„Când prietenii Ia treabă nu se-nţeleg, amin!" Isprava li-i deşartă şi munca lor un chin” - versurile fabulei parcă s-au spus despre familia Oksanei şi a lui Vitalie. In ultima vreme, soţii, literalmente, s-au „împotmolit” în conflicte care, în principiu, au pornit de la nimic: haine lăsate în dezordine, feţe încruntate, vase nespălate - toate acestea putând provoca o izbucnire violentă a sentimentelor negative la ambii soţi...

In esenţă, Oksana şi Vitalie au trăit după principiul „şi împreună e greu, şi separat e rău”. Totodată, amândoi au înţeles perfect că pricina dezacordurilor dintre ei nu se află la suprafaţă, ci e ascunsă undeva foarte adânc. Cum a început căsătoria lor? Cum se întâmplă, în general, cu mulţi - nimic special.

Au făcut cunoştinţă în tovărăşia altor tineri şi au început să se întâlnească când erau încă foarte tineri, la 19 ani. S-au întâlnit aproape un an, până ce Oksana a spus la un moment dat: „Poate ne căsătorim?” Vitalie s-a gândit: „De ce nu?” îi plăcea fata, era liniştită, dar dezgheţată; era studentă la drept. Considerând că nu poate găsi o opţiune mai bună în viitorul apropiat (şi, una peste alta, Vitalie nici nu voia să caute - Oksana îi convenea din toate punctele de vedere şi între timp se obişnuise cu ea), bărbatul „a dat undă verde” la căsătorie.

Au făcut căsătoria civilă, de cununat nu s-au cununat, au început să trăiască împreună, să creeze o „celulă a societăţii”. Părinţii tinerilor le-au luat apartament, maşină, i-au
ajutat cu bani - să tot trăieşti şi să te bucuri de viaţă! S-au şi bucurat aproape un an - s-au obişnuit cu noul statut de familişti, s-au întâlnit cu prietenii, au studiat, au călătorit ...

In general, viaţa mergea bine! Problemele au apărut de unde nu se aşteptau tinerii soţi... Se apropia timpul absolvirii studiilor, atât pentru Vitalie, cât şi pentru Oksana (erau de aceeaşi vârstă), trebuia să hotărască asupra locului de muncă, a bazei materiale. Părinţii Oksanei, care, în fapt, întreţinuseră familia tinerilor şi erau la curent cu toate treburile şi planurile lor, le-au dat un ultimatum de genul următor: „Este momentul ca Vitalie să se angajeze şi să câştige singur bani; noi n-o să vă mai ajutăm.” Cu toate acestea, ca ajutor, i-au oferit tânărului posibilitatea să se angajeze într-o firmă condusă de tatăl soţiei.

Vitalie a fost de acord, dar, după ce a lucrat un timp, şi-a dat seama că a făcut un pas imprudent, pentru că se simţea tot timpul „strunit” - orice pas îi era controlat de socru. A înţeles repede că nu mai poate trăi aşa. A hotărât să îşi înceapă propria afacere, pentru a „nu mai depinde de nimeni”. Zis şi făcut. Vitalie, hotărând să-şi deschidă o rotiserie, s-a cufundat până peste cap în vâltoarea afacerilor, care la început l-au captivat, provocându-i un sentiment de bucurie, senzaţia de libertate nelimitată şi chiar un fel de zbor.

„Uite că pot să fac ceva şi singur, fără sa mă ajute altcineva”, se gândea în sinea sa novicele întreprinzător. Cu toate acestea, euforia a dispărut curând, atunci când omul s-a izbit de dificultăţi reale sub forma absenţei vizitatorilor doritori să încerce un gratar, obligaţia de a plăti chirie lunară şi alte „surprize” neplăcute de acest gen. In cele din urmă, cu mare greutate şi pierderi, afacerea a trebuit vândută. Vitalie a rămas, aşa cum se spune, cu buza umflată, dar era hotărât să nu renunţe, ci să încerce iar şi iar să-şi găsească un „loc sub soare” în lumea afacerilor şi antreprenoriatului.

Lucrul acesta era foarte dificil. Situaţia a fost agravată de faptul ca la toate aceste „căutări creatoare” au reacţionat extrem de negativ părinţii Oksanei, care, după o nouă încercare a soţului de a-şi începe propria afacere, şi-a însuşit poziţia lor, considerând că este mai bine să păstrezi „pasărea din mână” - să fii salariat şi să ai o munca ce aduce venituri chiar şi mici, dar stabile.

Toate argumentele lor erau corecte, şi Vitalie a înţeles că soţia şi rudele au dreptate, însă nu le-a putut accepta. „Şi totuşi, eu îmi voi atinge scopul, voi dovedi că o să pot”, a spus tânărul, continuându-şi iar şi iar încercările sale de „a se ridica”. In paralel cu aceste încercări, relaţiile de familie s-au deteriorat catastrofal.

Oksana, obosită de incertitudine şi de lipsa cronică de bani, a ajuns să-i facă în mod regulat scandal soţului, încercând să se facă înţeleasă măcar aşa. Nu lipseau nici jignirile reciproce, care adesea degenerau în certuri aprinse. După o vreme, soţii se împăcau, dar în scurt timp conflictele izbucneau cu o forţă nouă.

„Paie pe foc” au pus şi părinţii soţiei, care, fiind foarte nemulţumiţi de Vitalie, încercau mereu să-i bage minţile în cap, ceea ce îl determina pe acesta să răspundă negativ şi să se străduie şi mai tare pentru a demara propria afacere. După o altă încercare nereuşită, Vitalie a luat time out, angajându-se ca şofer de taxi. A început să câştige binişor, dar nici aceasta nu-i plăcea soţiei sale, care n-a abandonat tentativele de a-l convinge pe Vitalie că e mai potrivit să-şi găsească un loc de muncă stabil, ca salariat. Toate acestea au continuat să înrăutăţească în mod lent relaţia dintre soţi, care s-au înstrăinat unul de altul foarte rapid, ajungând să trăiască când împreună, când separat. Această stare de lucruri a durat câţiva ani.

Intr-o zi, apăsat de situaţie, Vitalie, ducându-se la treburile sale, a văzut brusc în iarbă o lumină neobişnuită. Venind mai aproape, omul a fost surprins să găsească o icoană ce
înfăţişă un sfânt al cărui nume nu-l cunoştea.

Luând cu atenţie icoana, Vitalie a decis să o ducă la un atelier de restaurare, unde i s-a spus că era destul de veche - de la sfârşitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al
XVIII-lea. „Ei, asta da!” - s-a bucurat omul şi, luând-o acasă, a aşezat-o la loc de cinste. Treptat, Vitalie a început să se roage din ce în ce mai des sfântului din icoană (i s-a spus că era Sfântul Nicolae, făcătorul de minuni).

După o vreme, a început să meargă şi la biserica din apropierea casei, loc unde se simţea atât de bine, atât de liniştit! Cu toate acestea, noile preocupări ale soţului n-au fost împărtăşite de Oksana, care facea ce facea şi dosea undeva icoana, iar bărbatului îi spunea că mai bine să-şi caute un loc de muncă normal - la care Vitalie ce putea să zică? Situaţia din familie ajunsese într-o fundătură. Mult nu se mai putea continua în acest fel. Ambii erau conştienţi de acest lucru şi aşteptau, intuitiv, deznodământul, care a şi venit în curând.

Se apropia Anul Nou. In mare măsură din inerţie, soţii se pregăteau de sărbătoare, plănuind să o întâmpine în cerc restrâns. In afară de ei trebuia să mai fie doar o prietenă apropiată a soţiei. După ce a bătut de miezul nopţii, Oksana, invocând că este obosită, s-a dus la culcare. Vitalie, în mod surprinzător chiar pentru el însuşi, a privit-o într-o lumină nouă pe Svetlana (aşa o chema pe musafiră) şi a văzut în ea un interlocutor interesant şi o fată atractivă. Această descoperire s-a încheiat cu o bruscă izbucnire de pasiune şi cu o stare mizerabilă dimineaţa...

Ar fi dat timpul înapoi dacă ar fi putut, dar lucrul era consumat. După ce a hotărât să aibă o explicaţie cu soţia, a amânat mult timp - totuşi, au trăit mult împreună, doar nu erau străini! Sufletul i se frângea, Vitalie nu putea deloc să ia decizia corectă şi, în cele din urmă, şi-a dat seama că singur nu va putea face lumină în propriul suflet...

Analiza, psihologică a situaţiei

Ne vom strădui să „punem punctul pe i” din perspectivă psihologică. In ciuda întregului complex de contradicţii maritale (răcirea soţilor unul faţă de celălalt, infidelitatea, incapacitatea de a găsi o limbă comună), ne vom strădui să identificăm nodul central, care a generat problemele din familie. Prin analogie, în această situaţie se poate vorbi de „părţile de deasupra” şi „rădăcini”. „Părţile de deasupra” reprezintă ceea ce este la suprafaţă şi semnalează prezenţa unor probleme maritale (aşa-numitele simptomefamiliale) - deja menţionatele semne de tot felul ale stării problematice a cuplului, iar „rădăcinile” sunt ceea ce se ascunde în adâncurile psihodinamicii familiale şi generează simptomele familiale.

Dar ce anume joacă rolul de „rădăcină”?

Pentru a răspunde la această întrebare, să dăm atenţie felului cum a început căsnicia lor - din imaturitatea tinereţii, în parte datorită obişnuinţei formate, în parte datorită lipsei de disponibilitate a lui Vitalie de a-şi schimba modul de viaţă. In psihologie, această situaţie este desemnată drept căsătorie de dragul căsătoriei, ceea ce devine adesea o „căsătorie de imagine”, reversul medaliei fiind adesea căsătoria de faţadă - căsătoria în care nu e prezentă decât „spoiala”, pe când conţinut lăuntric sufletesc-spiritual lipseşte.
In acelaşi timp, cealaltă persoană este percepută doar ca mijloc de îndeplinire a unor dorinţe foarte concrete. Şi, în general, nu contează cine e omul de lângă tine, important e să fie şi să nu se opună căsătoriei.

Din păcate, toate cele de mai sus se potrivesc întru totul cu situaţia de familie a lui Vitalie şi a Oksanei. Viitorii soţi, nestrăduindu-se prea tare să se înţeleagă unul pe celălalt, la momentul încheierii căsătoriei s-au concentrat mai mult pe propriile interese, în general absolut pragmatice - „spate” sigur şi statut de femeie căsătorită pentru Oksana, confort şi obişnuinţă pentru Vitalie. Nu e deloc surprinzător că soţii, începând să trăiască împreună, în scurtă vreme au fost surprinşi să descopere că sunt oameni complet diferiţi cu valori complet diferite, ceea ce ulterior au ajuns să le submineze din temelii relaţia.

Acest ultim moment a jucat, probabil, un rol decisiv în crescânda înstrăinare dintre soţi şi a reprezentat „rădăcinile” de care vorbeam - problema primară, crucială, care le-a dat naştere tuturor celor ce au urmat. Treptat, în familie s-a format un stereotip patologic pe principiul „lebedei, racului şi ştiucii”, adică fiecare soţ o ţine pe-a lui, fără să ia câtuşi de puţin în seama la opiniile şi interesele jumătăţii sale, concentrându-se doar pe sine însuşi şi pe nevoile proprii. Nemulţumirea crescândă a unuia de celălalt, combinată cu lipsa disponibilităţii de a privi situaţia prin ochii celuilalt, au dus la faptul că, în esenţă, căsnicia a devenit „moartă - „castrată” atât ca formă, cât şi în conţinutul său. Adulterul lui Vitalie a fost doar un simptom al stării generale de suferinţă a căsniciei.

Analiza duhovnicească a situaţiei

Acum să privim situaţia din punct de vedere duhovnicesc. In cazul dat, aş dori să atrag atenţia asupra anumitor momente. Se ştie că o condiţie fundamentală a vieţii de familie este „lăsarea” părinţilor. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2,24). Să fim atenţi la prima parte a versetului - „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa...” Acest lucru înseamnă că, pentru un bărbat căsătorit, pe primul loc ar trebui să fie soţia, iar pentru o femeie căsătorită soţul, şi doar apoi tatăl şi mama. A avut loc „lăsarea părinţilor” din partea Oksanei? Evident că nu. Concentrându-se mai mult pe opinia lor, femeia, de fapt, nu a devenit jumătatea lui Vitalie, întrucât îi evalua fiecare pas după reperul părerii părinţilor ei.

Dar Vitalie ce a făcut? Fără a prevedea toate dificultăţile implicate de desfăşurarea propriei afaceri, fără să gândească pe baza unei strategii comune, bărbatul s-a aruncat cu capul înainte şi a primit lecţii dure de la viaţă.

De ce s-a întâmplat aşa? Un rol important a fost jucat în acest caz de patima numită mândrie, esenţa căreia constă în autoridicarea în slăvi mentală şi în ferma convingere de propria superioritate faţă de ceilalţi, însoţite de lipsa dorinţei de corectare a propriului comportament în funcţie de circumstanţele şi impasurile vieţii. Este evident că mândria i-a jucat o farsă urâtă purtătorului ei, coborându-l de pe piedestalul vieţii virtuoase (pe care credea Vitalie că o dusese înainte de cădere) şi aruncându-l peste bordul vieţii prestigioase şi autosuficiente de întreprinzător, spre care năzuia atât de mult.

Merită remarcat şi un alt punct de nu puţină însemnătate ce şi-a adus aportul la formarea nefericirii conjugale, şi anume absenţa binecuvântării pentru căsătorie din partea părinţilor lui Vitalie şi ai Oksanei. Ce este binecuvântarea pârinteasca? E un fundament duhovnicesc al căsătoriei. Prin părinţi, Dumnezeu însuşi binecuvântează unirea dintre bărbat şi femeie, dăruindu-i harul şi sprijinul Său. Din nefericire, binecuvântarea părinţilor, atât din partea Oksanei, cât şi din partea lui Vitalie, nu a fost primită.

De asemenea, cuplul nu a primit Taina Cununiei, crezând că acest lucru nu este principal, ci doar aşa, o prejudecată... Totuşi, în spatele frumoasei părţi rituale a nunţii stă unirea duhovnicească a soţilor unul cu celălalt şi cu Dumnezeu, care deschide calea spre viaţa veşnică. Arhimandritul Gheorghe Şestun spune că dacă Taina Cununiei nu este săvârşită, atunci doi oameni coabitează, gestionează împreună gospodăria, însă formarea familiei ca unire binecuvântată nu are loc. De aceea se şi ajunge atât de uşor la divorţ: pentru că cei doi nu au devenit „una”, ci sunt două entităţi separate. Din păcate, un asemenea deznodământ am văzut şi în cazul soţilor Oksana şi Vitalie.

Algoritmul rezolvării problemei

„Se mai poate schimba ceva?” Punându-şi această întrebare, Vitalie a cerut ajutorul psihologului ortodox. Din tot sufletul aş vrea să spun: „Da, bineînţeles!” Dar să nu ne grăbim. Să ne amintim că omul, ca persoană liberă, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, are întotdeauna posibilitatea de a alege, în orice situaţie, chiar şi într-una aparent complicată şi confuză. Cu toate acestea, după cum se ştie, alegerea este întotdeauna legată în mod inevitabil de responsabilitatea pentru alternativa acceptată. Să ne gândim: ce opţiuni avea Vitalie?

Vorbind în termenii psihologiei, prima constă în acceptarea situaţiei, adică în împăcarea cu ea, indiferent cât de traumatizantă ar fi. Al doilea pas al acestei strategii implică creşterea personală şi schimbarea atitudinii faţă de situaţie, deoarece este foarte dificil să-l schimbi pe celălalt, acest lucru fiind, în general, imposibil.

Din punct de vedere duhovnicesc, analogul acestei variante este smerenia, înţeleasă mai întâi de toate ca vedere lucidă a propriei persoane, a propriei imperfecţiuni, şi ca fermă convingere că fără ajutorul lui Dumnezeu îndreptarea şi îmbunătăţirea de sine sunt imposibile. O persoană smerită îşi dă seama că şi aproapele are nevoie, în primul rând, de ajutor dat prin rugăciune şi de compasiune, şi porneşte pe această cale dificilă a purtării crucii greutăţilor vieţii de familie, acceptându-şi „jumătatea” cu înţelegere şi dragoste, chiar dacă ea nu e desăvârşită. Să ne amintim, de asemenea, că „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Matei 19,6).

In mare, căsătoria este legătură unică dintre soţ şi soţie, „o dată pentru totdeauna”, oricât de greu ar fi, deoarece căsătoria este calea spre mântuire, adică spre dobândirea vieţii veşnice, în dragoste şi bucurie, cu Dumnezeu. Cel ce rabdă până la sfârşit se va mântui (v. Matei 24, 13). Oricum, trebuie conştientizat că această cale poate dura o viaţă şi că la un moment dat, după mulţi ani, în cele din urmă soţii vor putea să înţeleagă, să simtă, vor simţi că s-a schimbat ceva în viaţa lor. Oare câţi mai sunt dispuşi astăzi să aştepte acest moment?

A doua alternativă este schimbarea situaţiei, alternativă care, din păcate, se întâlneşte mai frecvent astăzi (comparativ cu prima strategie). Acest lucru se întâmplă adesea atunci când un soţ sau o soţie, după ce s-au istovit încercând să-şi reeduce partenerul, îşi dau seama cu disperare că nu pot face acest lucru, şi atunci se strecoară gândul că au făcut o alegere greşită. Acestei „iluminări” îi urmează în mod logic destrămarea căsniciei şi căutarea unui tovarăş (unei tovarăşe) de viaţă nou (noi), mai potrivit(e) sau potriviţi. Oare îi va ieşi data viitoare ? Greu de spus... Potrivit unui sondaj, 45% dintre bărbaţi şi 35% dintre femei au regretat după divorţ destrămarea căsniciei lor, 10% dintre bărbaţii chestionaţi şi 8,5% dintre femei ar fi vrut chiar să refacă familia distrusă. Cu toate acestea, a doua variantă îi atrage astăzi pe mulţi... Excepţie n-a făcut nici situaţia lui Vitalie, care, reflectând şi cântărindu-şi temeinic forţele, a ales a doua cale, sperând că în viitor totul se va aranja diferit.

Poate fi o soluţie fericită a doua căsătorie ?

Preotul Andrei Ovcinnikov răspunde astfel:

„La Dumnezeu se întâmplă de toate... Când prima căsătorie este făcută uşuratic, fără sfatuire cu părinţii, fără binecuvântarea duhovnicului, asta nici nu se poate numi căsătorie. Este mai degrabă o greşeală de viaţă. Şi, dacă omul s-a pocăit pentru ea, s-a curăţit prin înfrânare, a suferit mult, atunci, bineînţeles, a doua oară va alege chibzuit, şi vreau să cred că o astfel de căsătorie va fi fericită; exemple în acest sens există.” Ar fi de dorit ca şi viaţa lui Vitalie şi a Oksanei să se dezvolte urmând un astfel de scenariu.

Concluzii
In prezent, Vitalie a intentat divorţ, locuieşte cu mama lui şi îşi vindecă rănile sufleteşti. Are de gând să-şi înceapă din nou propria afacere, dar de această dată cântărind
totul judicios. Oksana lucrează şi locuieşte singură.

ELENA MOROZOVA

Fragment din cartea "CUM SĂ DEPĂŞIM CRIZELE FAMILIALE", Editura Sophia

Cumpara cartea "CUM SĂ DEPĂŞIM CRIZELE FAMILIALE"

• Neintelegerile dintre crestini
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Divortul
  Publicat in : Nunta
• Sa traim fara a supara
  Publicat in : Editoriale
• Cine pe cine educa emotional
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: