"Obişnuinţa este moartea minunării", spunea un bătrân sfânt şi înţelept. Obişnuinţa se preface în rutină chiar şi în cazul celor mai mari, importante şi celebre lucruri din istorie, chiar şi în realităţile duhovniceşti! Cum ar fi faptul ca Dumnezeu a devenit om!... Da! Şi cu asta ne-am obişnuit. De aceea, nu ne mai „mişcă" şi nu ne mai răscoleşte aşa cum ar trebui! Obişnuinţa ne orbeşte. In caz contrar, ar fi trebuit zi şi noapte să-L slăvim pe Domnul cel întrupat. Să încercăm deci să spargem pentru puţin (măcar să încercăm!) obişnuinţa. Să-L vedem pe Hristos ca şi cum L-am vedea pentru prima dată, ca şi cum am auzi despre El pentru prima oară în viaţa noastră. Deci:
1. Infricoşătorul Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, Care doar cu privirea cutremură pământul, S-a făcut Prunc în pântecele Maicii Sale. Dumnezeu a rămas în pântece nouă luni! Apoi a venit pe lume, S-a născut, a fost sugar, copil mic (Dumnezeu!), şi unde? In timp ce, ca Dumnezeu, avea puterea să Se nască în palat împărătesc, El a ales să Se nască într-un staul şi să rămână câteva zile în culcuş de paie, împreună cu animalele necuvântătoare. Inţelegem noi asta?
Ce-am spune dacă, de exemplu, ar veni în vizită în ţara noastră preşedintele Statelor Unite şi, în timp ce ar putea să găzduiască la unul din cele mai luxoase hoteluri, ar alege să doarmă într-un staul, să se culce pe paie, între un bou şi un măgar? Nu ne-ar şoca? Gândiţi-vă acum cât ar trebui să ne şocheze naşterea lui Dumnezeu într-un staul şi petrecerea Lui pe paie, între animale! Consecinţa:
Mama Lui L-a legănat pe braţe! L-a legănat, L-a alăptat. Noaptea, Pruncul (Dumnezeu fiind) Se trezea şi plângea, pentru a primi lapte! Da! Pruncul Iisus sugea de la Mama Lui (v. Luca 11, 27). „Cum izvorăşti lapte din pieptul tău, Fecioară? Cum hrăneşti pe Hrănitorul făpturii?" (Slujba înmormântării).
2. Nu este de menţionat doar simplul fapt că Dumnezeu S-a făcut om, ci şi că Şi-a ascuns, ca om, dumnezeirea Sa. Nu a arătat lumii, direct, că El este Dumnezeu. O singură dată Şi-a arătat dumnezeirea Sa, pe Muntele Tabor; noaptea, pe ascuns, şi doar în faţa a trei dintre ucenicii Săi. „A strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina." Şi apoi i-a legat pe martorii oculari ai acestei dumnezeiri pe care au văzut-o să nu spună nimic nimănui, până va învia El din morţi (v. Matei 17,1-10).
Inchipuiţi-vi-L pe EI păşind în mijlocul mulţimii, pe drumuri, prin pieţele Capemaumului şi ale Ierusalimului, cu faţa strălucind ca soarele şi îmbrăcămintea Sa ca zăpada!...
Mulţimile îngrozite căzând brusc la pământ şi închinându-I-se! Ce slavă ar fi primit pe pământ! Câţi „fani" ar fi dobândit dintr-odată! Totuşi, n-a făcut-o, deoarece nu a vrut să-i „cucerească" pe oameni cu măreţia Sa, ci cu smerenia şi cu dragostea Sa.
ARHIMANDRIT VASILIOS BACOIANIS
Fragment din cartea "HRISTOS NECUNOSCUT", Editura de suflet
Cumpara cartea "HRISTOS NECUNOSCUT"
-
Obisnuinta care ucide
Publicat in : Morala -
Pacatele facute din obisnuinta
Publicat in : Pilda zilei
-
Obisnuinta cu rugaciunea
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.