Ortodoxie si tehnica

 

Din Sfanta Scriptura aflam ca tehnica a aparut in lume dupa caderea omului in pacat. Abia in capitolul IV al Ge­nezei ni se spune, dupa indepartarea omului din Paradis, ca Tubalcain a fost "batator cu ciocane, faurar de arama si de fier" (vers. 22). Omul, in starea lui primordiala, nu avea nevoie de tehnica, fiindca dispunea de o putere spirituala deosebita, care ii permitea sa actioneze in mod eficient asupra creatiei. De altfel, chiar Hristos, care restaureaza omul in starea lui primordiala si chiar mai mult decat atat, s-a aratat ca "Barbat desavarsit": a vin­decat boli, a sculat pe morti, a potolit fortele dezlantuite ale naturii, ba chiar a inviat din morti, fara sa foloseasca mijloace tehnice, ci prin intermediul puterii Sale spiri­tuale. Sfantul Ioan Hrisostom spune despre primii oameni, care erau invesmantati in haine de lumina, asa cum s-a imbracat cu lumina si Hristos pe Muntele Taborului, ca "omul cel dintai zidit, fiind lipsit de nevoi, era liber de folosirea obligatorie a mestesugurilor si a tehnicilor pentru infruntarea nevoilor existentei".

 

Dupa cadere, insa, Dumnezeu, in filantropia Sa, n-a ingaduit sa dispara integral insusirile "chipului lui Dum­nezeu din om", ci i-a dat omului posibilitatea sa folo­seasca tehnici, ca sa actioneze din exterior asupra naturii si sa-si asigure astfel supravietuirea. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca dupa cadere tehnicile se dezvolta pro­gresiv pe pamant si ca prin ele se gospodareste consti­tutia lumii. Totodata, ele constituie si mijloace pe calea lui noua spre Dumnezeu. Cu toate ca teologia ortodoxa considera tehnica drept o consecinta a indepartarii omului de Dumnezeu, o apreciaza in mod pozitiv si, dupa cum vom vedea mai jos, afirma ca e menita sa contribuie la transfigurarea lumii in Hristos.

 

Cum spunea Sfantul Ioan Hrisostom, tehnicile s-au dezvoltat progresiv in istoria omenirii. La inceput, si multa vreme dupa aceea, omul da dovada de o constiinta practica care se inspira din faptele mecanice ale realitatii, folosindu-se de parghii la ridicarea greutatilor sau la zdrobirea pietrelor una de alta; dar nu poate fi vorba de reflexie sau de intelegerea raporturilor pozitive dintre lucruri si nici macar de presupunerea unor legi cantitative de care ar asculta lucrurile. Omul foloseste fenomenele mecanice, dar le tine invaluite in panza imaginatiei si superstitiei. Omul va fi multa vreme un mecanic care ig­nora mecanica, dar treptat se va smulge din fatalitate si determinismul naturii, cautand sa nu se mai plece in fata naturii. Acul, tesatura, roata, securea, fierastraul si moara, sau procedeele diferite de producere si intretinere a focului alaturi de olarie, sticla si metale, sunt creatii geniale care vin sa confirme cele de mai sus.

 

Crestinismul este insa cel ce libereaza omul cu ade­varat de sub robia legilor naturale sau a celor cosmice, a mitului vesnicei reintoarceri, care domina mentalitatea omului antic. Este adevarat ca stiinta propriu-zisa, ca sis­tem rational de explicare a lucrurilor si nu numai ca un manunchi de retete practice, se dezvolta in vechea Elada. Dar spiritul grecului antic, care s-a manifestat cu atata stralucire in afirmarea principiilor teoretice, fiind indra­gostit de lumea ideilor, a ramas reticent inaintea lumii materiale, n-a patruns in domeniul ei, atat pentru ca dispretuia munca si o considera ca apanaj al sclavilor, dar si pentru faptul ca religiile panteiste ale antichitatii il impiedica sa se libereze de determinismul legilor natu­rale. Aceasta libertate a dobandit-o omul datorita cresti­nismului, cu credinta lui intr-un Dumnezeu vesnic, transcendent lumii create din nimic, care i-a dat omului, creat dupa chipul sau, sa stapaneasca pamantul, adica sa spiritualizeze si sa umanizeze creatia si natura ei dupa chipul lui Hristos care a transfigurat in El omul si cos­mosul. Daca crestinismul n-ar fi eliberat omul antic de sub povara superstitiilor promovate de panteismul reli­giilor antice, omenirea n-ar fi cunoscut imensul progres stiintific si tehnic de astazi. Lumea secularizata contem­porana pare sa fi uitat acest lucru si pare amenintata din nou de pericolul panteismului care transforma omul in sclavul legilor naturale.

 

Consideratiile pe care le-am prezentat anterior au avut rolul sa arate ca intentia mea nu este cea de a surprinde tehnica drept fenomen in sine insusi, in mod izolat, ci in lumina relatiei creatiei cu Dumnezeu, care are o impor­tanta decisiva pentru atitudinea omului fata de tehnica. Analizata in sine, tehnica are caracter neutru, poate fi folosita fie spre folosul omului, fie spre paguba sa. A proceda astfel inseamna sa se imite acei preoti din Atena, care, dupa ce sacrificau boul, in ziua de sarbatoare a Bufonilor, faceau procesul cutitului care l-a ucis si con­damnau cutitul sa fie aruncat in mare, fiindca s-a facut vinovat de moartea boului. Multe din criticile aduse tehnicii sunt rezultatul confuziei dintre gandul si vointa care creaza tehnica, si gandul si vointa care exploateaza economic inventia tehnica. Cele dintai sunt conduse de impulsul creator, cele din urma sunt adesea interesate si egoiste, infatisand tehnica intr-o lumina defavorabila. Dar gandul si vointa celui care creeaza tehnica, ca si a celui care o exploateaza, sunt dependente la randul lor de relatia omului si cosmosului cu Dumnezeu.

 

Pornind pe aceasta cale, as dori sa subliniez ca din opozitie fata de panteism, care sacraliza lumea datorita confuziei pe care o facea intre Creator si creatie, teologia crestina a trecut la extrema opusa, adica a unei transcen­dente care izoleaza lumea in propria ei imanenta -sau, cum spunea Adunarea Consiliului Ecumenic al Biseri­cilor, intrunita la Canberra (1992), teologia crestina "a confundat transcendenta lui Dumnezeu cu absenta lui Dumnezeu din creatie". Prevalandu-se de aceasta ab­senta a lui Dumnezeu din creatie, secolul luminilor a declarat autonomia ratiunii umane fata de orice autoritate crestina si a dezvoltat o tehnica, care, pierzand orice le­gatura cu Dumnezeu, a fost animata de idealul de a tran­sforma paradisul ceresc in paradis pamantesc. "Gandi­torii iluministi vorbeau de epoca lor ca de o epoca a ratiunii si prin ratiune intelegeau esential acele puteri analitice si matematice prin care fiinta umana putea sa ajunga la completa intelegere a realitatii si astfel la de­plina stapanire a naturii prin tehnica, la aparitia para­disului pamantesc. Ratiunea, astfel inteleasa, ramane su­verana in orice intreprindere a ei. Ea nu se poate pleca inaintea nici unei autoritati, in afara de cea a faptelor. Nici revelatia divina, nici vreo traditie veche si nici o dogma nu au dreptul sa se opuna exercitiului ei. Immanuel Kant, in raspunsul pe care l-a dat referitor la esenta iluminismului, a aratat printr-o faimoasa sintagma ca acesta inseamna: indrazneste sa cunosti. "Iluminismul a acceptat aceasta provocare si de atunci pana astazi, cu toate ca s-au schimbat multe in filosofia stiintei, fraza lui Kant a definit adevarul central al culturii noastre".

 

Suntem de acord ca epoca luminilor, prin stiinta si tehnica pe care le-a promovat, a contribuit la progresul omenirii sub chipuri diferite. A dat omului posibilitatea sa se inalte catre planetele sistemului nostru solar si dincolo de el, sa patrunda in lumea microcosmosului si sa descopere ca lumea vazuta se intemeiaza pe relatiile dintre particulele nevazute, sa contribuie la ameliorarea conditiilor de viata ale omului si la imputinarea sufe­rintei, sa permita lucratorului sa aiba mai mult timp pentru preocupari de ordin cultural, sa sporeasca sociali­zarea si democratizarea societatii, sa duca la aparitia lumii civilizate. Istoria civilizatiei este in cea mai mare si mai expresiva parte a ei, istoria tehnicii. Marile inventii au exercitat o influenta considerabila asupra evolutiei si progresului omenirii.

 

Tehnica satisface, fireste, in cea mai mare parte, tre­buintele omului, dar, ca un revers al monedei, le suscita si le inmulteste la infinit. Omul epocii noastre este mereu mai nesatisfacut decat omul altor epoci. Goana nebuna a tuturor pentru satisfacerea trebuintelor materiale si puterea aproape discretionara a reclamei si consumului, care inmultesc in mod disperat aceste trebuinte, depar­teaza mereu omul de Dumnezeu, de lumea valorilor spiri­tuale. Si daca ne gandim la ultimele razboaie mondiale si la atatea altele regionale, tabloul ia o infatisare si mai sumbra. Te cutremuri fata de puterea de distrugere a teh­nicii, de distrugerea atomica de la Hirosima si Nagasaki. Se inventeaza, se creaza sub inspiratia si dominatia diabolica a unui geniu rau, parca doar pentru a distruge uimitor de repede ceea ce veacuri de-a randul oamenirea a creat si cladit cu atata truda.

 

Tehnica izvorata dintr-o ratiune autonoma, care nu vrea sa stie de Dumnezeu, se aseamana cu pomul cu­nostintei binelui si raului din Paradis. Pe de o parte, ea pare sa fie buna si slujeste multe din interesele vitale ale omului. Pe de alta parte, se intoarce impotriva omului cu o putere de distrugere ingrozitoare. Diavolul stie ca nu poate determina omul la rau fara o aparenta de bine, fiindca Dumnezeu nu ingaduie ca raul sa fie absolut. Dar sub aparenta binelui se ascunde raul.

 

Din punct de vedere crestin, trei sunt consecintele negative ale unei tehnici care se vrea autonoma. Inainte de toate, o astfel de tehnica, care pierde relatia cu Dum­nezeu, il obliga pe om sa se plece asupra lumii naturale exterioare si sa uite de viata sa interioara, spirituala.

 

Impins de trebuinte vitale si incantat de exactitatea stiintelor naturale, de caracterul lor geometric, de exac­titatea si precizia aplicatiilor lor, omul s-a angajat pe calea larga deschisa de ele catre lumea exterioara, neglijandu-se pe sine si cultivand intr-o masura mult mai mica stiintele spiritului in comparatie cu cele dintai. Necesitatea primara de a trai a obligat pe om sa se inte­reseze de cucerirea lumii din afara, indreptand atentia spre aceasta lume in detrimentul cercetarii minunatelor puteri care salasluiesc in interiorul omului. De altfel, acestea alcatuiesc o lume mult mai complexa, mult mai misterioasa, mai greu de sesizat si mai fluida decat lumea fizica, iar inteligenta omeneasca prefera simplitatea, fixitatea si soliditatea, precizia si forma geometrica, pe care le gaseste in lumea exterioara omului. Astfel a luat nastere o mare discrepanta intre dezvoltarea stiintelor exacte si cele spirituale. Pericolul cel mai grav al tehnicii, spune Berdiaeff, este acela ca loveste viata spirituala si sufletul omului. Vechea cultura neglija trupul, civilizatia tehnica pustieste sufletul, fiindca aceasta din urma este rece, fara suflet, iar inima suporta cu greu contactul de gheata al metalului. "Civilizatia tehnica nu cunoaste cal­dura sufletului uman". Toate acestea ne aduc aminte de cuvintele Mantuitorului ca "nu-i foloseste nimic omului daca dobandeste lumea, dar isi pierde sufletul".

 

Apoi, trebuie spus ca tehnica autonoma tinde sa se transforme in scop in sine si sa-l faca pe om sa uite de sensul vietii si existentei sale. Tehnica nu este si nu poate fi decat instrument, iar nu scop. Nu exista scopuri teh­nice ale vietii, ci numai mijloace tehnice. Scopurile apar­tin domeniului spiritului. Instrumentul tehnic, prin insusi natura lui, ramane eterogen omului, spiritului si sensului. Cu toate acestea, el tinde sa se substituie scopului si, prin importanta care i se atribuie astazi, poate sa mas­cheze sau chiar sa stearga din constiinta omului chiar sensul vietii. Definitia omului ca "homo faber" nu vede in acesta decat fauritorul de unelte; ea arata ca mijloacele s-au substituit scopurilor. Omul este, desigur, prin na­tura, homo faber, dar aceasta numai in vederea unor sco­puri mai inalte. De aici importanta metafizica si religioasa a problemei tehnicii. Dupa invatatura Sfintilor Parinti, sensul vietii nu rezida in om, in el insusi, ci este ascuns cu Hristos in Treime. Omul zidit dupa chipul lui Dum­nezeu este menit sa ajunga la asemanarea cu Dumnezeu. De aceea a spus Hristos: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata". Transformarea mijloacelor tehnice in insasi rati­unea de a fi a vietii poate sa insemne nu numai dimi­nuarea spiritului, dar chiar stingerea lui.

 

Omul a primit din partea lui Dumnezeu porunca sa stapaneasca pamantul (dominium terrae), dar cu doua conditii. Sa nu uite niciodata ca lumea peste care a fost pus stapan vine de la Dumnezeu si nu poate exista fara Dumnezeu, ca e darul lui Dumnezeu fata de om si ca omul a fost creat la sfarsit fiindca nu poate exista in afara mediului creat anterior. In aceste conditii, rolul omului, alcatuit din trup si suflet, era cel de a fi inel de legatura intre Dumnezeu si cosmos, pentru ca sa se inalte in Hristos si Biserica cu cosmosul catre Dumnezeu, prin lucrarea Sfantului Duh. In aceasta viziune, omul este atat deasupra cosmosului, cat si in cosmos, fiindca numai astfel se poate inalta cu cosmosul catre Creator. Atat prin creatie, cat si prin mantuire, omul nu se poate separa niciodata de Dumnezeu si creatie.

 

Odata cu aparitia civilizatiei tehnice se rastoarna acest raport si, in virtutea unui antropocentrism excesiv, omul se aseaza in locul lui Dumnezeu pe pamant, pentru a deveni astfel stapanul si proprietarul pamantului. Cau­tand sa imite pe Dumnezeu, cauta sa stapaneasca si sa exploateze natura prin mijloace tehnice fara egal in istoria omenirii. Dar nu mai tine seama de legile lui Dumnezeu asezate in natura, ci cauta sa impuna naturii legile lui proprii. Pe aceasta cale nu numai ca se da nastere unei lumi artificiale, deosebita de cea naturala, pe care omul o suporta cu dificultate, dar se da nastere si unei crize ecologice, tot fara egal, care ameninta supravietuirea omului pe planeta. "Este ingrozitor sa vezi, spune Adu­narea Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Canberra, ca specia umana a fost capabila sa distruga intr-o peri­oada de doua sute de ani, de la inceputul erei industriale ceea ce natura a creat pe parcurs de miliarde de ani".

 

Ratiunea autonoma a cautat si cauta in continuare sa scoata lumea sau universul de sub puterea lui Dumnezeu pentru a-l aduce sub puterea omului prin intermediul tehnicii si al stiintei. Este adevarat ca aceasta cultura autonoma a dat la iveala lucruri extrem de pozitive, pe care le-am aratat mai sus si la care putem adauga si drepturile omului, considerate ca una dintre cele mai stra­lucite cuceriri ale ei. Si, cu toate acestea, Dumnezeu nu poate ingadui ca in tot ce i se opune Lui sa nu,fie si un bine, asa dupa cum Crucea lui Hristos, din instrument de tortura, a devenit instrument de mantuire. Dar nu putem trece cu vederea ca ratiunea autonoma si tehnica promovata de eas care a sporit increderea omului in el insusi, uitand de Dumnezeu, a dat nastere procesului de secularizare care tinde sa-l rupa pe om de Dumnezeu si sa-! faca sa devina sclavul lumii materiale, desfigurandu-l din punct de vedere spiritual si lasandu-l fara aparare in fata spiritelor malefice.

 

De aceea, dupa cum observa un teolog englez, "astep­tarile secolului al XVIII-lea nu s-au realizat. Cetatea cereasca n-a coborat pe pamant si continuam s-o asteptam. Stiinta a dobandit victorii dincolo de asteptarile secolului al XVIII-lea, dar lumea care rezulta nu pare sa fie mai rationala decat cea pe care am cunoscut-o in veacurile precedente. Mereu mai multa lume din cadrul natiunilor celor mai puternice de p pamant se simte fara ajutor in ghearele unor forte irationale care vor sa destabilizeze religia si cultura"". Iar un ganditor ortodox adauga la randul sau: "Conceptul modern de autonomie a ratiunii vine din umanismul pagan, adica din increderea nelimitata in puterea individului de a se ridica deasupra lumii, formulandu-i si dictandu-i legile lui. E o atitudine de orgoliu, care reproduce la infinit si consacra pacatul lui Adam, cazut din trufie in clipa cand il imbata iluzia inaltarii prin propria natura. Lumea dinainte de Hristos a gandit in aceasta autonomie, lumea contemporana, divortata de Hristos si secularizata, s-a reintors la ea, reluand pacatul de la capat".

 

Omul nu va putea ajunge niciodata la suprematia spiritului pentru a depasi decalajul dintre progresul stiintific si cel spiritual, daca va continua sa ramana curbat asupra sa insusi, inchis in imanenta unei lumi care se vrea autonoma, ci numai in unire cu izvorul prim si inepuizabil de viata, lumina si iubire, care este Dumnezeu. Pentru a depasi autonomia omului, a lumii in care traim, trebuie sa afirmam, intr-un glas cu marii Parinti ai Bisericii, ca daca Dumnezeu este transcendent fata de lume cu substanta Sa necreata, este in acelasi timp si imanent lumii prin lumina Sa necreata, izvor de viata si iubire. Folosind o analogie pe care o intalnim adesea in opera patristica, a lui Hristos ca Soareceresc, am putea spune ca asa dupa cum soarele fizic se afla dincolo de planeta noastra, tronand majestuos pe bolta cerului, dar prin razele sale de lumina, viata si caldura este per­manent prezent in realitatea pamanteasca, tot asa si Dum­nezeu, care ramane transcendent lumii pamantesti, este prezent in imanenta lumii create prin razele de lumina, viata si iubire ale harului. in mod antinomic si para­doxal, teologia patristica a afirmat atat transendenta lui Dumnezeu fata de creatie, dar si imanenta lui Dumnezeu in creatie.

 

Suntem de acord cu teologia scolastica, ca Dumnezeu este Cauza prima, si suntem de acord cu ea atunci cand vorbeste despre cauzele secunde din creatie, care nu sunt nimic altceva decat ordinea interioara sau rationalitatea creatiei" care isi are izvorul ei in Rationalitatea suprema a Logosului divin, a lui Hristos. Dar noi socotim ca aceste cauze secunde sau aceasta rationalitate a creatiei nu functioneaza prin ele insesi sau prin ea insasi, ci sunt actionate dupa intelepciuna Logosului divin, prin lumina sau energia necreata impartasita de la Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant.

 

Sfantul Maxim Marturisitorul scoate in evidenta lega­tura dintre Logos si creatie prin ratiunile interne ale acesteia, atunci cand spune: "Caci in El (Logosul sau Ra­tiunea divina) sunt fixate ferm ratiunile tuturor lucrurilor si despre aceste ratiuni se spune ca El le cunoaste pe toate inainte de facerea lor, in insusi adevarul lor, ca pe unele ce sunt toate in El st la El, chiar daca acestea toate, cele ce sunt si cele ce vor fi, nu au fost aduse la existenta deodata cu ratiunile lor, ci fiecare isi primeste existenta efectiva si de sine, la timpul potrivit, dupa intelepciunea Creatorului".

 

Dumnezeu n-a creat lumea desavarsita de la bun in­ceput -de fapt Dumnezeu a zis la inceput ca lumea este buna si nu perfecta, ci o desavarseste progresiv prin activarea ratiunilor lucrurilor, care nu sunt altceva decat energiile divine, dupa intelepciunea voii Sale. Pe langa faptul ca ne gasim astfel in fata unei creatii continue a lui Dumnezeu, care depaseste conflictul dintre creationism si evolutionism, acest fapt arata ca si omul este chemat sa fie impreuna lucrator cu Dumnezeu la desavarsirea crea­tiei. Contributia omului, in aceasta directie, se realizeaza pe doua cai. Pe calea transfigurarii personale, in Hristos si Biserica, prin Duhul Sfant, dupa chipul lui Hristos care s-a schimbat la fata pe Muntele Taborului, incat fata Sa stralucea ca soarele, iar hainele erau mai albe decat lumina. Numai aceasta lumina dumnezeiasca necreata este capabila sa transfigureze intreaga fiinta a omului pentru a deveni din om trupesc, om duhovnicesc, adica om care spiritualizeaza sensualitatea, se elibereaza de ea si poate sa o domine. in felul acesta au inteles Parintii re­latia lui cu pamantul, fiindca doar astfel ramane stapanul lumii dupa chipul Creatorului.

 

Dar desavarsirea creatiei se realizeaza nu numai pe calea interioara, ci si pe calea exterioara, prin intermediul tehnicii. in aceasta grandioasa opera, care se incadreaza in planul divin, tehnica reprezinta puntea de trecere a formelor spiritului in tesatura naturii, adica este vorba de o alta forma, decat cea interioara, de transfigurare a na­turii. Caci tot asa cum geniul artistic introduce in reali­tatea materiala o parte din lumea spiritului, geniul tehnic impune si el naturii forme si cerinte ale spiritului. Dar acest lucru devine posibil numai in virtutea puterii spiri­tuale, a Luminii necreate, pe care omul o primeste necon­tenit de la Dumnezeu. Lumea nu poate fi transfigurata fara energia de foc a Duhului Sfant coborat la Cinci-zecime peste Sfintii Apostoli.

 

Traim astazi in procesul confruntarii dintre lumea autonoma, care duce la secularizare, care dezumanizeaza omul, distruge creatia, si o alta lume, teonoma, care tinde la transfigurarea omului si cosmosului in Hristos si Biserica, prin lumina de foc a Duhului. Secularizarea reprezinta eshatologia tehnicii autonome, transfigurarea este expresia eshatologiei crestine. Sa ne sprijinim pe puterea spirituala a Duhului de la Cinci zecime care s-a revarsat nu numai in Biserica, ci, cu vuiete mari, peste intreg universul, ca in zilele creatiei, pentru ca sa facem fata impreuna pericolului reprezentat de secularizare.

 

Acest lucru este cu atat mai posibil astazi, cu cat insusi progresul stiintei si al tehnologiei incepe sa in­tuiasca transcendentul. Cineva spunea ca arta creeaza, ca si tehnica, o realitate inexistenta in natura, cu mari repercusiuni asupra vietii. insa realitatea artei este simbolica, iar a tehnicii este cu totul lipsita de caracter simbolic. Este adevarat, asa a fost atata vreme cat tehnica a fost do­minata de o conceptie mecanista. Astazi, lucrurile s-au schimbat fiindca, folosita de o mentalitate quantica, teh­nica a reusit sa patrunda in domeniul realitatilor din lu­mea microcosmosului si sa bata, dupa cum sustin nume­rosi savanti, la portile transcendentei. Din nefericire insa, multi savanti, parasind deismul iluminist, se orienteaza catre panteism, din cauza realitatilor pe care le descopera in lumea microcosmosului. Pentru a depasi atat deismul, cat si panteismul, si pentru a progresa catre o cosmologie teonoma, este nevoie sa se ia serios in consideratie lu­mina Duhului Sfant de la Cincizecime, care imbratiseaza in Hristos cosmic, atat universul vazut, cat si pe cel nevazut. Sprijinindu-ne pe aceasta putere extraordinara, pe puterea lui Dumnezeu, vom putea umaniza omul si tehnica, prin transfigurarea lor in harul Duhului Sfant.

 

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu