Biserica, după cum scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, este tip şi icoană «a întregului cosmos (a întregii lumi), celui ce constă din fiinţe văzute şi nevăzute». In această perspectivă, ca şi în perspectiva teologiei ortodoxe în general, este de neînţeles orice distincţie dihotomică între Biserică şi lume.

Biserica este lumea pe făgaşul ei corect. Este societatea cea adevărată, care pune în valoare firea omului privit ca persoană sau fiinţă socială. Fiindcă sociabilitatea sau caracterul comunitar al omului nu se manifestă doar orizontal, ci şi vertical. Religiozitatea este sociabilitatea în expresia ei verticală şi este direct legată de expresia ei orizontală. Iar Biserica, adică societatea cea adevărată, împleteşte armonios aceste două manifestări ale sociabilităţii, cea orizontală cu cea verticală. Astfel, îh Biserică omul trăieşte comuniunea personală nu doar în relaţia lui cu aprcjapele, ci şi în relaţia lui cu Dumnezeu.

Comuniunea cu aproapele şi comuniunea cu Dumnezeu sunt legate organic şi inseparabil. Desigur, omul poate părăsi comuniunea cu Dumnezeu şi se poate limita la comuniunea cu aproapele. Aceasta este, de altfel, caracteristica societăţii secularizate, însă o asemenea comuniune este nedesăvârşită şi fragilă. Nu deţine plinătate şi coeziune fiinţială. După cum şi o comuniune cu Dumnezeu care părăseşte comuniunea cu aproapele este falsă şi lipsită de subzistenţă. Biserica, în calitate de comuniune sau societate deplină şi universală, îi uneşte pe oameni întreolaltă şi cu Dumnezeu. De aceea nu este societate omenească, ci «comuniune divino-umană».

Şi, în calitate de comuniune sau societate care îi uneşte pe oameni cu Dumnezeu, este şi «comuniune a îndumnezeirii». Este societatea în care se împlineşte rostul existenţei omului, asemănarea lui cu Dumnezeu, îndumnezeirea.

Ca mădular al Bisericii, creştinul nu este individ izolat: «Unus Christianus - nullus Christianus» (un creştin = nici un creştin). Mădularele Bisericii sunt unite cu Hristos şi sunt chemate să se unească întreolaltă după modelul Sfintei Treimi. Viata Bisericii are caracter harismatic şi perspectivă eshatologică. Elementele acestea, care n-au încetat să existe până astăzi în Biserica Ortodoxă, ajută credinţa creştină să nu se preschimbe în ideologie lumească.

Ideologia constituie o anumită formă de teologie secularizată, care revendică pentru viitorul imediat plinătate şi universalitate. Limitează astfel libertatea persoanei şi o subordonează necesităţii convenţionale. Dimpotrivă, caracterul harismatic şi perspectiva eshatologică a Bisericii elimină orice absolutizare a ideilor sau lucrurilor lumii şi caută plinătatea adevărului dincolo de proximitate. Ideologia împiedică deplina încadrare a omului în Biserică. Din acest punct de vedere nici o ideologie nu poate fi compatibilă cu Biserica. Totodată, însă, orice ideologie, oferind omului un adevăr convenţional, poate deveni pricina propriei ei depăşiri şi, deci, a căutării adevărului absolut dincolo de ea.

Dar şi la nivelul instituţional al Bisericii adevărul creştin este adesea înăbuşit sau chiar trădat. Când cârmuitorii Bisericii uită de dimensiunea ei verticală şi o privesc ca pe o instituţie convenţională fără suflarea Duhului, când îi transformă cultul într-o manifestare tipică şi searbădă şi adevărul ei în literă moartă sau în ideologie, nu doar că nu călăuzesc spre împărăţia lui Dumnezeu, dar şi împiedică intrarea oamenilor în ea. In acest caz, se împlinesc cuvintele lui Hristos către cărturari şi farisei: «nici voi nu intraţi, nici pe alţii nu îi lăsaţi să intre».

Instituţionalizarea harismelor Bisericii nu justifică denaturarea sau atrofierea lor. In special harisma preoţiei, care în Biserică se păstrează ca harisma instituţionalizată, nu este înţeleasă independent de adevărul şi viaţa Bisericii. Sfântul Grigorie Palama observă că părtăşia de Biserică este echivalentă cu părtăşia de adevăr. De aceea, cei ce nu au legătură cu adevărul, nu au legătură nici cu Biserica. De altfel, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, cuviosul Nichita Stitatul, asimilează treptele preoţiei treptelor curăţiei şi părtăşiei de harul Sfântului Duh. Pornind de la această bază, îi caracterizează drept «cu nume mincinos» pe acei clerici care se mulţumesc cu hirotonia lor şi nu se află pe treapta respectivă de curăţie duhovnicească.

Biserica cea vie, prin caracterul ei harismatic şi perspectiva sa eshatologică, rămâne deschisă către toate şi liberă de toate. Poate primi şi transforma toate, chiar şi urmările păcatului şi moartea însăşi. Dar prin dispariţia elementului harismatic şi prin părăsirea perspectivei eshatologice, Biserica este redusă la calitatea de instituţie convenţională, iar credinţa ei se preschimbă în simplă ideologie. In felul acesta nu se comite, simplu, un compromis nevinovat, ci se deformează însăşi natura adevărului creştin. Acelaşi lucru se întâmplă şi când Biserica se prezintă desconsiderând lumea de aici şi viaţa actuală şi propunând aşteptarea pasivă a unei alte lumi.

iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Noţiunea socială a filantropiei capătă un conţinut aparte atunci când este înţeleasă pe baza ei teologică. O formă aparte de filantropie, care are şi ea în creştinism dimensiune teologică, este ospitalitatea. încă de la vechii greci ospitalitatea dobândise un caracter sacru, în vreme ce în Vechiul Testament a fost legată de primirea lui Dumnezeu de către om. In Noul Testament Hristos însuşi, Care vine ca străin înlăuntrul lumii, caută să fie primit de către oameni şi recunoaşte ca slujire adusă Lui ospitalitatea arătată fiecărui străin. De aceea creştinii sunt chemaţi nu doar să fie ospitalieri, dar şi să urmărească să îi primească pe toţi câţi au nevoie de adăpost.

Cu toate acestea ospitalitatea tinde să fie uitată în vremea noastră. Este percepută mai mult ca un obicei romantic sau chiar ca o obligaţie de serviciu. Excepţie fac doar mănăs-tirile, care păstrează ospitalitatea de-a lungul vremii, ca virtute creştină fundamentală. In paralel, însă, astăzi, prin masivele deplasări de populaţie, ospitalitatea devine tot mai actuală şi mai imperativă. Străinul se află totdeauna pe o poziţie dezavan-tajoasă şi are nevoie de ospitalitate, grijă deosebită şi amabilitate. De aceea şi căutarea de a acorda ospitalitate se impune ca îndatorire creştină fundamentală.

Desigur, nevoile acordării de ospitalitate - precum şi nevoia de filantropie, în general - nu se pot acoperi rămânându-se la nivelul iniţiativelor personale, ci este necesară o acoperire şi o abordare a lor la nivel instituţional. Dar acest fapt nu micşorează importanţa factorului personal. Iar importanţa persoanelor nu constă doar în contribuţia lor la promovarea sau găsirea formelor de exercitare la nivel instituţional a ospitalităţii şi, în general, a filantropiei, în special sub ameninţarea restrângerii statului social, ci în menţinerea şi funcţionarea lor pe mai departe. Instituţiile organizate în vederea asistenţei sociale, care acoperă nişte nevoi reale ale societăţii, nu au putinţa raportării de tip personal la fiecare cetăţean căruia i se acordă asistenţa socială. Pe când manifestările neorganizate ale filantropiei, ce apar sub imboldul iubirii dezinteresate, pot în cel mai bun mod să umple golurile create inevitabil de instituţiile sociale impersonale.

Biserica nu se poate mărgini la constatarea acestei situaţii, în afara golurilor lăsate de instituţiile sociale, este nevoie ca instituţiile sociale însele să devină ţinta interesului ei. Mărginirea la filantropie, fie prin exercitarea unei activităţi filantropice de sine stătătoare, fie prin intervenţia complementară în funcţionarea instituţiilor sociale, nu este astăzi suficientă. Dimpreună cu filantropia este nevoie şi de grija pentru abordarea instituţională a problemelor sociale. Fără a uita niciodată principalul ei scop - care este înnoirea omului cea întru Hristos - trebuie să se pronunţe şi să procedeze la fapte vizavi de orice problemă socială. Precum în trecut, tot aşa şi astăzi Biserica, păstrându-şi libertatea şi independenţa ei faţă de formele şi sistemele sociale şi politice, poate ajuta la îmbunătăţirea normelor sau instituţiilor sociale, totdeauna pe baza iubirii faţă de om şi respectului faţă de libertatea lui.

Viaţa Bisericii este împletită cu apostolatul sau misiunea. Ziua de naştere a Bisericii, Cincizecimea, este şi ziua venirii şi încadrării lumii în Biserică. «Mergând, învăţaţi toate neamurile», adresat Sfinţilor Apostoli, este adresat într-o anumită măsură şi tuturor membrilor Bisericii. Iar «vai mie de nu binevestesc», rostit de Sfântul Apostol Pavel despre sine însuşi, este valabil - păstrând proporţiile - pentru fiecare credincios. Creştinii sunt «sarea pământului» şi «lumina lumii»; sunt «preoţia împărătească», aceea care participă la preoţia lui Hristos şi slujeşte mântuirii lumii. Mărginirea acestei obşti a preoţiei împărăteşti la ea însăşi sau indiferenţa ei faţă de lume nu doar ca nedreptăţeşte lumea, dar şi pe creştinii înşişi. Dimpotrivă, mărturia credinţei nu are urmare doar luminarea lumii, ci şi însufleţirea creştinilor înşişi. Prin faptul de a propovădui sau a binevesti celorlalţi se întăreşte lăuntric şi obştea care binevesteşte. Când nu se face propovăduirea iubirii, aceasta se vlăguieşte, se usucă. Dar şi când se face fără a fi trăită, rămâne fără rod. Nu este suficientă mărturisirea credinţei, ci este necesară şi legarea ei de viaţă.

Misiunea sau apostolatul constituie o funcţie esenţială a Bisericii şi activitatea misionară poate fi considerată indiciul dinamismului ei interior. Lipsa acestei activităţi este mărturia lipsei dinamismului interior, în vreme ce existenţa ei arată vitalitate duhovnicească. In sfârşit, trebuie să notăm că apostolatul Bisericii nu se realizează doar prin activitatea misionară propriu-zisă, ci şi prin întreaga prezenţă a Bisericii. Când Biserica trăieşte conţinutul credinţei ei, când cultivă iubirea şi unitatea, dă totodată şi mărturia creştină. Această prezenţă a Bisericii nu se potriveşte doar cazurilor în care activitatea misionară este împiedicată - cum au fost perioadele de persecuţie sau perioada stăpânirii otomane asupra unora din ţările ortodoxe - dar şi cazurilor în care există abundenţă în ceea ce priveşte propovăduirea şi, totodată, lipsă a vieţii duhov-niceşti, ca astăzi. O astfel de mărturie dă, de altminteri, prin prezenţa sa şi monahismul.

Exercitarea activităţii misionare se confruntă cu probleme serioase, legate fie de propovăduirea Evangheliei, fie de primirea ei de către lume. Prima serie de probleme se combate în esenţă prin existenţa iubirii adevărate şi dezinteresate, deci prin absenţa urmăririi altor scopuri şi oportunităţi. Pentru combaterea celei de-a doua serii de probleme este necesară studierea datelor regiunii în care se desfăşoară activitatea misionară şi păstrarea adevărului Evangheliei deasupra oricăror ideologii politice ori sociale. Acest lucru este deosebit de dificil în regiunile în care se ajunge la incitarea conştiinţei etnice şi acolo unde, sub pretextul evanghelizării, sunt căutate modalităţi de implementare şi satisfacere a unor interese etnice sau sociale.

Problema principală a apostolatului constă, însă, în lipsa unităţii creştinilor. Unitatea aceasta a fost fărâmiţată prin schismă. Iar fărâmiţarea a sporit şi mai mult în Apus prin Reformă şi evenimentele ce i-au urmat. Astfel că lumea creştină se află astăzi împărţită în multe confesiuni. Rornano-catolicismul îşi menţine unitatea sa exterioară prin admiterea sau tolerarea papei ca lider infailibil. Unitatea Bisericii este considerată aici la nivel orizontal, centrul fiind Roma. De cealaltă parte, protestantismul susţine că Biserica trebuie să fie într-o continuă reformă: «Ecclesia semper reformanda». Conform cu această opinie, dacă nu se află într-un proces continuu de reformare/Biserica nu îşi poate păstra identitatea. Nici o Biserică văzută nu poate fi identică cu Biserica lui Hristos cea una. Adevărul Bisericii se descoperă mai mult sau mai puţin fiecărei Biserici văzute în parte.

Biserica Ortodoxă are conştiinţa că păstrează tradiţia Bisericii celei una, sfinte, soborniceşti şi apostolice. Este Biserica tradiţiei. Tradiţia nu este totuna cu conservarea. Tradiţia este mişcare şi viaţă, pe când conservarea este stagnare şi imobilitate. Când Biserica nu poate trăi liber, este firesc să recurgă la conservare. Dar conservatorismul nu exprimă duhul Ortodoxiei şi, cu atât mai mult, nu poate fi considerat idealul ei. Aceasta poate duce la rigiditate şi atrofiere. Biserica Ortodoxă este tradiţională, şi numai fri situaţii excepţionale adoptă o atitudine conservatoare. Transformarea excepţiei în normă îi falsifică şi îi denaturează caracterul.

Adevărul Bisericii nu este relativ sau convenţional, ci absolut şi imuabil. Pentru ca Biserica să poată păstra înlăuntrul istoriei caracterul imuabil al propovăduirii sau
mesajului ei, îi schimbă forma în timp şi spaţiu. Inexistenta schimbării înseamnă absenţa vieţii. Precum trupul - observă Sfântul Atanasie cel Mare - «atunci spunem că trăieşte, când se mişcă, şi că moarte îi este atunci când încetează de-a se mai mişca», tot astfel şi Biserica trăieşte atunci când se mişcă, când se schimbă, desigur nu modificându-şi conţinutul imuabil al credinţei, ci adaptându-l şi exprimându-l potrivit fiecărui mediu concret. Şi putem spune că o Biserică locală moare - căci Biserica în întregul ei rămâne nebiruită - atunci când încetează de-a mai da mărturia ei în momentul concret în care trăieşte. Mişcarea este, aşadar, indispensabilă vieţii Bisericii, iar adaptarea tradiţiei ei - fără compromisuri şi fără a i se ştirbi conţinutul - este necesară mersului ei istoric.

Adaptarea tradiţiei Bisericii la o anumită situaţie dată presupune cunoaşterea empirică şi în profunzime nu doar a situaţiei acesteia, ci şi a tradiţiei bisericeşti. Iar cunoaşterea empirică a tradiţiei bisericeşti o au doar cei care trăiesc această tradiţie. De aceea şi încercarea adaptării tradiţiei bisericeşti la realitatea contemporană de către oameni care o studiază sau o cunosc doar teoretic, este sortită eşecului. Cum să adapteze cineva, de exemplu, tradiţia liturgică a Bisericii la epoca noastră, când nu trăieşte această tradiţie? Şi cum poate susţine că o adaptează, când ignoră - conştient sau inconştient -elementele ei esenţiale, sau când nu le acceptă ori le omite?

Pe de altă parte, în forma ei omenească, tradiţia Bisericii poate cu uşurinţă crea şi menţine obiectualizări ale ei, care imobilizează sau chiar alterează conţinutul ei real. In aceste cazuri există pericolul de-a fi anulată porunca lui Dumnezeu de către tradiţia oamenilor. De aceea vieţuirea corectă, autocritica şi pocăinţa trebuie să funcţioneze neîncetat la nivelul omenesc al vieţii bisericeşti. In sfârşit, adesea iconomia bisericească (pogorământul bisericesc) recunoaşte sau chiar promovează lucruri care, după acrivie, nu ar fi permise. Când acestea se încetăţenesc şi sunt percepute ca elemente normale cu valoare diacronică, comportă pericole, căci pot întuneca sau altera adevărul tradiţiei.

Aşadar devine limpede faptul că, pe lângă mişcarea cea bună şi adaptare, există în viaţa bisericească şi mişcarea cea rea sau alterarea conţinutului credinţei. Această mişcare rea a provocat fărâmiţarea lumii creştine, fărâmiţare care în ultimul mileniu constituie cel mai tragic eveniment din istoria ei. De aceea, problema reapropierii şi reunirii creştinilor preocupă în mod justificat lumea ortodoxă şi întreaga lume creştină. Adesea, însă, problema aceasta este abordată în mod greşit şi este asociată cu factori şi scopuri străine de firea, duhul şi misiunea Bisericii.

Biserica este, prin firea ei, una şi neîmpărţită. Impărţirile creştinilor - care au existat şi în trecut - au căpătat, însă, astăzi proporţii uriaşe şi necesitatea soluţionării acestei probleme a devenit tot mai imperativă. Deja sunt mulţi aceia care se ocupă cu chestiunea unităţii creştinilor şi încă mai mulţi aceia care vorbesc despre ea. Insă această unitate nu se realizează prin discuţii academice sau proceduri birocratice, ci prin legătura dragostei şi prin adevărul Sfântului Duh. Când este uitată această bază, toate celelalte încercări rămân în ultimă analiză neroditoare.

Georgios Mantzaridis

Fragment din cartea "Morala crestina", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Morala crestina"

 

• Invatatura despre Biserica
  Publicat in : Biserica
• Invatatura despre Biserica - Sfantul Ioan Gura de Aur
  Publicat in : Editoriale
• Biserica in viziunea lui Alexandru Homiakov
  Publicat in : Religie
• Biserica si Bisericile
  Publicat in : Biserica
• In ce consta comparatia dintre Biserica si trup
  Publicat in : Dogmatica