- Ce înseamnă „iubirea de sine”? Oamenii au diverse idei despre aceasta.
- A-ţi iubi sinele înseamnă a iubi chipul lui Dumnezeu din sine. Cu cât omul are mai multe virtuţi, cu atât el se iubeşte mai mult. Există un verset care spune: „Impărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” Impărăţia lui Dumnezeu este dragoste. Impărăţia lui Dumnezeu trebuie păzită. Dragostea de sine, dragostea de Dumnezeu din noi trebuie înmulţită. Iar pentru aceasta trebuie să ne păzim sufletul de mâhnire, de mânie şi de alte emoţii negative.
Antipodul dragostei este egoismul. Egoismul este ura de sine. Deosebirea sa faţă de dragoste constă în faptul că egoismul face totul pentru sine. Omul se ghidează după principiul „dă-mi, dă-mi, dă-mi”, „mie, mie, mie”. El va dărui mai rar. A dezrădăcina egoismul din sine este o misiune grea.
- De ce egoismul este ură de sine, de vreme ce sloganul său este „totulpentru sine”?
- Este ură, pentru că nu tot ce ne dorim este folositor pentru noi. Dorinţele egoismului sunt distrugătoare pentru personalitate. Ele se pot manifesta în diverse forme: de la o simplă atracţie faţă de plăceri cu orice preţ până la duşmănie totală cu cei din jur. Egoismul hedonist e plin de singurătate şi de sărăcie spirituală. In natura umană a fost sădită nevoia de a iubi - de a se oferi pe sine altora. Dacă această nevoie nu se realizează, atunci persoana devine ostatica dorinţelor şi patimilor sale primitive.
Cu cât egoismul se intensifică, cu atât scade stima de sine a persoanei. Omul devine mai rău şi poate ajunge la disperare. In starea aceasta, el se percepe pe sine ca pe un punct minuscul, rupt de oameni şi de Dumnezeu, încremenit în propriile trăiri şi nelinişti.
- Cum să înţeleg că sunt egoişti Ce trebuie să observ la mine însumi ca să-mi dau seama de aceasta?
- Adesea, egoismul ascultă doar de sine. Egoistul nu observă câte probleme le provoacă apropiaţilor săi. Dacă era mai deschis faţă de lume şi mai atent la sufletul său, înţelegea cât de mult îi deranjează pe ceilalţi. Cum să înţeleagă faptul că este egoist ? Să asculte atent. Dacă oamenii sunt mereu nemulţumiţi de comportamentul său, atunci acesta este un semn al egoismului său. Irascibilitatea este şi ea un semn al egoismului.
- Una dintre cele mai răspândite probleme este atitudinea negativă faţă de sine. Psihologii o numesc stimă scăzuta de sine, neacceptare de sine. De asemenea, e numită lipsă de iubire sau ură de sine. Care este cauza unei asemenea atitudini negative faţă de sine?
- Orice om este ataşat de cei care îl înconjoară. Primii oameni cu care se confruntă sunt apropiaţii săi - mama, tata etc. Ei sunt cei care formează conştiinţa copilului. în funcţie de cum se vor comporta unii cu alţii, şi cu micuţul, astfel se va forma personalitatea sa. Totul este important!
De pildă, copilul poate pretinde că vrea una sau alta. Dacă mama îi va face mereu voile, atunci el va dori ca toată lumea să-i ofere ceva. Acţiunile ei le va proiecta pe alte persoane - „dacă mama a făcut aceasta, înseamnă că toţi vor face la fel”. Mama însă s-a smerit în faţa copilului, fără să se gândească la urmări, după care se va căi de fapta sa de o mie de ori. Totuşi, la maturitate, va fi prea târziu ca să mai poată îndrepta ceva. In concluzie, el îi va folosi pe toţi. Iar dacă nu va obţine ce doreşte, se va necăji.
Iată, deci, cum ia naştere neacceptarea de sine pe care psihologii o numesc „complex de inferioritate”. Ura de sine, complexul inferiorităţii, neîncrederea în sine au înţelesuri aproape asemănătoare. Adesea, acestea se manifestă prin frici, spaime, stare de neputinţă, moleşeală, lipsă de energie, amorţeală.
- Toate acestea îşi au rădăcinile în copilărie, iar, la maturitate, omul nu se mai poate schimba?
- Da, toate acestea provin din copilărie. La vârsta adultă, personalitatea este deja formată, dar nu putem afirma că nu se mai poate schimba nimic. Creativitatea, care se află în sufletul fiecărui om raţional, îl determină să meargă înainte, să se dezvolte. Acest mecanism există în fiecare dintre noi.
Dacă omul vede în sine aceste complexe care îl stânjenesc, dacă el caută cauza, atunci se poate revărsa asupra lui lumina dumnezeiască. El va dori să schimbe ceva, să trăiască în alt mod, nu va accepta o asemenea stare, cu care, se pare, s-a obişnuit. Astfel, în om se produce o răsturnare a valorilor, o transformare. Răsturnarea valorilor este reevaluarea lucrurilor de preţ, pocăinţa. La început, este un proces de conştientizare, de comparare a ceea ce ai avut cu ceea ce vrei tu să devii. Lumina care s-a aprins în sufletul tău este întâlnirea cu Dumnezeu. Conştiinţa începe să-ţi vorbească cu voce tare. Astfel, începi să schimbi ceva la tine. Filosofii de demult spuneau: „Cunoaşte-te pe tine şi vei cunoaşte lumea.” E foarte greu să te descoperi pe tine însuţi! Pe de o parte, tu vrei să fii bun, dar, pe de altă parte, nu-ţi iese mare lucru. Apoi, te gândeşti: „Unde sunt eu - cel adevărat? Am crezut că sunt frumos şi bun, dar nu e aşa!”
Prin urmare, pocăinţa deschide uşile viitorului. Omul face primii paşi atunci când îşi percepe starea de păcat, când spune: „Sunt păcătos şi multe lucruri nu le-am făcut bine...”
- Care este legătura dintre păcat şi stima de sine scăzută?
- Stima de sine scăzută este consecinţa conştientizării a ceea ce a făcut păcatul din noi. Noi însă nu ne cunoaştem pe noi înşine ca fiind buni, aşa cum am fost creaţi şi cum am putea să devenim.
- Prezenţa stimei de sine este indiciul maturităţii unei persoane, sau nu neapărat?
- E firesc ca omul să aibă nu doar maturitate fiziologici, ci şi spirituală. Omul matur duhovniceşte este deschis faţă de toţi. Poţi conta pe el, te va ajuta la necaz şi este disciplinat cu sine şi în relaţiile sale. Este important cum îşi gestionează viaţa, dacă îşi cunoaşte locul în această lume.
Omul matur are încredere şi stimă de sine adecvate. El se acceptă aşa cum este. Işi cunoaşte defectele, dar şi calităţile. El nu se laudă cât de bun este, pentru că înţelege că tot ce face este spre slava lui Dumnezeu, pentru oameni, pentru apropiaţi şi pentru sine. Doar dintr-un singur motiv - pentru că vrea să fie mai bun, mai puternic, mai liniştit. Acestea sunt, de fapt, componentele stimei de sine. Omul matur acceptă totul ca pe un dat - şi binele, şi răul. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot binele, pentru că el va rămâne cu tine şi pentru tot răul care va trece.” Prin urmare, acceptă viaţa aşa cum este, cu toate minusurile şi plusurile ei.
Bucură-te că trăieşti, că ai primit în dar viaţa, acceptă oamenii din preajmă, fii sensibil şi atent cu ei, bucurându-te de prezenţa lor. Aceasta este garanţia succesului unei persoane mature.
Bineînţeles, practic vorbind, este dificil să realizezi cele menţionate. Pe vremuri se susţinea că omul trebuie să fie o personalitate armonioasă. în principiu, e o formulare bună. Armonia este coerenţă, integritate, unison. Este atunci când tu iubeşti tot ce se află în preajma ta, este sentimentul lăuntric al binecuvântării. Tu simţi că zbori şi, în acelaşi timp, nu eşti rupt de pământ. Eşti şi acolo, şi aici.
- Cum influenţează statutul social al persoanei stima de sine?
- Statutul social poate influenţa în mod serios stima de sine a omului. De pildă, un om care lucrează ca măturător de străzi are o stimă de sine scăzută, iar un om, care are un post de conducere, e îngâmfat. Depinde, totuşi, de fiecare în parte cum se raportează la rolul său social. Există oameni cu posturi înalte care nu fac mare caz de statutul lor. Am o cunoştinţă, locţiitor de ministru, care este foarte credincioasă. Fiind o persoană simplă, se comportă firesc şi raţional conform statutului său, pentru că are o lume lăuntrică bogată şi este conştientă de posibilităţile sale reale. Cunosc oameni care sunt angajaţi în locuri de muncă simple şi câştigă mai puţin, dar se iubesc pe sine şi se respectă cum se cuvine.
Una dintre interpretările „iubirii de sine” este aceasta: a fi tu însuţi, a te accepta şi „a iubi lumea”, adică a accepta lumea aşa cum este ea. Dacă ne dedicăm unui scop înalt, atunci vom stabili un loc unde să ne aşezăm, pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Astfel, în loc să ne gândim că în jur este multă răutate şi avem parte de un loc atât de umil în lume în comparaţie cu alţii, dimpotrivă, ne vom automotiva pozitiv, iar acest lucru va spori stima de sine. Omul nemulţumit de toate nu poate fi mulţumit de sine.
In general, iubirea de sine începe cu întrebări simple despre sensul vieţii - de ce sunt aici, cine sunt şi încotro merg...
- Aţi spus că omul cu stimă de sine îşi conştientizează defectele şi calităţile. Uneori însă omului ii place să se laude cu calităţile sale, iar acest lucru este considerat un mare neajuns.
- Când o persoană este arogantă, înseamnă că are o stimă de sine sporită, dar nu înseamnă neapărat că este şi în acord cu realitatea. O stimă de sine adecvată nu naşte în om aroganţă sau vanitate. Omul înţelege că nu este desăvârşit şi sc străduie să-şi vindece neputinţele.
- Trebuie să depindă dragostea de sine de felul cum ne apreciază ceilalţi?
- Nu. Cuvântul „a depinde” ne nelinişteşte în acest context. Ne putem poticni şi de cuvintele „părere”, „estimare”. Neîncrederea în sine e legată de suspiciunea născută din dependenţa faţă de părerea celorlalţi. E absurd să gândească omul despre sine prin prisma altui om. Nu se poate să nu te uimească aşa ceva. Eu îl întreb pe unul ca acesta: „De unde ştii că el gândeşte aceasta despre tine? El poate gândi în diverse moduri: fie aşa cum crezi tu, fie cu totul diferit de ceea ce îţi imaginezi.”
Omul consideră că a gândi negativ despre persoana sa e un fapt general. In acest fel, îi predispune pe alţii şi pe sine la o relaţie ostilă, urmează anumite tipare, se teme de ceilalţi. Se poate ajunge şi la sociofobie - teama de lume.
- Inţelepţii spun că omul cu cât se cunoaşte pe sine mai bine, cu atât îşi vede mai clar neputinţele. Inţelepţii totuşi nu suferă de conflicte lăuntrice. Cum se împacă cunoaşterea neputinţelor proprii cu iubirea faţă de propria persoană?
- Omul înţelept ia ca punct de reper prezentul. înţelege faptul că idealul este irealizabil, dar dacă va trata fiecare moment al vieţii sale cu responsabilitate, atunci această atitudine îl va apropia de ideal.
Omul înţelept se vede pe sine aşa cum ar privi apa curată a unui râu de munte. El vede limpede în apă pietrele, nisipul, este foarte atent la manifestările sufletului său, le filtrează, le apreciază. El îşi „afânează”, îşi cultivă solul sufletului, fiind preocupat de înnobilarea acestuia, pentru că îl vrea frumos. Prin urmare, îl va apăra de tot ce-i poate perturba frumuseţea. El nu-şi va lăsa grădina sufletului în paragină, deci are motiv să se iubească pe sine. Dar cât de mult are de muncit!
Da, eu îmi văd neputinţele. Da, nu este uşor să trăieşti cu această povară, pentru că ea naşte un conflict interior. Dar dacă omul înţelege de ce trăieşte pe pământ şi cât de scurtă este durata vieţii sale, se va interesa în mod firesc de dezrădăcinarea patimilor şi a neputinţelor sale. El va voi să reuşească în timp să fie fericit, bun, chiar desăvârşit.
Totuşi, această dorinţă nu trebuie să devieze în perfec- ţionism şi în frica de a nu corespunde idealului. Momentul respectiv poate provoca tensiune şi nelinişte şi îl va secătui pe om de puterile necesare în atingerea scopurilor pe care şi le-a propus. Frica poate lua proporţii, transformându-se în exigenţă exagerată faţă de cei dragi. Perfecţionismul este consecinţa orgoliului.
A te împăca cu realitatea înseamnă a fi răbdător cu alţii, dar şi cu sine, fiindcă noi putem face numai acele lucruri de care suntem în stare şi depind de noi. Adesea, pretenţiile noastre nevrotice ne determină să fim hiper-res- ponsabili. Dorinţa de a corespunde unui etalon trebuie să fie corelată cu posibilităţile noastre.
Unul dintre sfinţi a descris cum a reuşit el să nu se mândrească şi, în acelaşi timp, să nu se concentreze pe neajunsurile proprii. El şi-a atârnat în chilie o foaie pe care a trasat o linie. In prima coloană, îşi nota toate faptele bune, iar în a doua - greşelile. Atunci când îl încerca mândria, citea coloana cu greşeli. Iar dacă era nemulţumit de sine, se uita la coloana cu fapte bune. Cred că este o metodă foarte eficientă pentru echilibrarea stimei de sine.
Lauda de sine, demonstrarea propriilor realizări se face în condiţiile în care persoana nu are încredere în oameni şi se teme de subevaluarea lor. Omul încrezător în sine nu are nevoie de aprecieri din afară a propriei valori, pentru că el este, într-o anumită măsură, autosuficient.
PSIHOLOGUL IRINA RAHIMOVA
Fragment din cartea "CE FACI CÂND NU MAI VREI SĂ TRĂIEŞTI" - DMITRY SEMENIK; Editura Sophia
Cumpara cartea "CE FACI CÂND NU MAI VREI SĂ TRĂIEŞTI"
.jpg)
-
Egoismul aduce intotdeauna tristete si neliniste
Publicat in : Credinta -
Egoismul, izvor de suferinta
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.