Focul impartasaniei

Focul impartasaniei Mareste imaginea.

Ceea ce de obicei ne nelinişteşte şi face să ne punem întrebări arzătoare, desigur, dacă nu ne-am întărit inima sau nu s-a răcit credinţa noastră, ca relaţie de prietenie cu Hristos şi realitate nouă a vieţii, este modul atât de uşor, formal şi obişnuit cu care insistăm să abordăm, aproape toţi, faptul împărtăşirii noastre la Taina Euharistiei, ca rezumat al tainelor mântuirii noastre. La aceasta contribuie îndeosebi ceea ce considerăm că este suficient sau că se cere de la noi: disciplina repetată, rigidă, goală, rece, ingrată, ipocrită şi clar exterioară, cu alte cuvinte alipirea sau dependenţa absolută de o moralitate sau o împlinire seacă a îndatoririlor, tocmai ceea ce ne ţine în afara experienţei arzătoare a Tainei creştine sau bisericeşti. Intrucât atunci este uşor să confundăm sau să identificăm această Taină nouă şi unică cu una dintre ideologiile religioase sau îndatoririle morale. Şi mai ales aceasta este cea care determină şi defineşte - mai degrabă limitează şi înăbuşă - sensul „mersului la biserică" al credincioşilor, ca primă faptă liturgică a lor, a cărei finalitate se găseşte în Euharistie, ca Taină a cunoaşterii intru împărtăşirea cu Hristos. Este revelatoare imaginea pe care o arătăm atât la apropierea noastră de Preacuratele Taine, cât şi la plecarea noastră de lângă ele, după ce se presupune că ne-am împărtăşit cu jertfa euharistică a lui Hristos, prin care ni se dăruiesc toate.

Atunci când principalul sau unicul scop al prezenţei noastre în Biserică încetează să fie împărtăşirea euharistică cu Hristos cel unul şi întreg, care face posibilă şi comuniunea între credincioşi, ambele feţe ale imaginii de mai sus mărturisesc părăsirea şi prinderea noastră în cursă, într-un sentiment închis şi egoist, de obicei încurcat, sub pretextul autoîndreptăţirii noastre, care trebuie cu orice preţ să rămână netulburat şi nederanjat de prezenţa celorlalţi membri ai adunării liturgice, pentru a se salva evlavia şi mântuirea noastră personală. E vorba nu de un simplu capriciu, ci de o erezie, care răstălmăceşte şi denaturează însăşi Taina Bisericii, Taina Euharistiei, fiindcă asemenea samavolnicii cu rădăcini religioase şi moraliste ofensează direct Biserica ca Euharistie şi Euharistia ca Biserică. Acestea conduc tocmai la pierderea comuniunii ca mântuire şi a mântuirii ca comuniune, care este şi se numeşte Biserică şi Euharistie; comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele, pecetluită de iubirea jertfelnică a Fiului, care deschide şi face arzătoare inima noastră în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Ne întrebăm deseori ce mai poate însemna mersul la biserică, ca cea dintâi mişcare liturgică a credincioşilor, mărturia încredinţării vieţii lor bisericeşti, dacă continuă să fie valabil un răspuns religios la întrebarea de ce mergem la biserică, un răspuns cu caracter clar individual şi particular, care susţine şi repetă: ca să ne rugăm. Şi asta fără să ne gândim la rugăciunea liturgică, în care se termină orice altă rugăciune particulară. Astfel, nu mai căutăm să ne pregătim în mod special pentru Sfânta împărtăşanie, ci să asigurăm condiţiile unei rugăciuni liniştite sau a unei meditaţii individuale. Chemarea de a merge neîncetat la biserică mărturiseşte unitatea bisericească realizată, în fapta comuniunii euharistice neîncetate, încât să constituie negare a înseşi tainelor lui Dumnezeu stăruinţa noastră de a alcătui la Liturghia cea una diferite insuliţe separate sau de a rămâne nişte indivizi izolaţi, care ne face să ajungem oameni neliturghisiţi şi neîmpărtăşiţi, bolnavi şi primejdioşi. In adâncul tuturor acestora se ascunde nesimţirea noastră faţă de prezenţa Dumnezeului celui viu, în care toţi suntem prezenţi, ca un trup, unul Trup al lui Hristos, care este Biserica şi Euharistia ei.

Din Biserică nu lipsesc, desigur, acele păreri şi tâlcuiri serioase despre caracterul individual al credinţei şi vieţii creştine, care este contrar celui duhovnicesc. Asemenea percepţii şi convingeri, inspirate de căutările religioase, se dezvoltă mai ales acolo unde credinţa şi viaţa Bisericii sunt epuizate de idealurile vreunei gândiri angelice sau metafizice, într-o atmosferă de falsă evlavie sau falsă duhovnicitate, unde întreaga luptă a omului de- acum autoîndreptăţit constă în a nu mai fi precum ceilalţi oameni, şi nederanjat şi egoist, se îngrijeşte şi se roagă doar pentru sporirea şi mântuirea lui. Uităm că Euharistia este Liturghie, lucrare comună şi obştească, taină de comuniune şi mântuire a tuturor întru Hristos. Aceasta este esenţa ei ca esenţă a vieţii, încât niciodată să nu se poată identifica cu vreun prilej nobil sau privilegiat pentru puţini, ci să funcţioneze ca împreună-răstignire şi împreună- înviere cu ceilalţi şi pentru ceilalţi. Dacă viaţa este cu adevărat comuniune, realizarea relaţiilor, atunci Euharistia este desfiinţarea oricărei separări şi izolări, a oricărei individualităţi şi încremeniri religioase şi morale. Viaţa lui Dumnezeu, în care omul se botează şi se preschimbă, cea care de aici înainte se numeşte viaţă ca dar al comuniunii şi împărtăşirii la Euharistie, nu este confruntarea noastră cu ansamblul unor porunci sau virtuţi, ci cu viaţa cu adevărat deplină, care este Elristos, in relaţia noastră arzătoare cu El şi cu aproapele nostru.

Aşadar privind în mod cinstit lucrurile, trebuie să respectăm în faptă chemarea noastră continuă şi să trăim din nou adevărul înfricoşător al fiinţei creştine, cea care se botează de către Hristos „în Duh Sfânt şi foc" şi prinde viaţă, crescând în Taina cumplită a focului şi luminii, a Euharistiei, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui - însuşi focul şi lumina. Se cuvine să repetăm că Euharistia nu este, aşa cum cred mulţi, o formă fie şi desăvârşită de rugăciune, nici o ceremonie deosebit de cucernică, care farmecă şi stimulează simţurile noastre.

Impărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, la care de obicei puţini sau chiar nimeni dintre credincioşii prezenţi în Biserică nu participă, este viaţa experienţei credinţei, care este Domnul, foc arzător şi înflăcărat în inima noastră, cu cele două consecinţe înfricoşătoare pe care le are acest foc: dispariţia păcatului şi revenirea sfinţeniei la om. Focul nu acţionează doar ca putere distrugătoare şi stricăcioasă, ci şi creatoare şi sfinţitoare, putere a strălucirii şi frumuseţii. In realitate, întregul creştinism este taina lui Hristos şi a Duhului, revelaţia focului şi luminii. Acolo unde este focul este şi lumina, iar acolo unde este lumina este şi focul.

Euharistia se desăvârşeşte în comuniune şi comuniunea este „împărtăşirea cu Focul".

Sfinţirile şi aghesmele Bisericii sunt foc şi lumină. Asta înseamnă că Euharistia Bisericii, această Taină centrală şi sobornicească a ei, nu se poate defini prin termenii şi înţelesurile lumii şi timpului prezent şi curent, prin categorii raţionale sau intelectuale, ca şi când ar fi vorba de un eveniment ocazional, exterior sau fie şi istoric. Biserica la Euharistie şi prin Euharistie este foc şi lumină de transformare în inima istoriei, de eliberare a ei de demonic sau iraţional, de realizare a menirii sau orientării ei, în deschiderea spre sfârşitul său, care este împărăţia cerurilor.

Este o rătăcire ca Biserica, în întruchiparea ei euharistică, să fie zugrăvită prin unele descrieri impresionante, supuse unor influenţe emoţionale, psihologice sau sentimentale. Acestea sunt de obicei alimentate de unele exaltări religioase, pur stocastice, care nu pot da răspuns celor curioşi sau rătăcitori prin deşertul şi pustiul istoriei autonome şi idolatre. Dumnezeul Bisericii este Hristosul întrupării, şi nu un concept religios sau filozofic, înrobit idealului sau apatiei de ordin raţional. Acestea în esenţa lor sunt născocirea ateismului, care alunecă obligatoriu spre idolatrie. In descoperirea sau autodescoperirea Lui adimensională Dumnezeu este Fiinţa, Creatorul fiinţelor, Cel ce este, rădăcina existenţei, Viaţa, respiraţia celor ce trăiesc, Cel ce iubeşte, izvorul iubirii, începutul oricărei fiinţe, şi toate acestea conţinute în focul şi lumina dumnezeirii Lui. E vorba de absolutul arătării Sale personale, prin care cheamă poporul la comuniunea personală, care mărturiseşte directitate şi apropierea de focul care mistuie şi luminează, distruge şi clădeşte.

Acesta este Dumnezeul Părinţilor, şi mai înainte al Prorocilor: Luaţi seama să nu uitaţi legământul Domnului Dumnezeului vostru pe care l-a încheiat cu voi şi să nu vă faceţi idoli care ar închipui ceva, precum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău. Căci Domnul Dumnezeul tău este foc mistuitor, Dumnezeu zelos. Cuvintelor „Dumnezeul tău este foc mistuitor" li se adaugă şi „Dumnezeu zelos", iar ceea ce trebuie să observăm in cuvintele profeţiei nu este ameninţarea cu chinuri, ci voirea mântuirii, datorată chiar zelului lui Dumnezeu pentru omenire. Dumnezeu voieşte eliberarea omului de orice lucru care nu este Dumnezeu şi devine idol, prin relaţia Lui stăruitoare şi exclusivă cu omul, adevărată părtăşie la focul adevărului şi flacăra iubirii, pe care Hristos le-a adus în lume. Noua creaţie, care este Biserica, nu s-a întemeiat prin cuvinte dumnezeieşti sau porunci sfinte, ci prin însuşi Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, singurul „foc veşnic trăitor", la lumina întrupării Lui. Trupul euharistic - trupul întrupării Sale, este un alt „cuptor de foc", care omoară patimile cele întunecate şi murdare şi provoacă bucurie şi blândeţe în sufletul nostru. Cuvântul lui Dumnezeu este de acum aspectul trupului Cuvântului, adică o formă a întrupării, încât „cei care focul Domnului (Isaia 66,16), adică cuvântul (învăţătura) Acestuia vor primi, prin lucrare ca ceara vor deveni de moi la inimă, iar cei trândavi ca lutul de tari, sau mai degrabă ca piatra".

Hristos a deschis şi prelungeşte prin Sfântul Duh veacul sau vremea harului. Dar această bucurie, care cuprinde şi rezumă întreaga iconomie a lui Dumnezeu, se arată în diferite feluri. Este cunoscută, printre altele, ca temelie statornică a noii zidiri, dar şi ca deplinătate a omului nou, ca briză uşoară, dar şi ca flacără de foc. Harul nu este ceva relativ sau secundar, exterior sau superficial, care contribuie la unele rezolvări uşoare sau nedureroase, sau se mulţumeşte cu răspunsuri complementare ori conciliante. Este totul pentru ceea ce suntem chemaţi să fim sau să devenim. Şi este mai întâi de toate foc, sufletul Bisericii, şi în general sămânţa focului în istorie, încât să înceteze de acum să fie loc unde zac sau se rostogolesc probleme zadarnice sau moarte. Harul lucrează ca putere explozivă, dar şi blândă, puterea vieţii asupra morţii, a luminii asupra întunericului.

„Moartea nu poate învinge nicidecum viaţa, ci viaţa cucereşte moartea, şî-i poate ţine piept.
Ai zdrobit idolii,
i-ai scos din temelii pe toţi aceşti puternici şi ai vrut să te slujească Flacăra Focului însuşi...
Tu în inima mea vei rămâne mereu Cel fără de păcat...".

Hristos, singurul fără de păcat, despre Care se spune că înşelăciune nu fusese în gura Lui..., Cel care oacatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere, este prin tot Şinele Său dătătorul întregului har; focul întru har al inimilor şi calea întru lumină a vieţii noastre. Este Cel care în focul şi flăcările Crucii şi Sângelui Său dărâmă idolii istoriei şi o izbăveşte de fiarele şi monştrii ei. Şi în special Acela care prin Sângele Lui nepreţuit şi înflăcărat zideşte Biserica, ca Trup al Său, taină a noului şi a celor de pe urmă trăite în prezent, unde îşi găsesc sfârşitul veacurile de necunoaştere şi neştiinţă, de uneltire şi amăgire diavolească, şi mai ales întunericul păcatului şi ateismului. Trupul Bisericii aduce în locul religiilor peceţile înflăcărate ale lui Dumnezeu, poartă seninele lui Hristos, pe care acelaşi foc şi Sânge ale dumnezeirii Lui le trasează în el.

Adevărul care este Hristos, ca adevăr sau viaţă a Bisericii, nu are legătură cu vreo gândire sau curent metafizic, ci cu focul care lucrează ca lumină în inima noastră şi în inima lumii.

Fragment din cartea "Focul impartasaniei. Liturghia si euharistia in viata Bisericii', Editura Egumenita

Cumpara cartea "Focul impartasaniei. Liturghia si euharistia in viata Bisericii"

 

Pe aceeaşi temă

04 Octombrie 2019

Vizualizari: 50

Voteaza:

Focul impartasaniei 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

impartasania euharistia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE