Filantropia este o virtute general umană, morală, religioasă, o virtute creștină. Modelul suprem de filantrop este Dumnezeu, creatorul lumii și iubitorul de oameni. Dumnezeu a creat lumea, pentru ca aici El să devină Om și pentru ca omul să devină Dumnezeu prin har. În lumea precreștină, grija pentru om era insuficient dezvoltată și practicată. Ea era exercitată de către Stat sau de către particular. După Iisus Hristos ea este exercitată, la început, în sânul Bisericii. Acest exemplu a dat apoi avânt și altor organizații de a fi interesate în vindecarea nefericirilor personale sau a rănilor sociale. Istoria adevăratei filantropii începe îndeosebi de la apariția creștinismului. Un uriaș avânt pentru creșterea grijii sociale s-a dat de către principiile antropologice ale creștinismului și din porunca cea nouă a dragostei. Omul creat “după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, cu adevărat, a fost ridicat prin Iisus Hristos pe tronul împărătesc de slavă și cinste.
Sensurile etimologice ale cuvântului filantropie (fileo = a iubi; filo = iubitor; antropos = om; filantrop = iubitor al omului) reflectă bogăția conținutului lui: sentiment de umanitate – bunătate, bunăvoință, mărinimie, clemență, caritate, binefacere în folosul celor neajutorați: generozitate, dăruire, sacrificiu. Filantropul este iubitor de oameni, prieten devotat al oamenilor, făptuitor al Binelui social, creator de bunuri materiale și spirituale. Este omul solidar, empatic, darnic, mărinimos, generos, este binefăcător, caritabil și milos.
Filantropul dăruie și se dăruiește. Filantropi sunt cei ce se dăruiesc oamenilor prin munca lor – preoți, medici, dascăli, voluntari, prin creația lor, prin viața lor – eroi, martiri. Filantropia este o dimensiune a psihologiei umane; este, înainte de toate, o stare de spirit creată prin armonia dorințelor, gândurilor, intențiilor și acțiunilor pentru făptuirea Binelui. În conduita social-umană cu dimensiunea sa filantropică se intercondiționează facultățile psihice afective, cognitive, atitudinale, motivaționale, voliționale.
În conduita filantropică predomină componenta afectivă. Conduita filantropică are ca fundament motivațional și atitudinal iubirea. Ca dar al sufletului, iubirea este dezinteresată. În filantropia caritativă, iubirea se asociază cu empatia, solidaritatea, compasiunea, cu mila. Valoare fundamentală a moralei creștine, mila, (empatia, compasiunea, solidaritatea) este aptitudinea de a recepta durerea cuiva, de a purta povara suferinței altora, este “samariteism”.
În concepția creștină, mila trebuie educată, iar milostenia trebuie organizată prin Biserică, instituții de stat și private. Faptele milosteniei sunt trupești: hrană, adăpost, îngrijire; și sufletești: a mângâia pe cei întristați, a ierta pe cei ce greșesc, a-i învăța pe necredincioși dreapta credință, a îndemna pe păcătoși la pocăință. Atunci când mila se manifestă din slăbiciune, vanitate, frică, semnificația faptelor se depreciază. Conduita filantropică are ca motivație pozitivă iubirea, generozitatea, dorința de a face bine, și presupune voință, aceasta dă forța de a lupta cu piedicile, de a persevera în atingerea scopurilor, în finalizarea acțiunilor.
Filantropia este, înainte de toate, o stare de spirit, o atitudine existențială supremă de implicare în făptuirea Binelui. Filantropia este un mod de a trăi spiritual, un mod de a duce o viață spirituală. În credință, omul se spiritualizează – se spiritualizează mintea, sentimentul, voința, corpul. Se armonizează gândurile, dorințele, intențiile și deciziile pentru facerea de bine. Starea de spirit este creația Duhului
Sfânt în om, este iubirea semenului dovedită prin viața dăruită altora, realizarea Binelui, într-un cuvânt, Filantropia. Pentru religia creștină al cărei principiu esențial este iubirea, practicarea filantropiei este o urmare și o îndatorire firească. Dumnezeu este iubitor de oameni, iar omul este chemat să imite “filantropia” lui Dumnezeu. Iisus a fost modelul acestei filantropii, coborât la starea de exemplu personal, viu, concret, practic, al iubirii față de om. Împreună cu iubirea lui Dumnezeu față de oameni, iubirea oamenilor între ei duce la realizarea Împărăției lui Dumnezeu, care este dragoste. Prin slujirea sa, omul, credinciosul devine împreună-lucrător cu Dumnezeu. Prin iubirea Sa, Dumnezeu constituie suportul ontologic, mereu actual, al creației. Omul își sprijină, pe iubirea lui Dumnezeu, setea sa de sens și scapă de sentimentul de părăsire și singurătate. Dar aceleași experiențe le trăiește el și în întâlnirea iubirii celorlalți oameni.
Filantropia nu-și epuizează conținutul prin fapta de milostenie, ca atare, prin gestul material. Ea este ceva mai mult și mai esențial: este iubire. Ea răspunde setei de iubire reciproce a oamenilor. Nimeni nu primește bucuros un ajutor care izvorăște din dispreț sau chiar din indiferență. În concepția creștină, fără agape, filantropia nu însemnă mare lucru, de aceea numai cel care iubește când face fapte filantropice, nu micșorează demnitatea celui care primește. O filantropie care ar urmări doar un ajutor fără iubire, n-ar fi în spiritul Evangheliei lui Iisus Hristos. Iubirea de oameni după modelul lui Iisus Hristos este unificatoare, nu discriminatoare. Nu milostenia propriu-zisă este, deci, importantă, în principiu, ci faptul că cel care o face se așează pe aceeași treaptă cu cel care o primește. De aceea el nici nu așteaptă răsplată pentru ea; iubirea se răsplătește pe ea însăși, trăiește prin ea însăși.
Porunca iubirii de oameni a fost mai întâi înțeleasă ca o datorie personală, individuală. Dar ea a dus, încă din vremea Sfinților Apostoli, la o asemenea creștere a sentimentului solidarității și a răspunderii reciproce, încât ea a fost preluată îndată și de Biserică, în prima ei formă de organizare, adică de comunitățile descrise în Faptele Apostolilor. Așa s-a ajuns de la caritatea individuală la instituționalizarea filantropiei. La început s-au practicat colectele duminicale, apoi Biserica s-a îngrijit să aibă un fond permanent pentru acțiuni filantropice.
Pe planul acțiunii caritative, Biserica trebuia să fie ca o mamă pentru orfani, mângâiere pentru văduve, invalizilor să le dea ajutoare, străinilor adăpost, flămânzilor de mâncare, celor însetați să le dea de băut, să-l îmbrace pe cel gol, să-i viziteze pe cei bolnavi și pe cei prigoniți. Biserica-instituție se definea, astfel, ca Biserică slujitoare.
Teologul grec Gheorgheos Mantzaridis, în unul din studiile sale, insistă asupra faptului că filantropia instituționalizată nu mai este dragoste, ci un fel de umanism legalizat, o expresie rece a unei obligații impuse din afară. El se referă, desigur, mai ales la instituțiile laice, dar nu precizează cum trebuie interpretate instituțiile organizate de Biserică. El spune că filantropia ortodoxă a fost o relație personală dintre credincios și fiecare om. Filantropia, ca poruncă a lui Dumnezeu, este personală și este legată de mântuire, de iertarea păcatelor și de trăirea sentimentului de responsabilitate comună, frățească, în fața lui Dumnezeu, pentru realizarea egalității pe pământ. Filantropia a fost înțeleasă ca relație de la om la om, cum reiese din cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur.
Așadar, filantropia este o virtute cerută în aceeași măsură persoanelor și comunităților creștine care, în înțelesul evanghelic, nu sunt instituții juridice, reci, ci organisme spirituale care trăiesc prin dragoste, în comuniune și solidaritate, în numele lui Iisus Hristos. A disocia aceste două aspecte ale filantropiei ar fi artificial și inexact din punct de vedere teologic, social și istoric.
Stelian Gomboş
Stelian Gombos
-
Cum pot creste faptele bune
Publicat in : Pilda zilei
-
Faptele bune
Publicat in : Credinta -
Unde cresc faptele bune
Publicat in : Pilda zilei
-
Faptele bune in invatatura ortodoxa si catolica
Publicat in : Dogma -
Credinta si faptele bune
Publicat in : Hristos
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.