Citind Vieţile Sfinţilor, ne minunăm de răbdarea mucenicilor, de nevoinţele preacuvioşilor - părinţi şi maici de tăria sfinţilor mărturisitori şi de năzuinţa tuturor celor plăcuţi lui Dumnezeu către viaţa cea veşnică, către lumea de dincolo. Cine i-a îndrumat, oare, pe ei către înţelepciune: cum să trăiască, cum să se comporte, cum să nu se lepede de Dumnezeu şi să-şi mântuiască sufletele lor în toate împrejurările - fie prielnice, fie neprielnice? Ei au avut - după Hristos, învăţătorul dumnezeiesc cel Preaînalt (Mt. 23, 8), şi după învăţătorii şi propovăduitorii rânduiţi de Duhul Sfânt (Fapte 20, 28; Evr. 13, 7) - încă un alt învăţător tăcut, care vorbeşte mai minunat chiar decâr cei mai renumiţi oratori de pe pământ. Acest învăţător este moartea.

Plăcuţii lui Dumnezeu au avut-o pururea înaintea ochilor. Ea le-a fost îndrumătoare. Ea i-a deprins cu cea mai bună, cu cea mai dreaptă şi cu cea mai sfântă vieţuire. Tot ea poate să fie şi învăţătorul nostru. Nu întâmplător Fericitul Augustin a spus: „Moartea să fie învăţătorul vostru!”23 Fericitul Ieronim ţinea întotdeauna în chilia lui un craniu, ca să-i aducă aminte de sfârşitul vieţii pământeşti. Iar despre minunatul plăcut al lui Dumnezeu, ieroschimonahul Partenie de la Kiev, citim: „De mult şi-a pregătit el un sicriu care i-a devenit un însoţitor nedespărţit de chilie. Stând lângă el, sfântul vorbea cu înţelepciune despre zădărnicia vieţii, despre venirea pe neaşteptate a morţii şi despre faptul că sufletul, după ce pleacă din trup, va străluci ca un soare şi cu mirare va privi temniţa cea plină de duhoare pe care a părăsit-o, pe care într-atâta a iubit-o şi de care într-atâta s-a îngrijit în timpul vieţii sale pământeşti.”

„Nu vom greşi, scrie Sfântul Dimitrie al Rostovului, dacă numim moartea «învăţător a toată lumea», căci ea vorbeşte tuturor celor din lume: «Vei muri, vei muri! Nu vei putea fugi de moarte cu nici un chip! Ia aminte la trupul ce zace mort în sicriu şi ascultă cu atenţie ce-ţi spune! Adu-ţi aminte de moarte, ca să nu păcătuieşti de moarte!»”
In grele păcate a căzut odinioară Faraon, potrivnicul lui Dumnezeu. El nu a vrut să îngăduie poporului lui Israel să iasă din Egipt, însă, chiar şi fără să dorească una ca asta, l-a lăsat să plece. Cine l-a înduplecat pe acest crud împărat? Cine i-a înmuiat inima împietrită? Cine l-a îndrumat să-i slobozească pe israeiiţi? Moartea pruncilor întâi-născuţi din Egipt, ucişi de îngeri intr-o singură noapte. Moartea a fost învăţătorul lui!

Plin de cruzime a fost şi Saul, dar, când a auzit de la Prorocul Samuil prevestirea cea de moarte: Mâine tu şi fiii tăi veţi muri, a căzut imediat la pământ şi a plâns cu amar. Cine l-a învăţat pe acest păcătos plin de mândrie şi de cutezanţă către smerenie şi către frică? Moartea i-a fost lui învăţător!

S-a îmbolnăvit împăratul Iezechia. Şi iată a venit la el Isaia prorocul cel dumnezeiesc şi i-a spus: Vei muri! Şi s-a întors Iezechia cu faţa la perete şi a plâns cu amar (IV Regi 20, 1-3). Cine l-a învăţat pe el o asemenea frângere a inimii şi rugăciunea cea umilitoare? Cuvântul cel prorocesc: Vei muri! Moartea a fost învăţătorul lui!

Moartea, acest învăţător al întregii lumi, întrecând toate popoarele şi toate aşezările, intră în fiecare casă, cercetează fiecare familie şi propovăduieşte pretutindenea despre zădărnicia vieţii pământeşti. Unde se fire cimitire, acolo se înalţă totodată o şcoală duhovnicească, în care ucenicii sunt cei vii, iar dascălii sunt cei răposaţi. Ferice de cei vii, care învaţă de la cei adormiţi! Ei nu vor avea parte de moartea cea de a doua (v. Apoc. 21,8), căci moartea îi învaţă cum să trăiască, pentru a moşteni Viaţa de după viaţă.

Sfântul Dimitrie al Rostovului ne-a lăsat o scurtă convorbire între împăratul slujitor al diavolului Pausanias şi filosoful Simonide. Pausanias şedea pe tronul lui cel scump, îmbrăcat în haine strălucitoare şi plin de mândrie. Inaintea lui se afla, îmbrăcat modest, înţeleptul Simonide. Stăpânul i s-a adresat oaspetelui său: „Spune-mi ceva din filosofia ta care să fie folositor pentru mine, ceva la care să iau aminte!” Filosoful i-a răspuns: „Impărate, adu-ţi aminte că eşti om muritor!” La prima vedere acest răspuns nu conţine nimic deosebit, dar, în realitate, este plin de o înţelepciune fără margini. Prin el, filosoful i-a propus împăratului două lucruri înţelepte şi de cea mai mare importanţă, pe care Sfântul Dimitrie al Rostovului le subliniază astfel: „Primul - împărate, adu-ţi aminte că eşti om, nu Dumnezeu. Tu ai fost născut asemenea tuturor celorlalţi oameni, şi nu în chip osebit. Tu ai acelaşi trup cum au toţi oamenii, şi nu un trup aparte. Trupul tău nu este din argint, din aur ori din vreo altă piatră preţioasă, ci din aceeaşi ţărână, din aceeaşi putrejune şi duhoare, ca şi trupul celorlalţi oameni.

Cel de-al doilea lucru - împărate, adu-ţi aminte că eşti muritor şi că nu vei trăi veşnic! Astăzi şezi pe tronul tău, iar mâine vei fi în mormânt. Astăzi stai în slavă, iar mâine vei fi ţărână. Astăzi stai într-un palat strălucitor, iar mâine vei fi într-o groapă întunecoasă. Astăzi eşti îmbrăcat în purpură împărătească, iar mâine - în giulgiu de îngropare. Astăzi eşti bogat, mâine însă, mort fiind, nimic nu va mai fi al tău... Astăzi toţi stau cinstindu-te pe tine, iar mâine vei fi singur în adâncul pământului. Astăzi toţi te ascultă, iar mâine nimeni nu va mai lua aminte la tine, căci cine ascultă pe cel mort şi cui poate să poruncească cel care a murit ? Astăzi tu eşti înfricoşător pentru toţi, iar mâine cine se va teme de tine, cel lipsit de suflare? Prin urmare, adu-ţi aminte, împărate, că eşti om şi că eşti muritor!” Şi, astfel, Simonide l-a învăţat pe Pausanias cea mai importantă lecţie - lecţia smereniei înaintea morţii.”

Fără glas la prima vedere, moartea, care cutreieră neîncetat lumea şi bate la fiecare poartă, în fiecare zi strigă, în fiecare zi învaţă, în fiecare zi mustră. Dar cine să ia aminte la înţelepciunea ei? „Călătorule de pe pământ, opreşte-te! - grăieşte moartea. Opreşte-te şi ia aminte! Cât de trecătoare sunt toate! Cât e de scurtă şi cât e de înşelătoare această lume. Trebuie oare să iubeşti în chip smintitor ceea ce astăzi este, iar mâine nu mai este ? Trebuie oare să-ţi legi inima cu patimă de cele care, precum o umbră, pier de îndată ce soarele vieţii apune? Singur Dumnezeu este veşnic şi neschimbător. Către El îndreaptă-ţi paşii şi îţi vei atinge scopul vieţii!” La aceste lecţii despre moarte au devenit sensibili cei mai mari gânditori şi creatori. Aceştia le-au împărtăşit contemporanilor lor - ca pe o descoperire dumnezeiască - în tulburătoare proze şi în duioase versuri. Marele poet Iordan Stubel a scris înainte de moarte, în acest spirit, una dintre cele mai scurte şi mai înţelepte poezii, intitulată „Sâmbăta morţilor”:

Fără-ncetare, prin pâcla grea răzbate Un glas de clopot din smerita turlă;
Oricine ai fi, pentru o clipă,frate,
Aminte ia la cei plecaţi din turmă...
Şi, în genunchi, să-ţi pese, să te doară:
O, fie-le ţărâna preauţoară!
Iar, sus, când fi-vor la cereasca poartă,
Stăpâne Preaînalte, Tu îi iartă!
Pe calea ta străină, înşelătoare,
Doar Dumnezeu e veşnic, nu uita!
Şi ziua, ceasul, cine-l ştie oare,
Când ca un spic de grâu ne vom plecai

Moartea este un îndrumător de neînlocuit. Cu toate ca pune capăt vieţii oricărui lucru, ea ne învaţă totuşi cum să trăim. Odinioară, Zenon a întrebat cum să-şi trăiască mai bine viaţa şi a primit înfricoşătorul răspuns: „Intreabă-i pe cei morţi!” Minunat adevăr! Să întrebi cum să trăieşti nu pe cei care o duc bine pe pământ, ci pe cei care au încetat să mai trăiască în această lume! Şi cc-ar putea să spună cei fără de glas ? Ar putea oare să ne înveţe cei a căror limbă a amuţit şi ale căror buze sunt înţepenite? Pot, şi încă cum - numai noi să avem o inimă înţeleaptă şi să ascultăm la tainica şoaptă a morţii! Cel dintâi lucru pe care morţii ni-l spun este, după cuvintele Sfântului Dimitrie al Rostovului, următorul: „O, oamenilor, odinioară am fost şi noi ceea ce sunteţi voi acum; însă îndată şi voi veţi fi ceea ce suntem noi acum! Voi trăiţi în voie, mâncaţi, beţi, vă veseliţi... înaintea voastră şi noi am trăit în acest chip, dar acum ne aflăm în mormântul cel strâmt. Unde este mâncarea, unde este băutura, unde sunt veseliile şi desfătările lumeşti ? De toate acestea suntem lipsiţi. Tot astfel şi voi vă veţi lipsi curând de ele!”

Sfinţii au învăţat mereu de la cei morţi. Ei i-au îndrumat şi pe ucenicii lor să ia de la aceştia pildă de răbdare virtuoasă, de tăcere şi de smerenie. Un stareţ l-a învăţat astfel pe ucenicul său: „Mergi la cimitir şi ocăreşte-i pe cei morţi!” Ucenicul s-a dus. Când s-a întors, stareţul l-a întrebat: „Ţi-au răspuns ceva morţii?” „N-au zis nimic” - a spus tânărul ucenic. „Intoarce-te acum din nou acolo şi laudă-i!” - i-a spus stareţul. Ucenicul a împlinit şi acest lucru. Inapoindu-se, l-a întrebat stareţul: „Ce ţi-au răspuns morţii când i-ai lăudat?” „Nu mi-au răspuns nimic” - l-a încredinţat ucenicul. „Şi tu să fii asemenea lor - a încheiat stareţul. Dacă te ocăreşte cineva, taci precum un mort! Dacă te laudă, de asemenea să taci! Astfel te vei deprinde cu virtuţile de căpetenie - smerenia şi răbdarea.”

Noi putem să auzim glasul celor morţi din paginile Sfintei Scripturi. Ei ne grăiesc de acolo: Ce folos ne-a adus trufia? La ce ne-au slujit bogăţia şi toată fala ei? Toate acestea au trecut ca umbra şi ca o veste care se duce pe aci încolo. Au trecut la fel cu corabia care răzbate marea învolburată şi a cărei urmă în apă nu poţi s-o mai găseşti şi nici trecerea ei, în mijlocul valurilor; sau ca pasărea ce zboară în aer şi a cărei călătorie nu lasă nici un semn; căci ea, bătând cu aripile vântul cel uşor şi despicându-l cu avântul pornirii, îşi taie cale prin mişcarea penelor, iar după aceea nimic nu mai arată pe unde a trecut; sau la fel cu săgeata care zboară spre locul însemnat, iar aerul pe care l-a spintecat se împreună la loc şi nu poţi să mai ştii care i-a fost urma. Tot aşa şi noi: ne-am născut şi am isprăvit cu viaţa [...] (Intel. 5, 8-13).

Unii vor replica: Viaţa omenească nu trece Iară urmă. Mai cu seamă oamenii mari au lăsat urme de neşters pe acest pământ. Numele marilor poeţi şi scriitori, cântăreţi şi filosofi, ale oamenilor de ştiinţă şi ale inventatorilor, ale sculptorilor şi ale artiştilor se pomenesc din vremurile cele de demult până în zilele noastre. Aceştia vor fi pomeniţi în veac.

Numai oamenilor care nu cunosc adevărurile credinţei le este îngăduit să cugete astfel. Nouă însă, celor care credem în dumnezeieştile prorociri şi suntem convinşi că la ce-a de-a Doua Venire a lui Hristos toate cele de pe pământ vor arde şi se vor topi, noi, care aşteptăm un cer nou şi un pământ nou întru care va împărăţi dreptatea (v. II Ptr. 3, 13), nu putem să ne împotrivim acestor prorociri scripturistice cum că tot ceea ce este rod al lucrării omului pe pământ va pieri, înaintea veşniciei toată strălucirea ştiinţelor şi cuceririlor tehnice ale oamenilor se va stinge şi totul se va ruina, aşa cum s-a prăbuşit turnul Babel, ca un monument vrednic de plâns al mândriei omeneşti.
Există totuşi ceva care nu va pieri. Acestea sunt faptele noastre - fie bune, fie rele. Acestea sunt lucrările noastre, cuvintele noastre, gândurile noastre, simţămintele noastre, dorinţele, după care vom fi judecaţi.

E adevărat că trecutul se va şterge fără întoarcere, însă cele făcute de noi, bune sau rele, în acest trecut nu se vor pierde. Timpul care s-a scurs şi nu ne-a aparţinut se va duce pentru totdeauna din mâinile noastre, însă acesta are o importanţă hotărâtoare asupra stării noastre şi mai cu seamă asupra viitorului nostru veşnic. Zilele scurse au zidit viaţa noastră de acum. Cele petrecute de noi odată au alcătuit chipul nostru duhovnicesc. Anii scurşi fără întoarcere au creat obiceiurile noastre cele rele. Şi aceste obiceiuri rele ne ţin până acum în puterea lor şi vor alcătui starea noastră veşnică dacă nu vom depune eforturi intense ca să le dezrădăcinăm prin faptele cele bune, opuse lor.

Luând aminte la acestea, trecutul se arată în strânsă legătură cu starea noastră prezentă şi viitoare. Dacă trecutul nu mai este al nostru, roadele lui cele amare sunt ale noastre. Omul care a fost beţiv în trecut poartă leziunile alcoolului şi în prezent şi le va purta şi în viitor. Un zgârcit în trecut, dacă nu s-a lecuit de această boală a sa, va continua să fie strâns legat de iubirea de arginţi şi acum, şi după ce va pleca din această viaţă. Un om plin de desfrânare în trecutul său rămâne plin de voluptate şi acum, şi astfel va intra el şi în veşnicie, dacă nu o va rupe cu păcatul prin mulţime de rugăciuni şi prin post aspru.

Trecutul nu mai este, iată, al nostru, însă faptele cele rele săvârşite de noi mai demult sunt, din nefericire, ale noastre. Ele sunt amarnicul nostru capital. El a fost păstrat şi ne va mustra în Ziua Judecăţii. Omul moare şi lasă totul pe pământ, însă faptele lui îl însoţesc (v. Apoc. 14, 13). Dacă aceste fapte au fost bune, ele îi vor aduce bucurie fără margini. Dar, dacă au fost rele, îi vor crea un iad chinuitor.

Prezentul e al nostru - vor spune mulţi. Da - răspundem noi -, însă pentru ce să ne lăudăm cu prezentul, când într-o singură clipa se preface în trecut şi iese din stăpânirea noastră? De îndată ce pronunţăm cuvântul „prezent”, acesta deja s-a prefăcut cu desăvârşire în trecut. Prin urmare, aşa-numitul „prezent” este doar un mic punct prin care viitorul se uneşte cu trecutul.

Iată de ce trebuie să luăm aminte cu înţelepciune la orice clipă prezentă: cu ce o umplem - cu bine ori cu rău. Viitorul, ca un vifor îndepărtat, se năpusteşte neîncetat asupra noastră, intră în inimile noastre, şi prin voia noastră preface prezentul în păcat ori în virtute, şi se ascunde în conştiinţele noastre, ca să iasă de acolo ca pârâş ori ca apărător al nostru la Infricoşătoarea Judecată a lui Hristos.

Moartea ne învaţă să dobândim o inimă înţeleaptă (v. Ps. 89,10-14), ca să ştim cum să folosim vremea scurtă de acum; căci orice clipă trecătoare nu se mai întoarce vreodată. Iar clipele, după Fericitul Augustin, sunt „sămânţa veşniciei”!

Să-i întrebăm pe cei morţi întru păcate, şi ei îşi vor deschide buzele înţepenite şi ne vor spune că pentru clipele pierdute în săvârşirea binelui au pierit. Să-i întrebăm şi pe cei mântuiţi cum au ajuns în împărăţia cerurilor, şi ei ne vor răspunde: „Am moştenit veşnica desfătare mulţumită faptului că ne-am folosit de milostivirea lui Dumnezeu revărsată asupra noastră şi de harul Lui şi am umplut clipele vieţii noastre cu rugăciune, cu dreptate, cu smerenie şi cu pocăinţă.”

Cine s-a nevoit neîncetat către bucuriile şi desfătările neîngăduite, acela va vedea la moartea sa că nu a căpătat nici un fel de simţământ către desfătările cele duhovniceşti şi de aceea se va simţi în veac înstrăinat de ele. Iar cel ce ştie să se veselească în necazurile sale, lecuindu-şi astfel sufletul, acela va dobândi mare şi neasemuită simţire către veşnicele desfătări pe care Dumnezeu le va arăta plin de dărnicie în cealaltă lume.

Unii creştini, neluând aminte la învăţăturile morţii, în loc să-şi umple fiecare clipă a vieţii lor cu binele şi să folosească în acest chip prezentul cu înţelepciune, doresc cu străşnicie să-şi cunoască viitorul. Dumnezeu nu ne-a dat însă posibilitatea de a pătrunde în el. Dacă ne-ar fi fost folositoare, cunoaşterea viitorului ne-ar fi fost descoperită. Dumnezeu ne-a ascuns însă viitorul din două pricini de căpetenie: 1) pentru a nu întoarce luarea noastră aminte de la problemele cele iute trecătoare ale prezentului, care hotărăsc starea noastră veşnică şi 2) pentru a nu deznădăjdui mai dinainte de mulţimea necazurilor noastre din viitorul apropiat ori mai îndepărtat şi pentru a nu ne întoarce prin nehotărârea noastră de la medicamentele cele mântuitoare, aflate în Pronia lui Dumnezeu, la coşmarurile noastre pierzătoare de suflet. Dacă am fi văzut dintr-odată - în chip consistent - toate chinurile şi neplăcerile care ne stau înainte, ne-am fi descurajat, iar unii chiar am fi deznădăjduit. Dar acum, dându-ne Dumnezeu în fiecare zi câte puţin din cele amare, după cum putem să ducem, pe măsura puterilor noastre (v. I Cor. 10, 13), aşa cum se dă un medicament, aceasta lucrează - prin credinţă, nădejde şi răbdare din partea noastră - ca un minunat medicament ce lecuieşte sufletele noastre pentru viaţa veşnică.

Mulţi oameni se arată nemulţumiţi de Pronia dumnezeiască. Ei i se împotrivesc şi doresc să ştie cu orice preţ ce îi aşteaptă, iar, pentru că Dumnezeu nu le descoperă lor viitorul, aceştia se îndreaptă către şarlatani, care le „ghicesc”: descântători, cei ce se ocupă cu chiromanţia, astrologi, „clarvăzători”, ghicitori în cafea ori care „dau” în cărţi. Prin aceasta ei se îndepărtează de datoria creştină arătată lor limpede - de a trăi cu credinţă în Pronia lui Dumnezeu - şi, în loc să aibă ca învăţător moartea ce le stă, fără doar şi poate, înainte, ei îşi aleg învăţători înşelători.

Sfânta Biserică ne învaţă că aceia care merg la descântători şi la ghicitori se aşază de bunăvoie sub puterea diavolului şi acţionează împreună, prin superstiţiile lor, ca să se împlinească „prorocirile” puterilor întunericului. Aceasta înseamnă că oamenii superstiţioşi îşi atrag ei înşişi asupra lor răul, prin superstiţiile în care cred. Când „prorocirile” descântătorilor, legate de soarta omului, se împlinesc prin influenţă diavolească, aceasta se petrece din cauza faptului că omul superstiţios nu este îngrădit de har, care poate să-l ferească de influenţa diavolească. Diavolul nu poate să le aducă vătămare credincioşilor adevăraţi, deoarece ei sunt întăriţi în credinţa că viitorul se află în mâinile lui Dumnezeu şi că diavolul nici nu ştie acest viitor, nici nu poate să-l schimbe. Cel ce este superstiţios şi îi consultă în orice chip diavolesc pe slujitorii diavolilor, singur atrage asupra sa răul de care se teme. Condus, de pildă, de superstiţia că există zile rele, purtând, chipurile, nefericirea (ca ziua de vineri) şi numere „fatale” (precum numărul 13), omul superstiţios nu va îndrăzni să facă ceva în ziua de 13 a lunii ori vinerea. Diavolul se foloseşte de această superstiţie a lui şi tocmai atunci îi provoacă vătămare, ca să-l întărească în această superstiţie.

ARHIMANDRIT SERAFIM ALEXIEV

Fragment din cartea „Viata de dupa moarte”, Editura Sophia

Cumpara cartea "Viata de dupa moarte"


Note:

23 Autorul citează din Sfinţii Părinţi folosind, în general, ediţii ruseşti ale operelor acestora. Pentru a uşura lectura cărţii, notele de subsol vor apărea numai în cazul lucrărilor mai puţin cunoscute cititorului tic ia noi (n.tr.).

 

• Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului
  Publicat in : Dogma
• Cu moartea pe moarte calcand
  Publicat in : Religie
• Moartea mea intre Dumnezeu si mine
  Publicat in : Editoriale
• Moartea jertfelnica a lui Hristos, cea mai mare coborare a Lui la noi
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Rugaciune la moartea unuia din soti
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe