Prima şi esenţiala caracteristică a Liturghiei Darurilor mai înainte Sfinţite este aceea că este o slujbă de seară. Dintr-un formal punct de vedere, ea este o slujbă de împărtăşire, care urmează Vecerniei. In faza de început a dezvoltării sale, a fost lipsită de solemnitatea pe care o are astăzi, aşa că legătura ei cu serviciul liturgic de seară a fost chiar mai evidentă. De aceea, prima întrebare se referă la caracterul de slujbă de seară al Liturghiei. Noi ştim deja că, în Ortodoxie, Euharistia este întotdeauna precedată de o perioadă de post total. Acest principiu general explică faptul că Euharistia, diferită de toate celelalte slujbe, nu are o oră fixă a sa, pentru că timpul oficierii ei depinde, mai întâi de toate, de natura zilei în care trebuie să fie oficiată.
Astfel, într-o sărbătoare mare, Tipicul prescrie o Euharistie foarte devreme, deoarece Privegherea îndeplineşte funcţia de post sau de pregătire. într-o sărbătoare mai mică, fără Priveghere, Euharistia se mută la o oră mai târzie, astfel că - cel puţin teoretic - într-o zi din cursul săptămânii ar trebui să se ţină la prânz. In sfârşit, în zilele în care este prescris un post total pentru întreaga durată a zilei, Sfânta împărtăşanie - întreruperea Postului - este primită seara. Inţelesul acestor reguli care, din nefericire, sunt complet uitate şi neglijate astăzi, este foarte simplu: Euharistia, fiind întotdeauna sfârşitul pregătirii, împlinirea aşteptării, are timpul său de oficiere, sau kairos, corelat postului, ca ajunare. Acesta are fie forma unei Privegheri de toată noaptea, fie se ţine individual. Şi de când în timpul Postului miercurile şi vinerile sunt zile de ajunare, Slujba împărtăşirii, care este plenitudinea Postului, devine o slujbă de seară.
Acelaşi principiu se aplică şi pentru ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, de asemenea zile de ajunare, şi în care, din acest motiv, Euharistia se oficiază după Vecernie. Aceste reguli, care pentru mulţi par a fi arhaice şi nerelevante astăzi, relevă de fapt fundamentalul principiu al spiritualităţii liturgice ortodoxe: Euharistia este întotdeauna sfârşitul pregătirii şi împlinirea aşteptării; iar zilele de abstinenţă şi de post total, reprezentând cea mai intensă expresie a Bisericii ca pregătire, sunt „încoronate" cu împărtăşirea de seară.
Miercurea şi vinerea, în timpul Postului, Biserica recomandă abstinenţă totală de la mâncare până la apusul soarelui. De aceea, aceste zile sunt alese ca fiind potrivite împărtăşirii în timpul Postului care, aşa cum am spus mai sus, este una dintre căile esenţiale sau „arme" în lupta duhovnicească. Zile de efort spiritual şi fizic intensificat, ele sunt luminate de aşteptarea viitoarei împărtăşiri cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi această aşteptare ne susţine în efortul nostru, atât din punct de vedere spiritual, cât şi fizic; îl transformă într-un efort care urmăreşte bucuria împărtăşirii de seară. „Ridica-voi ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu."
Şi atunci, în lumina apropierii întâlnirii cu Hristos, cât de serioasă şi de gravă devine ziua pe care trebuie să o petrec în ocupaţiile obişnuite; cum cele mai triviale şi mai nesemnificative lucruri, care îmi umplu existenţa zilnică şi cu care sunt aşa de obişnuit, încât nici nu le mai dau atenţie, capătă o nouă semnificaţie! Orice cuvânt spun, orice faptă săvârşesc, orice gând îmi trece prin minte devin importante, unice, ireversibile şi fie se află în „acord" cu aşteptarea mea de Hristos, fie în opoziţie cu aceasta. Timpul însuşi, pe care de obicei îl „cheltuim" aşa de uşor, se relevă în adevăratul său înţeles, ca timp fie al mântuirii, fie al osândirii. Intreaga noastră viaţă devine ceea ce a făcut Hristos din ea, prin venirea Sa în această lume - înălţarea la El sau îndepărtarea de El, în întuneric şi distrugere.
Nicăieri sensul real al postului şi al Postului Mare nu este mai bine sau mai deplin revelat decât în aceste zile ale împărtăşirii de seară - nu numai al Postului, ci şi al Bisericii şi al vieţii creştine, în totalitatea ei. In Hristos, întreaga viaţă, timpul, istoria, cosmosul însuşi au devenit aşteptare, pregătire, speranţă, înălţare. Hristos a venit; împărăţia însă trebuie să sosească!
In „această lume" noi putem doar anticipa slava şi bucuria împărăţiei, dar, ca Biserică, părăsim această lume, în duh, şi ne întâlnim la masa lui Hristos, unde, în taina inimii noastre, contemplăm splendoarea Sa şi lumina Sa necreată. Această anticipare ne este dată ca să putem dori şi iubi şi mai mult împărăţia, pentru o mai desăvârşită comuniune cu Dumnezeu în „ziua cea neînserată" ce va să vină. Şi, de fiecare dată, în anticipare, gustând „pacea şi bucuria împărăţiei", ne întoarcem în această lume şi ne regăsim pe lunga, ştiuta şi dificila cale. De la sărbătoare, ne întoarcem la post - pregătire şi aşteptare. Aşteptăm seara acestei lumi, care ne va face părtaşi la “bucuria strălucirii sfintei slave a lui Dumnezeu", părtaşi la începutul care nu va mai avea sfârşit.
ALEXANDER SCHMEMANN
Fragment din cartea “POSTUL MARE”, Editura Sophia
-
Impartasirea credinciosilor - intre traditie si inovatie
Publicat in : Viata liturgica -
De la lingurita ca obiect liturgic, la lingurita de unica folosinta
Publicat in : Editoriale -
Cand si cum se impartasesc credinciosii
Publicat in : Liturgica -
Dualismul liturgic - un fel de crux interpretum
Publicat in : Viata liturgica -
Caldura, apa calda ce se toarna in Potir
Publicat in : Viata liturgica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.