Un proaspat absolvent al unei facultati, sa zicem de economie sau de agronomie, va putea sa vorbeasca folosind termeni din domeniul in care s-a specializat. El deprinde, in cursul studiilor, o serie de cunostinte si de termeni de specialitate, astfel ca va putea sa se exprime ca un economist sau inginer agronom in descrierea fenomenelor din propria arie de competenta, dobandita prin studiu. Un observator, chiar nespecialist, va putea lesne observa daca persoana care vorbeste are un limbaj de specialitate sau nu.
Cam la fel se intampla si cu noi lucrurile: dupa un timp in care auzim predicile de la slujbe, citim diverse carti, discutam unii cu altii pe teme ortodoxe, dobandim un fel de limbaj specific credintei. Acesta cuprinde termeni care noua, "credinciosilor”, ne sunt uzuali, dar ateilor si celor nepracticanti le par destul de vagi sau deloc cunoscuti. Astfel ca putem vorbi cu tot firescul despre "vecernie”, "iconostas”, "rugaciunea ceasurilor” si altele asemenea.
Ceea ce inseamna ca, ajungand la credinta, ne schimbam modul de a vorbi, pe baza noilor cunostinte dobandite. Inseamna asta insa si o schimbare a modului de a gandi si de a fi? Ma tem ca, in ciuda aparentelor, cel mai adesea, nu. Dobandim o serie intreaga de termeni noi, de "competente lingvistice” din zbor, care ne permit sa ne exprimam in aria de cuprindere a credintei, dar ele inca nu inseamna prefacerea aceea adanca despre care ne vorbeste noul limbaj dobandit.
Ce ne lipseste, de ce suntem inca aceleasi fiinte greoaie, de ce nu se produce declicul pe care il tot asteptam, ce ne tine inca blocati in vechile metehne? Nu cred ca se poate prea bine stabili cu precizie totul, dar mai intai intra in calcul o lentoare a schimbarii, o incremenire sau cel putin o prea inceata iesire din sine a omului vechi. Acesta se poate lesne reinstala: omul vechi isi innoieste hainele, prin adoptarea limbajului credintei, dar ramane acelasi.
O mare carenta ar fi la nivelul mintii: nu gandim suficient de mult. Ne multumim sa preluam mai mult mecanic termeni, idei, feluri de a vorbi, de a intelege lucrurile fara sa meditam suficient de mult la ele. Traim intr-o lume a ideilor preluate dea gata inclusiv in domeniul credintei, ceea ce ne scuteste de eforturi prea mari, dar cu inconvenientul ca nici nu ne duce nicaieri. Ne multumim cu raspunsuri prefabricate, iar atunci vietile noastre insesi devin prefabricate.
Atunci cand ni se cere o parere sau un sfat luam din vistieria bogata a locurilor comune ale ortodoxiei ceea ce (credem noi) se potriveste cu imprejurarea respectiva si rezolvam o problema. Dar solutia gasita este mult prea facila, vine de la corzile mele vocale catre urechea celuilalt, fara sa atinga inima niciunuia dintre noi.
In mod normal, in momentul ajungerii la credinta, ar trebui sa luam totul de la zero, sa incepem o aventura a cunoasterii in care dogmele teologiei sa fie rezultatele atinse dupa indelungi cercetari, nu premise de la care plecam si la care ajungem iar si iar, invartindu-ne fara oprire intr-un cerc vicios. Omul este tulburat de ceva, o tulburare care strica lipezimea mediocritatii terne in care i se odihnea mintea lui pana atunci. Acesta este inceputul iesirii lui din echilibrul ignorantei. Mai departe, mergand cu grija si sub indrumarea Bisericii va regasi adevarurile de credinta, dar le va regasi pe cont propriu, uzand din plin de mintea pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre cunoastere. Noi insa ne insusim adevarurile de credinta asa cum inainte vreme comunistii isi instruiau activistii de partid, cu Cursul scurt de marxism, dupa care ii trimiteau in lupta ideologica.
Limbajul religios pe care il folosim ne deschide drumul catre Dumnezeu dar, in aceeasi masura, ni-l si bareaza daca nu reusim sa facem un pas mai departe. Ne-am insusit niste locuri comune pe care le enuntam in contextele care ni se par potrivite. Ne multumim sa rostim aceleasi cuvinte despre credinta, mantuire, milostenie, post si altele asemanatoare, fara sa incercam sa patrundem prea adanc in sensurile lor. Repetam formule gata facute avand senzatia ca am inteles sensurile vietii si ca ii dam raspunsurile corecte. Gandim prea putin si, de aici, in mod firec, rezulta ca si traim prea putin. De fapt, viata se scurge pe langa noi, sau noi suntem la epiderma ei. Metanoia pe care ne-o dorim (un termen iarasi elevat pentru limbajul "profanilor" dar obisnuit in cercurile credinciosilor) nu se produce, sau luam ca metanoia firavele si lesne trecatoarele noastre indemnuri catre Dumnezeu.
Gandim putin, iar consecinta este ca traim prost. Gandirea, lipsa ei, ne inchide caile catre o vietuire adecvata. Era o discutie in cultura occidentala despre dihotomia intre traire si intelegere, despre necesitatea de a opta pentru una dintre ele, sau neputinta de a le avea pe ambele. In ortodoxia rasariteana nu exista o asemenea problema. Pentru noi, viata traita si gandirea sunt perfect consonante, sunt fetele unei aceleiasi realitati. Una trimite catre alta fara rupturi, fara caderi sau deformari.
Nefolosirea resurselor limbajului credintei este una din formele de manifestare ale pacatului lenei, aspru pedepsit in ortodoxie. Nu ne folosim suficient mintea deoarece toate ni se par clare, ba chiar de la sine intelese, in timp ce, de fapt, totul in jurul nostru incita la o folosire la maxim a capacitatilor ce ne sunt date. Insa preferam apa statuta a vorbirii comune in locul apei celei vii (Ioan 4, 11) pe care vrea sa ne-o dea Hristos: "cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai inseta in veac, ca apa pe care i-o voi da eu se va face intansul izvor de apa saltatoare spre viata vesnica" (Ioan 4, 14)
Curca Paul
Paul Curca
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.