Năzuinţa spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi posibilitatea de a-L cunoaşte au fost în firea omului de la început, de când a fost zidit. Aşa afirmă Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan Damaschinul zice: „Dumnezeu însuşi a sădit în firea fiecăruia cunoaşterea despre fiinţarea dumnezeiască", iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Dumnezeu a pus cunoaşterea despre El în oameni chiar de la naşterea lor".

Zidindu-l pe om, Dumnezeu sădeşte în fiecare om chemat la fiinţă sămânţa înţelepciunii, altfel spus a cunoaşterii de Dumnezeu. Astfel, El zideşte o vietate raţională, arătând-o părtaşă propriei Sale firi şi trimiţând în mintea ei razele luminii sale de negrăit (Ciprian Kern).

Aici ne apropiem de momentul principal: menirea minţii (intelectului) - şi tocmai aici se manifestă deplin bogăţia şi diversitatea învăţăturii creştine. Concepţia patristică, respingând ideea că mintea are un rost exclusiv practic, conţine conceptul-cheie de „îndumnezeire": schimbarea minţii omului sub înrâurirea harului sfinţitor al lui Dumnezeu. „Cine a dobândit minte îndumnezeită, acela devine stăpânitor al pământului şi toate cele pământeşti tremură înaintea lui" (Sfântul Simeon Noul Teolog).

Atunci când nimic nu pune piedici contemplaţiei sale, mintea este capabilă să-L vadă în Iu mină curată pe Dumnezeu, şi tocmai acesta e prin cipalul scop al existenţei omului. „Cine va muri având minte orbită, acela nici după moarte nu-L va cunoaşte pe Soarele dreptăţii, ci din întuneric se va muta în întuneric şi va fi despărţit de Dumnezeu pe veci" (Sfântul Simeen Noul Teolog), pe când cel ce are lumina lui Hristos, care luminează întru întuneric, „are mintea lui Hristos": „cufundându-se în dumnezeiasca lumină, mintea se luminează, şi se face lumină, şi se numeşte minte a lui Hristos" (Sfântul Simeon Noul Teolog).

„Pe pajiştile Duhului mintea suie la descoperirile vederii, şi cade, şi se ridică, şi biruie, şi este biruită, şi este arsă în cuptorul chiliei, şi în felul acesta se curăţeşte, şi se face cu el milă, şi se învredniceşte cu lucrul de contemplarea Sfintei Treimi" (Sfântul Isaac Şirul).

Firea omenească este capabilă să vadă adevărul atunci când omul se dezbracă de „Adam cel vechi", pătimaş (ibidem). Oricât s-ar strădui, mintea nu poate ieşi singură din cercul îngust al corporalităţii, ci face asta numai cu ajutorul harului dumnezeiesc. Funcţia religios-contemplativă a raţiunii ţine de inimă, întrucât este indisolubil legată de credinţă. In mişcările minţii, Sfinţii Părinţi văd două metode aparte: raţiunea ba distinge, separă, ba compune, uneşte obiectele ei. „Adeseori, din felurite simţuri se adună în noi o singură cunoaştere, întrucât unul şi acelaşi lucru se împarte în multe părţi, potrivit feluritelor simţuri. Se întâmplă însă şi pe dos: ca printr-unul singur dintre simţuri să cunoaştem multe şi felurite lucruri, care nu se aseamănă deloc între ele prin firea (natura) lor", scrie Sfântul Grigorie al Nyssei.

In psihologia contemporană, aceste metode ale minţii se numesc operaţii intelectuale de analiză, respectiv sinteză. Sfântul Ignatie Briancianinov scrie despre aceasta următoarele: „Cele mai multe dintre minţile omeneşti au însuşirea de a analiza, şi acestei însuşiri îi sunt proprii şiretenia, priceperea de a aranja lucrurile cu dibăcie, de a întinde capcane." Această formă de activitate mintală este orientată spre rezolvarea problemelor pământeşti. Celălalt tip de activitate mintală - cel sintetic - este „pentru vederea duhovnicească", spune tot Sfântul Ignatie.

Mintea practică, orientată spre adaptarea la lumea aceasta, spre rezolvarea problemelor pământeşti, este opusă ca orientare cunoaşterii duhovniceşti a adevărului. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept, căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, a zis Apostolul Pavel (I Cor. 3,18-19).

Dacă în psihologia contemporană metoda de bază este experimentul în toată diversitatea sa, în învăţătura patristică despre om metoda de bază e introspecţia. Sfinţii Părinţi stăpâneau la perfecţie ceea ce în psihologie se cheamă capacităţi de reflecţie: abilitatea de a-ţi urmări gândurile, apariţia şi mişcarea lor (ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „paza minţii"), apariţia şi mişcarea trăirilor sufleteşti şi a nuanţelor acestora, a sentimentelor. Ei ştiau să recunoască motivaţiile ascunse şi ceea ce în limbaj psihologic se numeşte „protecţie psihologică", puteau să vadă în ei înşişi (şi în ceilalţi) cauzele, forţele motrice ale comportamentului moral (sau imoral). După cum am văzut deja mai sus, Sfinţii Părinţi au formulat principiul continuei mişcări a minţii, condiţie a cunoaşterii de profunzime a esenţei fenomenelor ei. Părinţii nu numai că aveau o extrem de bogată experienţă a vieţii lăuntrice, ci o şi conştientizau, o interpretau bine, puteau să o exprime prin cuvinte şi să împărtăşească şi altora experienţa creşterii duhovniceşti.

In urma acestei „reflecţii", Sfinţii Părinţi au formulat astfel geneza gândirii: „Simţirea, primind impresii de la lucrurile materiale prin mijlocirea simţurilor, le transmite capacităţii de gândire, altfel spus raţiunii, iar raţiunea, primindu-le şi judecându-le, le împărtăşeşte memoriei" (Sfântul Ioan Damaschinul).

Toată „dinamica" provenienţei imaginii psihice şi a operării cu ea (dacă e să folosim limbajul psihologiei contemporane) a fost „prinsă" de reflecţia Sfinţilor Părinţi încă din secolele al V-lea-al VIII-lea. „Din simţire ia naştere în suflet afectul care se numeşte reprezentare (phantasia), iar din reprezentare ia naştere părerea (doxa). Pe urmă, cugetul (dianoia), judecând despre părere dacă aceasta este adevărată sau mincinoasă, hotărăşte ce e adevărat. In fine, ceea ce a fost judecat şi hotărât ca adevărat se numeşte minte" (ibidem).

„Cea dintâi mişcare a minţii", scrie în continuare Sfântul Ioan Damaschinul, „se numeşte gând (noesis). Gândul despre un anume lucru se numeşte cugetare (ennoia), care, când se opreşte asupra a ceva şi lasă în suflet impresia lucrului gândit, se numeşte concepţie (enthymesis)... Când concepţia, oprindu-se asupra unuia şi aceluiaşi lucru, se cercetează pe sine însăşi, se numeşte chibzuinţă (phronesis), iar chibzuinţă, lărgindu-se, alcătuieşte deliberarea (dialogismos) numită cuvânt lăuntric (logon endiatheton), pe care cei ce au definit-o îl numesc mişcare preade-plină a sufletului, care se face fără vreo rostire în partea deliberativă (a sufletului)."

Astfel, din simţire se naşte gândul, din gând -pătrunderea (mentală), din pătrundere - cuvântul. Aceasta corespunde total concepţiilor ştiinţei contemporane despre felul în care se desfăşoară procesul cunoaşterii: la început sunt senzaţiile, care dau naştere imaginii psihice, cunoaşterea senzorială, apoi are loc corelarea acestui „produs" cu o anumită clasificare (recunoaşterea imaginii) - numirea şi verbalizarea: „verbalizare - categorizare - raţionalizare" (Vîgoţki, 1980).

Diversele mişcări ale gândului sunt reduse de Sfinţii Părinţi la trei tipuri de gândire: concepţie, judecată, raţionament.

Să-l ascultăm din nou pe Sfântul Ioan Damaschinul: „Trebuie ştiut că concepţiile despre lucrurile care se înţeleg cu mintea sunt primite nu altfel decât prin mijlocirea învăţăturii sau din ideile înnăscute, nu din senzaţii, fiindcă lucrurile simţite se ţin minte de la sine, pe când cele care se înţeleg cu mintea le ţinem minte atunci când am aflat ceva despre ele prin mijlocirea învăţăturii, dar cu privire la esenţa lor n-avem nimic în ţinerea de minte." Aceasta pare a fi o formulare de secol VIII a abordării socioculturale a intelectului. Iată şi nişte indicaţii mai precise cu privire la diferenţa dintre simţire şi gândire: „Sufletul percepe lucrurile sensibile - adică simte - prin organele de simţ, şi astfel se formează părerea (doxa), pe când lucrurile care se înţeleg cu mintea se percep cu mintea, şi astfel se formează gândul (noesis)" (ibidem).

Astfel, „concepţia este ceva reprezentat mintal, nu percepţie trupească... fiindcă una este concepţia despre culoare, alta - cea despre greutate, alta, iarăşi, cea despre cantitate şi alta cea despre o însuşire care se pipăie, fiindcă moliciunea, lungimea şi celelalte calităţi sus-pomenite nu se confundă conceptual nici una cu alta, nici cu corpul însuşi", cugetă Sfântul Grigorie al Nyssei. Probabil că aceasta este o descriere a gândirii conceptual-abstracte, considerate de gândirea contemporană drept modul de gândire suprem, dar căruia în secolul al IV-lea nu i se dădea prea mare însemnătate.

Sfântul Maxim Mărturisitorul trage o concluzie rezumativă cu privire la procesul formării concepţiilor: „Când gândul se formează din concepţia despre multe lucruri, atunci el, în unitatea sa, cuprinde o multitudine de reprezentări diverse, corespunzător diversităţii lucrurilor care se înţeleg cu mintea."

Sfântul Vasilie cel Mare vorbea în modul următor despre diferitele calităţi ale raţiunii: „Priceperea se numeşte repeziciunea sufletului, ce duce grabnic la unitatea reprezentării despre lucruri, şi aceasta se formează, în mod obişnuit, pe măsura desăvârşirii seminţelor semănate în raţiunea noastră. Cu alte cuvinte, priceperea este puterea de pătrundere a sufletului, care descoperă cu repeziciune ceea ce este propriu şi potrivit fiecărui lucru, pe când cunoaşterea e stare fermă în sine şi neschimbată de raţiune. Iar înţelepciune este numită cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti şi a pricinilor lor."

In suflet există năzuinţa de a şti. învăţătura patristică ne înfăţişează scopurile supreme ale acestei năzuinţe (ne dă criteriile nivelului ei de dezvoltare). Năzuinţa de a şti e potolită de lumina adevărului: mărturia lăuntrică despre Dumnezeu, în psihologia contemporană n-au fost elaborate criteriile nivelului suprem de dezvoltare a intelectului.

Această problemă e pusă numai în câteva lucrări disparate. M. Holodnaia scrie: „Rămâne de presupus că existenţa structurilor operaţionale deja formate nu reprezintă singurul indicator al maturităţii intelectuale. Atunci se ridică însă problema principală: ce se petrece cu intelectul dincolo de pragul operaţiilor formale?"

La Sfinţii Părinţi există conceptele de raţiune, minte, cuget, concepte care posedă multe nuanţe.

Prin cuget se înţelege capacitatea cognitivă inferioară, activitatea logică sub formă de judecăţi şi raţionamente.

Protoiereul Vasilie Zenkovski scrie: „Ceea ce se numeşte de obicei raţionalism - în care se face simţită, într-adevăr, mărginirea minţii noastre, care adeseori este incapabilă să se ridice la nivelul atingerii adevărurilor supreme, care nu se pretează la raţionalizarea simplificată, reprezintă tocmai o stagnare a duhului la nivelul formulelor simplificate de gândire. Raţionalismul, care prezintă anumite avantaje în sensul că ordonează întrucâtva cunoaşterea, reprezintă totodată o limitare a puterii cognitive."

Sfântul Ignatie Briancianinov numeşte raţionalismul „boală": „Raţionalismul, cu dispoziţiile sale, nu se poate opri din mişcarea sa, întrucât are ca bază raţiunea omenească pururea schimbătoare. Trebuie să ne aşteptăm la o tot mai mare dezvoltare a acestei boli."

Despre posibilităţile limitate ale minţii omeneşti în ce priveşte cunoaşterea se vorbeşte mult în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia patristică.

LARISA ŞEHOVŢOVA, IURI ZENKO

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXĂ, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXĂ"

 

• Cunoasterea lui Dumnezeu dupa Sfantul Maxim Marturisitorul
  Publicat in : Sfantul Maxim Marturisitorul
• Cunoasterea lui Dumnezeu
  Publicat in : Religie
• Cunoasterea lui Dumnezeu in imprejurarile concrete ale vietii
  Publicat in : Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi
• Cunoasterea lui Dumnezeu prin nevointa desertarii si a plangerii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti