O relaţie intimă nepermisă între un preot şi o credincioasă poate să fie un incident regretabil sau o serie de incidente care alcătuiesc o legătură de durată. Atunci când păcatul se repetă, conştiinţa celor ce păcătuiesc se estompează; în loc să se pocăiască sincer şi smerit, în loc să-şi schimbe purtările şi să rupă zapisul nelegiuirii, păcătoşii au inimile învârtoşate, îi nedreptăţesc şi îi asupresc pe ceilalţi oameni, abuzând în continuare de ei până când sunt opriţi cu forţa. Cauzele psihologice ale unui astfel de comportament nefericit pot fi dintre cele mai diverse: victimizarea propriei persoane de către cineva, o boală psihică, obsesia unei copilării chinuite de abandon, un adânc complex de inferioritate, incapacitatea sau refuzul de a se confrunta cu propriile conflicte interioare etc.

De cele mai multe ori, orbiţi de narcisism, aceşti oameni nu sunt în stare să perceapă durerea pe care-o provoacă celorlalţi. Comportamentul lor abuziv şi despotic a fost denunţat de profeţii Vechiului Testament:

Pentru câ fiecare dintre ei, de la mic până la mare, este robit de lăcomie şi, de la preot până la profetul mincinos, toţi săvârşesc lucrările minciunii, facându-se că vindecă rănile poporului Meu şi zicând: „Pace! Pace!” Dar unde este pacea? Se ruşinează ei oare când fac urâciuni? Nu, nu se ruşinează deloc, nici necinstea nu şi-au cunoscut-o. De aceea vor cădea printre cei căzuţi, iar la vremea cercetării lor vor pieri, zice Domnul (Ieremia 6,13-15). Narcisiştii înveteraţi văd în ceilalţi o pradă din care se pot înfrupta. Marele proroc Iezechiel descria acest fenomen cu o extraordinară acurateţe:

Fiul omului, profeţeşte împotriva păstorilor lui Israel, profeţeşte şi spune-le păstorilor: „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Vai de păstorii lui Israel, care s-au păstorit pe ei înşişi! Oare nu oile sunt acelea pe care păstorii trebuie să le pască? Iată, voi mâncaţi laptele şi vă îmbrăcaţi cu lâna şi înjunghiaţi oile cele grase, dar oile Mele nu le paşteţi. Pe cele slabe nu le-aţi întărit, pe cele bolnave nu le-aţi vindecat, pe cea rănită n-aţi legat-o-n feşe, pe cea rătăcită n-aţi întors-o şi pe cea pierdută n-aţi căutat-o, ci le-aţi stăpânit cu asprime şi cruzime” (Iezechiel 34,2-4).

Asemenea povăţuitori duhovniceşti sunt cu adevărat „călăuze oarbe” (cf. Matei 23, 16-26). Dacă n-ar fi, şi-ar recunoaşte limitele şi slăbiciunile şi s-ar adresa unui medic ceilalţi şi să le dirijeze viaţa, voind să se bucure de autoritate fără să aibă nici o responsabilitate - o autoritate care se autodistruge prin excesele ei. Mândria şi aroganţa acestor falşi povăţuitori devin evidente atunci când ei se află în poziţii de conducere.

Când un preot face abuz de autoritatea sa şi de statutul său privilegiat, lezându-i sau exploatându-i pe cei ce i-au fost daţi în grijă, el încetează de a mai fi un „părinte”, în sensul de „sursă” autentică a iubirii şi a vieţii, şi devine o „sursă” de stricăciune şi moarte care abuzează de fiii şi fiicele sale duhovniceşti, revărsând suferinţă şi durere în jurul său. Un asemenea individ trebuie înfruntat şi împiedicat să păstorească. Sfântul Marcu Ascetul era de părere că e nevoie de constrângeri şi ameninţări, ba chiar de consiliere colectivă, pentru apune capăt răului pe care-l pot face astfel de păstori nevrednici:

„Celui învârtoşat la inimă nu-i va folosi cuvântul rostit cu blândeţe, pentru că, dacă nu va fi supus fricii, unul ca acesta nu va primi durerile pocăinţei.”

Indiferent de forma de terapie pe care o va urma preotul nevrednic căzut în păcat - şi-l povăţuim să caute cel mai iscusit psihoterapeut şi cel mai eficient tratament spiritual -, în cele din urmă va trebui să-I ceară Domnului să-l vindece, pentru că Dumnezeu nu doreşte pedeapsa celui căzut, ci pocăinţa şi tămăduirea lui. Apoi, după ce-şi va înţelege limitele şi greşelile, va descoperi „harul dumnezeiesc, care-i vindecă pe cei slabi şi împlineşte toată lipsa”.

Felul în care reacţionează Biserica în situaţii de abuzuri fizice sau sufleteşti comise de unii preoţi asupra credincioşilor, deschiderea şi receptivitatea ei faţă de preoţii care au greşit şi faţă de familiile lor reflectă gradul ei de competenţă în rezolvarea unor astfel de probleme şi importanţa pe care o acordă slujirii pastorale, în general. Dacă nu e în stare să le poarte de grijă slujitorilor ei, Biserica nu mai e Biserică. Dacă nu va face toate eforturile pentru a-i îndrepta pe păstorii care-au păcătuit, ea îşi va trăda fiinţa şi chemarea. Dacă nu va reuşi să acţioneze cu succes asupra vieţii celor cărora li s-au încredinţat atâtea alte vieţi, ea nu va reuşi să slujească autentic, în duh şi în adevăr, comunitatea credincioşilor ei.

John Chryssavgis

Vindecarea launtrica a omului, Editura Sophia

Cumpara cartea "Vindecarea launtrica a omului"

• Preotia imparateasca sau duhovniceasca
  Publicat in : Dogma
• Preotia lui Hristos si preotia sacramentala si imparateasca
  Publicat in : Dogma
• Preotia familiala, in Vechiul Testament
  Publicat in : Iudaism
• Preotia femeii
  Publicat in : Editoriale
• Preotia femeii, un adevar revelat sau o simpla inovatie?
  Publicat in : Dogma

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: