniceşti. Satisfacerea acestor aspiraţii le este indicată de Creatorul lor: urmând această cale, vor merge pe drumul Binelui. Dar pe această cale există limite, şi ei nu vor ajunge niciodată să păşească pe ea după raţiunea divină. Diavolul profită de dorinţa firească de înţelegere a femeii şi arată o altă cale şi alte mijloace spre satisfacerea ei. Prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu;
pe această cale, el făgăduieşte o înţelegere raţională egală cu cea a divinităţii.
Minciuna diavolului este evidentă. La început, femeia a văzut şi a înţeles aceasta, însă diavolul s-a atins de sensibilitatea ei si de setea ei de cunoaştere. Luată prin surprindere, este sedusă, cade, târându-l şi pe bărbat cu ea (vezi Facerea 3, 6). Autorul scrierii nu ne vorbeşte despre o ezitare sau o obiecţie din partea lui Adam. Se pare că aceasta a fost ultima dată când bărbatul şi femeia s-au înţeles desăvârşit, caracteristic stării lor de nevinovăţie, o înţelegere care de acum ar trebui să devină un ideal şi să fie realizată cu eforturi ieşite din comun; întâi de toate apare îndoiala, apoi necredinţa şi ambiţia. Iar diavolul, cu siguranţă, le sădeşte pe acestea atât în sufletul bărbatului, cât şi în sufletul femeii, dar nu în acelaşi timp.
Dacă doar femeia ar fi vorbit cu şarpele, atunci impresiile şi gândurile trezite în ea de această conversaţie au aflat, fără doar şi poate, un ecou pe deplin în sufletul bărbatului. Altfel, nu ar fi fost de acord să-i urmeze exemplul. Abia după încălcarea poruncii lui Dumnezeu s-a simţit un dezacord între ei. Bărbatul vrea să dea vina căderii pe femeie: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facerea 3, 12), spune bărbatul, cerându-şi iertare. O dezvinovăţire rea!
Pedeapsa a fost dată în mod egal, atât bărbatului, cât şi femeii. Dumnezeu a dăruit-o pe femeie cu cele mai alese bucurii, în cele mai plăcute nădejdi. Din fericita însoţire,
păcatul a făcut-o pe ea roabă a bărbatului şi a adus-o la naşterea de prunci în dureri (vezi Facerea 3, 16).
Bărbatul, căzut împreună cu femeia, va cunoaşte lupta cu viaţa despre care abia bănuia câte ceva. Va cunoaşte moartea, el socotindu-se până atunci nemuritor întru nevinovăţia sa. Insă, abia pronunţată condamnarea cea dreaptă în urma căderii, că Domnul arată o speranţă îndepărtată de iertare, care de acum încolo îndulceşte întreaga amărăciune a pedepsei date. Această făgăduinţă le-o dă prin hotărârea Sa împotriva conducătorului răutăţii. („Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”) (Facerea 3, 15). Acum, cel dintâi bărbat îi dă femeii un nume care înseamnă „viaţă” (vezi Facerea 3, 20). Numele dat indică mai mult relaţia cu bărbatul, adică legătura ei cu urmaşii, în care de-acum înainte există nădejde pentru ea şi bărbat.
Eva dă naştere primului ei fiu şi crede că va vedea în acest urmaş mântuirea ei. Ea îl numeşte Cain, exprimând cu acest nume ideea că prin acest fiu a dobândit un om de
la Dumnezeu (vezi Facerea 4, 1). Insă, pentru bucuria naşterii ei, va ajunge îndată la experimentarea durerii uciderii: Cain îl va ucide pe fratele său Abel. Aceasta a fost prima crimă după cădere. Eva a putut fi mângâiată de această durere doar atunci când în locul lui Abel Dumnezeu i-a dat un alt fiu, pe Set (vezi Facerea. 4, 25). In general, în viziunea noastră, chipul Evei are trăsături plăcute, dar, în acelaşi timp, pline de tristeţe. Eva este izvorul tuturor bucuriilor omeneşti şi, totodată, al tuturor necazurilor. Este maică a familiei ce poartă un zâmbet blând pe buze, dar o tristeţe în ochi.
Fragment din cartea "Femeia - chip al credinţei şi sfinţeniei", Editura Sophia
Cumpara cartea "Femeia - chip al credinţei şi sfinţeniei"
-
Hristos - barbat si femeie
Publicat in : Editoriale -
Egalitatea dintre barbat si femeie
Publicat in : Morala -
Diferente dintre barbat si femeie
Publicat in : Religie -
Femeia
Publicat in : Dogma
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.