La Dumnezeu trebuie sa fie un sens, chiar daca nu-l sesizam

La Dumnezeu trebuie sa fie un sens, chiar daca nu-l sesizam Mareste imaginea.

O întrebare care tulbură adesea conştiinţa noastră creştină, şi pe care ne-o punem toţi: De ce bolile? De ce infirmităţile? De ce unii se nasc cu boli şi cu infirmităţi? Cinstit vorbind, toţi ne punem astfel de întrebări. Şi nu toţi ştim să răspundem. Nu întotdeauna se poate răspunde. Dar există un răspuns?

Fie şi numai indirect, există. Chiar la întrebările la care nu putem răspunde, răspundem cu credinţa că toate cele ce se întâmplă în lume au sens. Dumnezeu este un Dumnezeu logic, un Dumnezeu al sensului, nu al nonsensului, nu al arbitrajului. Chiar dacă nu pătrundem noi sensul unui lucru, avem credinţa că în toate există o logică a lui Dumnezeu. Fără această credinţă am fi dezarmaţi şi dezorientaţi cu desăvârşire.

Credinţa ne dă speranţa într-un sens şi ne înarmează cu seninătate şi cu răbdare, chiar şi în cele mai deconcertante cazuri. Găsim, în temeiul acestei credinţe, şi unele explicaţii, chiar dacă, luate la un examen mai adânc, mai ascund încă multe taine şi mai rămân multe întrebări fără răspuns. Pe toate însă le înghite marele răspuns: La Dumnezeu trebuie să fie un sens, chiar dacă nu-l sesizăm noi! Dacă există Dumnezeu, totul are sens!

Altfel nu se poate. Mintea noastră refuză arbitrariul şi absurdul, iar Dumnezeu ne-a învăţat cu rânduiala şi cu logica. Putem gândi, spre exemplu, că Dumnezeu lasă să se nască infirmii, ca să lumineze minţile noastre, ca prin comparaţie să ne dăm seama de ce bunuri avem noi parte şi pe care nu ştim să le preţuim întotdeauna. Să ne imaginăm: cât preţ au picioarele la un om născut fără picioare sau căruia i s-au amputat picioarele? Şi cât le preţuim noi? Câţi suntem mulţumitori pentru ele?
E drept, atunci când gândim în felul acesta, căutând o justificare, ne vine un alt gând: cum să admitem o asemenea nedreaptă asprime, cu unii, a lui Dumnezeu, ca să facă dintr-înşii instrumente pentru luminarea altora?

Nu ştim întotdeauna cum îşi motivează Dumnezeu actele Sale... Explică aceasta totul? Evident că nu! Dar acesta nu e un motiv să ne revoltăm sau să ne pierdem credinţa. Ce ştim, de pildă, despre taina fiinţei vii, despre simţuri, despre inteligenţă, despre iubire, despre ură, despre stele? Tainele vin să ne întărească credinţa, nu să ne-o scadă. Tainele, nerăspunsurile ne descoperă că Altcineva răspunde de noi. Că de-am fi noi autorii lumii, le-am şti noi pe toate! Să luăm exemplul marilor savanţi pe care tainele pe care nu le pot pătrunde îi apropie de Dumnezeu. Iată ce scria Einstein: „Să ştii că există cu adevărat ceva de nepătruns pentru noi, care se manifestă ca o înţelepciune supremă şi ca o frumuseţe neasemuită, pe care mijloacele noastre modeste le pot percepe numai în cele mai primitive forate - această cunoaştere, acest sentiment se află în centrul adevăratei religiozităţi. în acest sens aparţin categoriei oamenilor profund religioşi” (What I believe, 1930). Un astronom de mare notorietate, pe care l-am cunoscut personal, Cari Sagan, scrie tot atât de frumos: „Când te confrunţi cu asemenea mistere profunde, cred că este înţelept să simţi o anume smerenie” (Creierul lui Broca, Bucureşti, 1989, p. 414). Sunt, aşadar, întrebări la care putem răspunde parţial, dar şi atunci când nu putem răspunde deloc trebuie să ştim că toate se înscriu într-o ordine a lui Dumnezeu, care este în mod sigur bine justificată din punctul Său de vedere.

Mitropolit Antonie Plamadeala

Fragment din cartea "Talcuiri noi la texte vechi", Editura Sophia

Cumpara cartea "Talcuiri noi la texte vechi"

Pe aceeaşi temă

15 Mai 2020

Vizualizari: 999

Voteaza:

5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE