Minunată este Evanghelia lui Hristos pe care o trăim cu adevărat la fiecare dumnezeiască Liturghie. Evanghelia este vie pentru că ea se confundă cu Mântuitorul care este viu în vecii vecilor. Şi dacă El este Calea, uşor vom înţelege că pentru a învăţa să mergem pe ea n avem nevoie de îndelungate şi meticuloase studii teologice, nici de învăţătura pe dinafară a unui catehism, a unei porunci şi a unor rugăciuni cu meşteşugire tâlcuite. Avem nevoie să l cunoaştem pe El, faţă către faţă, printr o legătură personală, directă şi reală, nu pe bază de închipuiri, prin sugestie sau prin idei filosofice. Pentru a învăţa, Domnul Iisus Hristos nu a avut un anumit timp. El întotdeauna era gata: ziua El învăţa poporul, iar noaptea se retrăgea pentru rugăciune. El nu învăţa cum făceau cărturarii şi fariseii, sec şi fără viaţă. Cuvântul Lui este faţă către faţă şi de la suflet la suflet. Evanghelia lui Hristos dă lumina şi seninătatea gândurilor, ideilor, faptelor noastre şi, mai ales, arată calea de mântuire a sufletelor. Iată de ce este important să-L căutăm pe El şi odată ce L-am găsit să-L păstrăm veşnic în inima noastră.
În primul veac de la instituirea Sfintei Liturghi exista un moment de o rară frumuseţe şi trăire duhovnicească, imediat după plinirea potirului credinţei Sfântului Duh, de către preot cu semnul Sfintei Cruci, moment când toţi cei prezenţi se îmbrăţişau doi câte doi, parte femeiască şi parte bărbătească, separate şi purtau un scurt dialog al dragostei divine: Primul zicea “Hristos în mijlocul nostru!”, iar celălalt răspundea “Este şi va fi!”, apoi primul zicea “Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”, iar al doilea răspundea “Amin!”.
Dialogul acesta, liturgic de fapt, este un dialog din care înţelegem că cea mai însemnată urare pe care o poate face cineva este aceasta ca „Duhul Sfânt să vină peste noi şi puterea Celui preaînalt să ne umbrească“, aşa cum s-a întâmplat cu Maica Domnului, cu Preasfânta Fecioară Maria la Buna Vestire şi ca „acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre“. Acum, acest moment de trăire duhovnicească nu se mai păstrează decât atunci când Sfânta Liturghie este săvârşită de mai mulţi preoţi. Rar mai găsim mănăstiri şi parohii unde se mai păstrează această minunată tradiţie. De pildă, Biserica studenţilor ASCOR din Cluj-Napoca, având ca preot slujitor pe ostenitorul Părinte Ciprian Negreanu şi hramul “Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan”, mai păstrează această tradiţie a dragostei frăţeşti, moment din cadrul Sfintei Liturghi în care studenţii se îmbrăţişează doi câte doi şi poartă dialogul dragostei frăţeşti de mai sus. Există chiar o localitate în judeţul Cluj cu numele de Aşchileul Mare, unde cetăţenii păstrează această tradiţie veche şi se salută cu “Hristos în mijlocul nostru!” şi răspunsul “Este şi va fi!” sau “În veci, amin!”.
Legea fundamentală a credinţei creştine este iubirea evanghelică, iar principiul fundamental al creştinului autentic este acesta: Hristos în mine. Întreaga filosofie creştină, toată teologia şi propovăduirea credinţei creştine, multa învăţătură şi osteneală a Sfântului Apostol Pavel se rezumă la trei cuvinte: Hristos în mine. „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” .
Încercăm, în câteva rânduri , cu ajutorul Domnului Iisus Hristos şi în lumina Sfinţilor Părinţi să desluşim o brumă de înţelegere a ceea ce ar putea însemna şi care ar fi mesajul acestor cuvinte fără deşertăciuni “Hristos în mijlocul nostru!”.
În primul rând, ar fi un înţeles de încredinţare, de certitudine că Hristos nu ne-a uitat, nu ne-a părăsit şi nici nu este undeva în Ceruri şi ne priveşte de acolo, nicidecum, El este prezent în mijlocul nostru, zi de zi şi ceas de ceas, ajutându-ne şi îndrumându-ne paşii pe cărările vieţii. Hristos este cu noi până la sfârşitul zilelor noastre, cercetându-ne, învăţându-ne şi întârindu-ne prin preoţi, prin oameni, prin diferite încercări. La fiecare creştin El îi dă o cruce pe care trebuie să o poarte cu demnitate: la unii e mai uşoară, la alţii e mai grea, fiecăruia după puterea credinţei.
Iată ce adevăr mângâietor ne învaţă Evanghelia lui Hristos să nu slăbească inima noastră, să nu ne abandonăm necazului şi mâhnirii, să nu deznădăjduim, ci să privim cu credinţă vie şi cu încredere spre Hristos. De aceea, în clipele de întunecime este bine să rămâi calm. Nu te lăsa ispitit să te implic mai mult în viaţa socială, nici să ţi abaţi atenţia. Nu căuta să ţi plângi de milă, nu căuta răspuns la alte persoane, ci închide te în cămara ta şi cu lacrimi amare strigă către Domnul: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să mi ajuţi mie, grăbeşte te!” Şi Domnul va veni cu certitudine în ajutorul tău. Să nu pregetăm a ne umili înaintea lui Dumnezeu pentru neputinţa noastră, dar aceasta să nu ne ia curajul, ci să ne întoarcem cu toată încrederea către Dumnezeu, să I cerem ajutorul şi atunci toate le vom putea face. Fie greutăţile cât de mari şi ispitele cât de puternice – să cerem ajutor de la Domnul Iisus. Căci dacă ne încredem în El se poate înfuria tot iadul asupră ne şi noi tot vom învinge.
În al doilea rând, ne poate transmite “o stare alcătuită din Hristos” , cum scrie şi arhimandritul Emilianos în minunatele sale scrieri. O stare de Har, şi de binecuvântare, o stare de împlinire duhovnicească. Într-adevăr, dacă avem o stare de bine atunci când ieşim de la un spectacol, ce stare putem avea când ieşim din împărăţia cerurilor, căci cu aceasta se aseamănă Sfânta Liturghie.
Poate fi şi un îndemn de participare la Biserică, la Sfânta Liturghie, la întâlnirea cu Iisus, pentru că scris este: “Acolo unde sunt adunaţi doi în numele Meu, acolo sunt şi eu”. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, în cartea sa “Şapte cuvinte pentru tineri”, face un îndemn tinerilor: „Vino în Biserica lui Hristos ca să înveţi ce este inocenţa şi puritatea, ce este blândeţea şi ce este iubirea”. Participarea la Sfânta Liturghie este o poruncă bisericească, care trebuie respectată pentru a ne putea împătăşi cu darurile Duhului Sfânt, pentru a primi lumina cea dumnezeiască, pentru a ne hrăni cu pâinea vieţii care este Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a ne sfinţi viaţa. La ieşirea din Biserică trebuie să ducem mai departe lumina şi sfinţenia, acasă, la serviciu, la rude, la prieteni, pretutindeni ca misionari ai credinţei şi ai adevărului. Întreaga noastră viaţă ar trebui să fi un fel de „Liturghie după Liturghie”, o continuă osteneală duhovnicească în lupta cea bună pentru a pune mâna pe coroana veşniciei.
Aşadar, Sfânta Liturghie nu trebuie să rămână în Biserică, ci trebuie dusă de fiecare dintre noi la măsurile noastre, până acolo unde ajungem cu viaţa noastră şi să ne ferim de tot ce ar împiedica preamărirea lui Dumnezeu, pentru că, unde nu este preamărirea lui Dumnezeu, acolo nu este nici Liturghie, acolo nu este nici Ortodoxie.
Fiecare dintre noi trebuie sa fie un "hristofor" (purtător de Hristos), adică să fie diferit faţă de ceilalţi şi faţă de duhul lumii de azi, să aibă o blândeţe şi o bunătate lucrătoare, pentru că acestea duc la smerenie, mama tuturor virtuţiilor. A-l purta pe Hristos înseamnă a trăi o viaţă simplă, cu sfială faţă de cele sfinte, a avea o atitudine evlavioasă şi profund creştină, modestie, cumpătare, mărturisitor de credinţă şi mai mult prin trăire şi gândire, cu împăcare şi mulţumire de starea în care se găseşte, şi nu în cele din urmă înseamnă comunicare şi comuniune continuă cu Dumnezeu şi cu semenii. În acest fel creştinul nu se izolează, ci din contră se angajează plenar în viaţa de zi cu zi, toate făcându-le cu plăcere, cu dragoste, tot timpul fiind cu gândul la Iisus Hristos. Nu este greu, dar nici uşor. Iată ce mărturisire face Părintele Sofronie Saharov: “Rare sunt sufletele care au destulă bărbăţie pentru a putea ieşi de pe cărările bătute ale mulţimilor de oameni, spre a trăi după poruncile lui Hristos, în această lume căzută”. Şi, într-adevăr, dacă eşti în pas cu lumea nu mai poţi ţine cadenţa cu Hristos.
În cartea ce se numeşte Filocalia, cei 25 de Sfinţii Părinţi ne îndeamnă, oriunde ne-am afla şi oriunde am merge, să călătorim cu întrebarea. De ce este aşa şi nu altfel? Dat fiind faptul că la aceste genuri de întrebări, care deşi sunt cele dintâi şi cele mai trebuincioase, totuşi se poate arareori găsi lămuriri cuprinzătoare şi pe înţelesul tuturor, atunci cel ce doreşte rugăciunea cu multă râvnă din nou rămâne în faţa unei taine acoperită. Din citirea făcută în linii mari i se va înrădăcina în memorie o parte a rugăciunii care, cu toate că e plină de evlavie, totuşi nu este decât pe dinafară şi atunci el va ajunge la următoarea încheiere: ca să te rogi, trebuie să te duci la Biserică, să-ţi faci cruce, să te închini, să stai în genunchi, să citeşti psaltirea, canoanele, acatistele etc. Prin sfinţire şi prin rostul lor însemnat, Bisericile sunt locaşuri iubite, cinstite şi preţuite de creştini: ei “nu dispreţuiesc Biserica lui Dumnezeu“ şi jertfesc cu bucurie cele necesare pentru repararea şi întreţinerea bisericii având bună răsplătire cei ce “iubesc podoaba Casei Domnului” .
„Hristos în mijlocul nostru” este o realitate perpetuă, o mărturisire de necontestat, este un cuvânt fără deşertăciuni, dar mai este şi cea mai înaltă expresie duhovnicească a salutului frăţesc al credinţei şi iubirii creştine. Hristos a venit în mijlocul nostru nu ca să ne scape de sărăcie, nu ca să ne vindece de toate bolille, nu ca să ne de-a raiul pe pământ, ci ca să ne ierte păcatele şi să ne de-a un sens vieţii noastre. A împărtăşi cu Hristos suferinţa Lui, răstignirea, moartea, înseamnă a primi necondiţionat toate aceste evenimente în aceeaşi aşezare sufletească ca şi El, adică a le primi de bună voie, a suferi împreună cu Bărbatul durerilor, a petrece aici în linişte, liniştea lui Hristos însuşi, întreruptă doar de câteva cuvinte hotărâtoare, în tăcerea unei adevărate comuniuni, nu într o tăcere miloasă, ci într o linişte compătimitoare, o singură viaţă şi o singură moarte.
În al treilea rând, acest salut duhovnicesc mai poate însemna şi o atenţionare asupra conştiinţei şi asupra faptului că avem un suflet pe care trebuie să-l spiritualizăm, pentru a cărui mântuire Hristos a murit pe cruce şi că trebuie să ajungem la desăvârşirea duhovnicească. Prin spiritualitatea sufletului nu trebuie să se înţeleagă însă că el este lipsit de orice conţinut. De o substanţă lipsită de materie, substanţa sufletului trebuie să-ţi aibă totuşi o consistenţă. Altfel nici nu s-ar putea concepe cum sufletul ar lua contact cu materia, cu care, sub o formă oarecare, trebuie să aibă un punct de atingere. Chiar legătura sa cu trupul, în unitatea fiinţei omeneşti, reclamă această legătură, fie că substanţa sufletului este răspândită în tot trupul şi intim legată cu el, cum admite şi învaţă Biserica, fie că acest contact s-ar face într-un singur punct, această glandă pineală, din mijlocul creierului, cum credea Descartes. O formă oarecum sensibilă, însă de o altă sensibilitate decât cea a materiei, o consistenţă a substanţei trebuie să i se atribuie spiritului omenesc. Acest punct de vedere este susţinut nu numai de metafizica spiritualistă, ci şi de teologia şi Biserica creştină. Astfel, Tertulian vorbeşte de o materie spirituală - vapor spiritus, la fel, Ioctanţiu, Augustin şi Grigore de Nazianz. Această concepţie a unei consistenţe substanţiale a sufletului e singura compatibilă, atât cu forma personală şi individuală a spiritului, cât şi cu posibilitatea existenţei lui independente de legătura temporară cu corpul omenesc.
Ascultă-ţi sufletul! Pentru că el vorbeşte prin intermediul conştiinţei tale. Tot în această idee, Părintele duhovnic Rafael nepotul spiritual al Sfântului Siluan, pe linie duhovnicească, spunea: „Cred că nu există frumuseţe mai desăvârşită decât această dragoste dumnezeiască, în care oricât de păcătos ar fi omul, oricât de îndepărtat de Dumnezeu, încă nu îl părăseşte. Ba mai mult, Însuşi Dumnezeu face toate cele pentru mântuirea omului. Însuşi Hristos a luat asupră-şi canonul cel aspru al morţii, pe care şi l-a însuşit Adam prin neascultare şi prin lepădare de Dumnezeu”.
Cum se ajunge la desăvârşirea spirituală? Greu de spus, dar m-aş opri la definiţia Sfântului Isaac Sirul, care spune că este o prăpastie de smerenie. Aşa cum am mai spus, omul care se consideră sub toată zidirea, acela şi numai acela poate fi bănuit că a ajuns la desăvârşire. Părintele Arsenie Boca spunea la un moment dat că cine îl are pe Domnul Iisus Hristos drept model în toate acţiunile vieţii lui, acela şi-a găsit sensul vieţii şi pacea sufletului. Aşadar, în orice situaţie a vieţii ne-am afla şi oricât de dificilă ar fi o problemă să ne punem o întrebare simplă: “Ce ar face Hristos în această situaţie?
Aşadar, trăirea Evangheliei lui Hristos, este experienţa cea mai deplină pe care o poate avea un om. Dar ea se află la capătul căii presărate cu suferinţe şi cu necazuri, la fel cum Învierea se iveşte abia după suferinţa crucii. Condiţia este una singură: Calea, Adevărul şi Viaţa să fie Iisus Hristos, Dumnezeul devenit om pentru ca oamenii să devină dumnezei.
Doamne, ajută!
Ştefan Popa
Stefan Popa
-
Evanghelia dupa Matei
Publicat in : Religie -
Evanghelia dupa Luca
Publicat in : Religie -
Evanghelia, scrisoare de dragoste
Publicat in : Editoriale -
Evanghelia Duminicii dinaintea Nasterii Domnului
Publicat in : Duminica dinaintea Nasterii Domnului
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.