Am să vă istorisesc acum o poveste veche italiană din Evul Mediu. In fosta împărăţie a Bizanţului, trăia pe vremea împăratului Mauriciu un tâlhar fioros care nu ştia ce-i mila, nici legea dumnezeiască sau omenească şi care, împreună cu o ceată mică, se întărise pe un munte, de unde pustia ţara omorând şi jefuind. Cine nu voia să-i dea haraciu putea fi încredinţat că într-o noapte casa are să-i fie cuprinsă de flăcări şi el însuşi are să zacă la pământ, ucis fără milă. Groaza se împrăştia mereu tot mai departe. Poporul se îndreptă în sfârşit către împăratul cel puternic. Acesta trimise o sută de războinici, însă mai toţi fură omorâţi, iar cei care se întoarseră înapoi dădeau de ştire că tâlharii sunt în tovărăşie cu diavolul. Poporul începu să creadă că hoţul e nebiruit. Când împăratul află vestea, se făcu foarte serios şi multă vreme umblă prin camera lui în sus şi în jos. La urmă însă îşi făcuse planul.

Luă din comorile lui aurul cel mai curat şi chemă pe un călugăr cucernic, cel mai mare meşter din împărăţia lui, şi-i porunci să-i facă o cruce măiastră cu răstignirea Mântuitorului. Călugărul lucră în chilia lui zi şi noapte. Era un om sfânt care nu muncea pentru plată, ci numai spre a-i servi lui Dumnezeu. Inima i se topise toată în lucrarea lui. Acum crucea era gata, împreună cu chipul Mântuitorului şi cu porumbiţa păcii cu ramura de măslin. Şi în tot timpul lucrului nu înceta de a se ruga, iar în rugăciunile lui se gândea, plin de o adâncă milă, la inima întunecată, împietrită, fără de nădejde şi departe de Dumnezeu pentru care era hărăzită aceea sfântă icoană.

Când crucea cu răstignirea fu gata, împăratul o trimise în dar tâlharului prin solii lui. Codrul era numai un sloi de gheaţă şi de zăpadă; abia sub razele soarelui de la amiază mai picura puţin de pe copaci. In sfârşit, dădură peste tabăra tâlharului. Acesta sta posomorât ca o pasăre mare de pradă, înconjurat de ai săi şi întrebă pe soli ce dorinţă îi aduce.

Atunci, ieşi unul înainte şi întinse tâlharului icoana cea sfântă, spunându-i:

- Impăratul îţi trimite acest dar, ca un semn de milostenie a inimii sale.

Tâlharul luă preţioasa cruce în mâna lui, mână încărcată de păcate şi rămase încremenit.

- Pentru mine, strigă el, pentru mine?...

Solul trebui să-şi repete de trei ori solia; după aceea îi petrecu după gât lanţul, crucea cu răstignirea şi toate miile-i de rugăciuni. Aceste rugăciuni nu fură pierdute. Pe fiecare zi, o schimbare tot mai mare se petrecea în sufletul lui. Nu mai putea găsi bucurie în nimic din tot ce râvnea odinioară. Din măiastră lucrare se revărsa un farmec care puse stăpânire pe tot sufletul său: stătea colea şi se adâncea, plin de o linişte până acum necunoscută lui, în fiecare din semnele sfinte. Ceea ce făcea însă să fie aşa de liniştit nu era nici aurul, nici frumuseţea dinafară a acestei lucrări măiestre, ci sufletul sfânt al călugărului care trăia în fiecare linie. Incetul cu încetul, se trezi din visul greoi al vieţii lui: în sufletu-i încolţiră gânduri şi simţăminte noi, în a căror lumină văzu înainte-i întreaga sa viaţă, înroşită de sânge şi fu cuprins de o căinţă sfâşietoare. Din morminte uitate se ridicau iarăşi nelegiuirile lui şi-l priveau ţintă, iar scârba de sine îl năpădi aşa de grozav, încât într-o noapte îşi părăsi în taină tovarăşii şi rătăci zile întregi, până când ajunse în oraşul împăratului, tocmai când începea" sfânta săptămână a Paştilor. Sub ochii norodului întreg, se aruncă la picioarele împăratului şi-i ceru iertare. împăratul văzu inima lui zdrobită, şi-i spuse:

- De mi-ar ierta Dumnezeu din cer păcatele mele, precum ţi le iert eu pe ale tale!...

Nefericitul însă nu mai putea să se ierte acum pe sineşi. Zi şi noapte era prigonit de umbrele nelegiuirilor lui. Se îmbolnăvi şi muri într-un spital. Când se crăpa de ziuă, doctorul, care veghease lângă dânsul până în cea din urmă clipă, visă că îngerii se certau cu diavolii pe sufletul lui. Căpetenia diavolilor ţinea o balanţă şi punea într-un taler113 faptele lui cele rele, apoi arăta batjocoritor îngerilor cum celălalt taler se urca repede în sus deoarece în toată viaţa lui nu se găsea o singură faptă bună. Atunci îngerul puse mâna pe giulgiul mortului, care era leoarcă de lacrimi de căinţă şi-l aruncă în talgerul celălalt; talgerul se lăsă în jos, tot mai jos, iar diavolii o luară la picior, scrâşnind din dinţi. Atunci doctorul se deşteptă şi văzu cum întâile raze ale soarelui ce răsărea, luminau faţa liniştită a mortului.

Ce taină a sufletului omenesc ni se dezvăluie în istorisirea aceasta? Nu vă întreb ce putem învăţa din ea, deoarece atari plăsmuiri nu sunt făcute ca să învăţăm din ele ca dintr-o gramatică sau dintr-o aritmetică. Ele sunt alcătuite de oameni care privesc mai adânc şi mai departe decât noi ceilalţi în inima omului si în întunericul vieţii, iar dacă zămisliri- le lor le primim cu smerenie în suflet, atunci ochii noştri parcă se fac mai mari şi mai luminoşi şi parcă vedem multe care înainte ne rămâneau tăinuite.

De câte ori recitesc această istorisire veche mi se pare că sumedenie de oameni trăiesc şi ei într- un astfel de lagăr întărit cu şanţuri, iar lagărul e îngâmfarea şi egoismul lor încăpăţânat. Atâta numai că nici pomeneală de vreun călugăr cuvios care să le aducă o cruce cu răstignirea; nu e niciun om aşa de bun care să-şi dea osteneala şi să aibă răbdarea să se cureţe cu desăvârşire pe sine de orice îngâmfare şi orice egoism, iar pe ei să-i izbăvească printr-un semn de adâncă milostivire şi să-i îndemne la reculegere. De cele mai multe ori, numai cât azvârlim pietre, ameninţări şi blesteme în tabăra şănţuită după care strigăm:

- Nu-i de folos nimic; nu se pocăieşte.

Intrebaţi-vă singuri odată de câte ori aţi întors spatele, fierbând de furie, unui camarad sau chiar fratelui tău, în loc să-i dăruieşti pentru răzgândi- re o cruce, adică o dovadă de modestie, de iubire adâncă şi atingătoare. Dacă auzim sau citim despre un astfel de om cum era tâlharul acela ne apucă fiorii şi ne gândim: Nu-i decât o fiară sălbatică; trebuie să-l lovim de moarte, ca pe un câine turbat. Dar cine ştie dacă sămânţa binelui nu zace ascunsă adânc în tainiţele sufletului şi poate că rămâne în întuneric numai fiindcă n-a fost trezită niciodată la viaţă? Dacă însă e adevărat - şi avem pentru aceasta pilde numeroase - că până şi oamenii cei mai grosolani şi mai încăpăţânaţi pot fi izbăviţi de acela care găseşte cheia inimii lor, nu trebuie atunci să spunem că mai întotdeauna de vină e numai greşeala şi nedibăcia noastră dacă nu ne putem învoi cu un om şi ajungem pururea la ceartă cu dânsul? Fratele vostru nu e un tâlhar care s-a împrejmuit cu şanţuri pe un munte şi a făcut tovărăşie cu duhurile necurate, şi totuşi, adesea vă purtaţi cu dânsul ca şi cum ar fi om de la care nu mai poţi aştepta nimic cu binele şi cu prietenia, ci numai printr-o silnicie de mojic, prin încruntări şi ţâşniri, ori printr-o mutră bosumflată zile întregi. Ştiu bine că aveţi să spuneţi: Data trecută am fost foarte liniştit şi prietenos când am vorbit cu dânsul şi totuşi fără folos.

Iar eu îţi răspund: Poate că ai luat-o cam prea uşor. A răzbi prieteneşte într-o inimă poţi numai atunci când tu însuţi ţi-ai curăţit mai dinainte inima de orice supărare şi orice îngâmfare şi te gândeşti numai la chipul cum ai putea ajuta pe fratele tău. Tonul e plăsmuirea sufletului, iar dacă sufletul e împietrit şi rece, atunci şi tonul rămâne fără acea blândeţe dulce care mişcă inima. Compătimirea cea mai evlavioasă şi dragostea cea mai plină de bărbăţie putem să le punem însă numai într-o lucrare de artă. Tonul cu care vorbim este şi el o lucrare de artă din care izvorăşte un sentiment atât de adânc, un dor de ajutorare aşa de sfios, încât ceilalţi sunt mişcaţi până în inimă ca şi tâlharul de crucea cu răstignirea. Darul acesta însă, al tonului, e poate cel mai greu meşteşug din lume, deoarece îţi cere să-ţi formezi şi să-ţi îndrumi inima şi gândurile întocmai ca glasul. Şi pentru aceasta foarte puţini oameni au destulă putere şi iubire. Oamenii cu adevărat mari şi puternici îi recunoşti însă după faptul că ei au un prisos de putere şi pentru ceilalţi, că sunt izbăvitori cu cuvântul şi cu fapta şi fac să curgă mii de lacrimi de căinţă acolo unde alţii găsesc numai încăpăţânare, mânie şi un egoism rece.

Nota:

113 taler, vas plat de lemn, de pământ ars, de metal, din care se mănâncă; talger, farfurie; fiecare dintre cele două discuri sau vase ale unei balanţe, în care se pun fie obiectele de cântărit, fie greutăţile; tas (n. ed.).

F.W. Foerster

Fragment din "Cartea vietii", Editura Episcopia Devei si Hunedoarei

Cumpara "Cartea vietii"

 

• Lacrimile - dar dumnezeiesc
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Lacrimile omului duhovnicesc
  Publicat in : Credinta
• Lacrimile - tamaduirea persoanei
  Publicat in : Credinta
• Te incurajez sa te imprietenesti cu lacrimile
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: