Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă. (Matei 10,23)
Fugiți de lume! Teologia ioaneică şi paulină evidenţiază cu accente diferite noţiunea „fugii de lume”. În aprofundările pe care le fac în scrierile lor, spun că lumea aceasta Îl urăşte pe Hristos şi cuvântul Său (In. 7,7; 15,8; 17, 14-16), iar Sfântul Pavel susţine că duhul acestei lumi nu vine de la Dumnezeu, lucru exprimat în moduri diverse și de duhovnicii actuali: „având duhul său departe de veşnicie, omul lumii nu iubeşte excursiile spre ce este dincolo de timp şi spaţiu, spre ce este veşnic” . (I) De aceea, creştinii trebuie să fie în priveghere, pentru a nu-i pătrunde duhul lumii. Fuga de lume contrabalansează şi tinde să anuleze fuga de Dumnezeu - prima reacţie a protopărinţilor după căderea în păcat: „De atunci natura umană a moştenit ca pe un dat fiinţial această ascundere, această fugă de Dumnezeu, care îmbracă cele mai variate forme” .(II) Există în creştinism diverse aspecte ale fugii de lume (III). Alternanța și opțiunea între parohie și mănăstire(incluzând pelerinajul dinspre parohie spre mănăstire), ca spații ale trăirii credinței denotă un aspect care arată libertatea în Duhul Sfânt a creștinului. Modul concret al separării de lume îmbracă forma temporalităţii (lumea prezentă versus lumea viitoare), a spaţialităţii (lumea văzută versus lumea nevăzută), și a gândirii (părerile lumii versus tărâmul adevărului), cum se exprimă Sfântul Maxim: „Ce este o virtute pentru omul lumesc este viciu pentru monah; iar ce este o virtute pentru monah, este viciu pentru omul lumesc” . (IV)Expresia desăvârşită a acestei fugi, este cea din lumea păcatului şi intrarea în anturajul virtuţii. În acest sens, lumea, ca totalitate a patimilor, trebuie părăsită fără ezitări. Aşadar pentru toţi există o retragere indispensabilă şi posibilă, chiar dacă nu devin monahi, anume „retragerea din păcat” (V)
Parohia confruntată cu cotidianul: teamă, rezistență și biruință în Duhul. S-a spus despre I Corinteni 7,31: „Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta (să fie) ca şi cum nu s-ar folosi deplin; căci chipul lumii acesteia trece” că sugerează doar o detaşare afectivă de lume, însă Sfântul Pavel nu se sfieşte să vădească primejdia reală în contactul cu realităţile pământeşti când spune că cel căsătorit e împărţit (I Cor. 7, 33-34). Renunţarea înseamnă mai înainte de toate o atitudine interioară: dezinteresarea de lucrurile lumii. Lucrul acesta nu e suficient însă, ci trebuie pornită căutarea spre Cel ce toate le plineşte, Duhul Sfânt, cum îndeamnă Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Când renunţi la lume, trebuie să te apropii mai mult de Dumnezeu” .(VI) Trebuie să părăsim lumea nu spaţial, ci mental: „V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii; nu pe de-antregul cu desfrânaţii acestei lumi... că altfel ar trebui să ieşiţi din lume”(I Cor.5, 9-10). E inevitabil pentru creştin ca în spaţiul parohial unde îşi desfăşoară viaţa să nu întâlnească, să nu se amestece în sens fizic, cu categoriile menţionate de Sfântul Pavel. Dacă el ar fi poruncit o separare efectivă de cotidian, de contemporaneitate, atunci creştinii ar trebui să caute o altă lume. „Duhul Sfânt nu vă părăseşte când sunteţi în această lume”, (VII) sunt cuvinte pe de o parte consolatoare, pe de altă parte extrem de veridice. Totul în lume, lumea însăşi e un dar al Sfântului Duh şi este în legătură cu Dumnezeu. Se poate spune despre parohie, fără a greşi, că stă la frontiera lumii cu Împărăția lui Dumnezeu. În parohie se observă prezenţa şi lucrarea Bisericii în lume, dar şi exterioritatea sau independenţa Bisericii faţă de lume, care refuză pe Dumnezeu. Aici este rolul parohiei, al Bisericii, care având în ea pe Duhul Sfânt, are datoria să dialogheze permanent cu lumea. Într-un anume sens Biserica e solidară cu lumea, ca univers, ca totalitate a celor ce există în realitate, ca mediu în care se desfăşoară existenţa umană. Astfel, Biserica are datoria să recunoască această lume ca „locul prezenţei lui Dumnezeu în timp” .(VIII)Şi aici Dumnezeu este modelul creştinului. Aceasta este atitudinea cea mai îndreptăţită a lui: să considere lumea drept un provizorat atât spaţial, cât şi temporal.
Enoriaș, adică străin, pelerin și vizitator. Noul Testament conţine câteva expresii care şi-au dobândit renumele unui rezumat al atitudinii creştine faţă de cotidian. Primul cuvânt este străin. (Mt. 25,35,38,43,44). În această lume creştinul nu este niciodată acasă şi de aceea există posibilitatea să fie înţeles greşit, suspectat că urmează o cale ciudată. Cât timp lumea este lume creştinul trebuie să rămână un străin în ea. Un alt cuvânt este pelerin, călător (Evr. 11,13). Asemănător e şi creştinul din parohie, o persoană aflată, în esenţă, pe drum, fiindcă el se află aici dar rădăcinile lui nu sunt aici. Creştinul e în pelerinaj spre patria sa, cerul. Lumea e un han excelent pe calea spre cer. Dacă creştinul va fi reţinut de confortul şi anturajul acestuia, uitându-şi scopul, „este mai de plâns decât toţi oamenii” (I Cor. 15,19). Ultimul cuvânt relevant pentru relaţia creştinului cu lumea și cotidianul este rezident străin, vizitator autorizat (παροικεῖς =paroikeis-Lc. 24,18; Fapte 7,6,29). Un astfel de om trăiește într-un loc anume, dar nu renunţă niciodată la cetăţenia lui reală. De la acest cuvânt e derivat cuvântul parohie. Comunitatea creştină sau parohia este, conform acestor trei temeni, un grup de oameni care trăiesc în această lume, dar care nu au acceptat niciodată metodele, standardele acestei lumi, fiindcă unica cetăţenie a creştinului este cetăţenia împărăţiei lui Dumnezeu .(IX)
Omul de lume și făptura Duhului. În concluzia tuturor celor spuse putem afirma deosebirea evidentă între omul de lume şi făptura Duhului. Lumea, modernitatea sunt gândite, în termenii părintelui Bria, ca „ataşare iraţională faţă de realitatea pur carnală a trupului şi pur materială a creaţiei” (X), şi Duhul Sfânt, au fiecare propriul arbore genealogic, căruia i-au transmis caracteristicile. Nici o reciprocitate nu poate fi dată la iveală. Toţi creştinii au primit Duhul Sfânt, dar și duhul lumii are propriile-i mijloace ingrate de prozelitism şi nu îngăduie timp pentru delăsare. Mântuitorul Hristos face distincţie între a fi în lume şi a fi din lume: „Ei nu sunt din lume precum nici Eu nu sunt din lume” (In. 17,16). Biserica, prin cea mai mică unitate administrativă a sa, parohia, ascultă de Hristos în atitudinea ei: nu poate sacraliza lumea care se organizează după legile ei autonome, ci invită lumea să intre în sfera harului.
Note:
(I)Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-om, Studiu introductiv și trad. Pr. Prof. Ioan Ică şi Diac. Prof. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 73.
(II)Pr. Prof. Dr.. Constantin Coman, Biblia în Biserică. Eseuri pe teme biblice. Editura Bizantină, Bucureşti, 1997.
(III)Tomas Spidlik, Spiritualitatea răsăritului creştin I. Manual sistematic, Trad. și prezentare Diac. Ioan I. Ică jr., Cuvânt înainte P. Marko I. Rupnik S.J., Deisis, Sibiu, 1997, p. 239-240.
(IV)Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 2, Sibiu, 1947, p. 95.
(V)Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a Il-a, Asceticele, trad., introd., indici şi note de Prof. Iorgu D. Ivan, Col. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 18, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989, p. 229.
(VI)Sf. Teofan Zăvorâtul, Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi, trad. din lb. engl. Prof. Graţia Lungu Constantineanu, Bunavestire, Bacău, 1998, p. 304.
(VII)Charles Polloi, Epitres de Saint Paul - Meditations intimes, Societe de Saint Jean L''Evangeliste, Desclee & Cie, Paris, 1906, p. 186.
(IX)N. A. Nissiotis, L''Eglise et la Societe dans la theologie orthodoxe grecque, în Église et Société, Genève, 1966, t. 1, p. 18.
(X)William Barclay, Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, U.S.A., 1992, p. 240-247.
(X)Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, ediţia a Il-a, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 244.
Preot Dr. Piț George Cosmin
George Cosmin Pit
-
Parohia
Publicat in : Organizare B.O.R.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.