E ușor să filosofezi, să-ți dai cu părerea despre toate, să faci politică, să dai „verdicte” și „sentințe”, atunci când nu-ți pasă deloc de aproapele, când ai stomacul plin cu mâncare și băutură, când trăiești fără grija zilei de mâine, când te gândești doar la bani, avere și putere.

În aceste condiții e greu să te schimbi în interior, și mă întreb câte cuvinte, dintre cele scrise ori rostite de-a lungul timpului, au ajuns la inima ultimului „muritor de foame”?

Sunt ele cuvinte care zidesc pe dinlăuntru și care devin mai apoi fapte binecuvântate?

Credința adevărată, ca vorbire și trăire în Adevăr, înseamnă să fii statornic pe Cale în orice situație: și când ai ajuns într-o funcție înaltă, când ai bani și „putere”, când te-ai „pricopsit” în viață și toți te laudă..., dar și când te-ai ales cu câteva boli, când ai ajuns să trăiești de pe o zi pe alta, când ți-ai pus sufletul pentru ceilalți și ai fost părăsit de toți, chiar prigonit de cei cărora le-ai făcut bine.

Asta înseamnă să te răstignești împreună cu Hristos!

Sunt acele situații în care ești doar tu și cu Dumnezeu; când nu te mai poți bizui nici pe puterile tale, nici pe bani și avere, nici pe funcții, nici pe relații, nici pe prieteni...

În astfel de împrejurări, câți dintre noi pot spune împreună cu Sf. Apostol Pavel: „Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă” (Filipeni 4, 12).

Abia atunci a filosofa, a vorbi despre orice, a face politică... devine viață, altminteri sunt doar vorbe aruncate în vânt, venind dintr-o existență plată și comodă.

Nu că ar fi ceva rău să fii „căpătuit” în cele materiale, ci mă întreb câtă credință, nădejde și dragoste ar rămâne în sufletele noastre, dacă în clipa următoare am pierde toate privilegiile lumești și am ajunge, să zicem, oameni ai străzii?

Dar dacă, Doamne ferește!, ar veni peste noi o foamete sau un război?

E atât de lesne să ne jucăm cu cuvintele, mai ales atunci când ne merge bine..., să ocărâm, să punem la zid pe oricine, să-i stigmatizăm pe cei care au alte păreri decât noi ori ne încurcă planurile noastre.

Pare că nici greutățile vieții nu ne mai smeresc, ca să ne venim în fire, din contră, parcă în sufletele noastre nu mai e loc pentru iubire, milă, înțelegere..., ci doar invidie, ură, violență, răzbunare...

Nu e doar un exercițiu de imaginație, ci este îndemnul pe care Dumnezeu ni l-a transmis neîncetat, de a ne vedea „lungul nasului” sau, cum spunea Petre Țuțea, de a ne mai pune și „între paranteze”.

Adică de a ne smeri, avându-L ca model de smerenie pe însuși Domnul nostru Iisus Hristos, care a spus despre Sine: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29); care s-a smerit pe Sine, înaintea lui Dumnezeu Tatăl, „ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8).

De aceea, cel ce se smerește cu întreaga lui ființă este cu adevărat puternic, nu cel ce se crede „tare” (Părintele Arsenie Papacioc), deoarece „golirea de sine” ne umple de Duhul Sfânt. Dumnezeu este Cel care dă har celor smeriți, iar celor mândri le stă împotrivă (cf. Iacov 4, 6). Important este să ne smerim cu adevărat, nu pentru a ne mângâia orgoliul ori pentru osanalele oamenilor lingușitori.

Rostul smereniei este de a ne vedea, în lumina harului, așa cum suntem, pentru a nu ne mai închipui că suntem „buricul pământului” și că fără noi lumea se oprește în loc.

O spune Sf. Apostol Pavel: „Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi” (Romani 12, 16); „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi” (Filipeni 2, 3).

Să nu uităm că smerenia este „forța” care poate elibera orice suflet și orice popor din robia patimilor și din apăsarea tuturor necazurilor (Părintele Arsenie Papacioc).

Mă gândesc la zicala noastră românească: „Nemulțumitului i se ia darul”. Cum sună ea în vremurile noastre, când mulți semeni se arată nemulțumiți și nemulțumitori înaintea lui Dumnezeu, când vor tot mai mult și mai mult..., ca și când li s-ar cuvine totul de la sine.

Nu că ar fi un lucru rău să ai un trai onorabil. Asta înseamnă, în primul rând, să fii un bun gospodar, să-ți chivernisești cu înțelepciune cele pe care le-ai adunat prin muncă cinstită și să nu risipești cele agonisite cu trudă pentru a „hrăni” viciile ori tabieturile inutile.

Se tot vorbește despre simplificarea vieții pentru a fi „fericit”, despre renunțarea la cele de prisos, care îți sufocă existența...

Constatarea e că puțini oameni sunt dispuși să lepede „balastul” care îi trage în jos, nici măcar pentru binele propriu, cât despre renunțările pentru binele aproapelui..., nu încape discuție.

Milostenia e rodul iubirii, iar la iubire nu prea ajungem stând ghiftuiți într-un fotoliu, dând ordine altora de „sus”, mințind, furând, înșelând..., dând bir cu fugiții tocmai atunci când trebuie să ne asumăm răspunderea pentru vorbele și faptele noastre ori când aproapele are nevoie de noi.

Sporirea iubirii este legată direct de păzirea Poruncilor lui Dumnezeu: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte...” (Ioan 14, 21).

Părintele Constantin Necula spunea, referitor la cei care doar vorbesc despre calitățile sufletului omenesc, dar care nu dau nici un „capăt de ață”, măcar o vorbă bună, un zâmbet senin ori un gest discret de compasiune:

„Nu te uita la om după cele ce le are, ci la cele ce a renuţat pentru a fi alături de Hristos. A tăia din ale tale pentru a sta alături de Hristos, a rupe din slava ta pentru a te umple de slava lui Hristos este cel mai frumos exerciţiu al libertăţii”.

Vremurile pe care le trăim au fost anunțate de Dumnezeu, prin mărturisirile Sfinților Apostoli: „Întâi, trebuie să ştiţi că în zilele cele de apoi, vor veni, cu batjocură, batjocoritori care vor umbla după poftele lor” (II Petru 3, 3).

De aceea mă întreb, dacă nu cumva a vorbi cu îndrăzneală, prin prisma propriilor patimi, despre Dumnezeu, despre Iubire și Adevăr, despre dreptate, cinste, fapte bune..., e ca și cum l-ai „lua peste picior” pe Mântuitorul Iisus, care și-a dat Viața pentru noi?

Nici o făptură nu este ascunsă înaintea lui Dumnezeu, ci „toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală” (Evrei 4, 13).

Și nu oricum, adică ceva de genul „lasă, mă, că merge și așa”, ci vom da socoteală pentru „orice cuvânt deșert” pe care l-am rostit (Matei 12, 36).

Este cineva, dintre cei cu funcții importante, și nu numai, adică „de la vlădică până la opincă”, în stare să-și asume responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu și a poporului său, că este un om cinstit și că va rămâne cu conștiința curată până la capăt...?

Sorin Lungu

• Postul Craciunului
  Publicat in : Post
• Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel
  Publicat in : Post
• Lasata Secului pentru Postul Sfintei Marii
  Publicat in : Viata liturgica
• Postul, intoarcere in rai
  Publicat in : Viata liturgica
• Lasata Secului pentru Postul Craciunului
  Publicat in : Viata liturgica