Principii ortodoxe de crestere a copiilor

Principii ortodoxe de crestere a copiilor Mareste imaginea.

Luptele şi genunchiul julit

Toţi ştim ce înseamnă genunchii juliţi. Când Alexandra avea cinci ani, fugea cât putea ea de tare ca să o ajungă din urmă pe sora ei mai mare. Noi o urmăream cum partea superioară a corpului prinde mai mare viteză decât picioruşele şi a căzut. Nu şi-a julit doar genunchii, ci a căzut pe faţă, julindu-se de la bărbie până la frunte. A început să ţipe.

Primul nostru instinct ca părinţi a fost să dăm fuga şi să o ridicăm. Avem tendinţa să credem că reacţia cuiva care iubeşte copiii este să îi ridice de jos când cad. Copilul
nostru suferă şi are nevoie de ajutor, nu? Dar oare le este de folos această reacţie ?

Când copiii cad, ei simt o durere ascuţită timp de aproximativ 30 de secunde. Dar după ce durerea scade şi ei îşi revin, sunt perfect capabili să se ridice de jos sau să ceară ajutor, chiar dacă simt o anumită durere la genunchi (sau la rănile de pe faţă). Ridicându-i de jos când cad, îi învăţăm pe copii că au nevoie de ajutorul nostru când trebuie să se ridice. Ei învaţă să aştepte ca noi să-i ridicăm şi nu învaţă niciodată să se ridice singuri. Am văzut toţi şi copii care au fost învăţaţi aşa. Când cad, se uită în jur după părinţi şi, când îi văd, încep să plângă până vin părinţii şi îi ridică de jos. Dacă nu se vede pe nicăieri mama sau tata, se ridică singuri şi gata.

A doua reacţie frecventă a părinţilor este de a îi spune copilului: „N-ai păţit nimic. E doar o julitură.” Deşi acest lucru este adevărat, reacţia minimalizează durerea copilului.

Pentru moment, copilul nu simte că n-a păţit nimic, ci este pe jos, dezorientat, şi încă simte o durere, gândindu-se: „Ba am păţit ceva. Nu mă înţelegi şi nu îţi pasă.” Acest răspuns le minimalizeză suferinţa şi transmite lipsă de empatie şi de înţelegere.

Vreau ca Alexandra să ştie că îi înţeleg durerea şi să că îmi pasă ce simte când cade. Mai vreau şi ca ea să înveţe să se ridice singură. Ii va fi util toată viaţa. Singurul mod de a face acest lucru este să îi fiu în preajmă şi să o las să se ridice singură.

Cum să răspundem în mod adecvat când copiii cad

Am fugit la Alexandra şi m-am aplecat spre ea în timp ce ţipa. Nu puteam să vorbesc, fiindcă ea ţipa. Odată ce s-a calmat, i-am spus: „Of, se pare că te-a durut!”

Am rămas alături de ea, dar nu am ridicat-o. Am rămas aproape până când s-a oprit din plâns şi s-a ridicat singură. A învăţat de la alte căzături că se poate ridica singură. După aceea am întrebat-o: „Vrei să te strâng în braţe?” A venit la mine.

Dacă vrem să înveţe copiii noştri, trebuie să le oferim şansa de a răzbate prin greutăţile lor şi de a se ridica singuri. Dacă îi iubim, vom veni aproape de ei, fără a-i scuti de suferinţă pe măsură ce ei învaţă.

Copiii au nevoie de noi să le fim aproape când poartă lupte, iar nu să-i sustragem luptei. Dacă ne iubim copiii, atunci vrem să îi pregătim să izbândească în viaţă, ceea ce înseamnă şi să-i ajutăm să dezvolte capacitatea de a se repune pe picioare când cad, să-şi scuture praful de pe haine şi să ceară ajutor, la nevoie. Alexandra nu o să mă aibă prin preajmă de fiecare dată când cade, nici cât e copil, nici mai departe în viaţă. Imi este imposibil să o apăr de fiecare „cădere” din viaţa ei. Insă pot să o ajut să înveţe cum să se ridice singură. Este un dar extraordinar pe care i-l putem face unui copil.

Când copiii noştri sunt destul de mari să meargă singuri, sunt destul de mari şi să înveţe cum să se ridice după ce cad. Este foarte greu să vezi cum cade un copil de un an în timp ce abia învaţă să meargă. Pentru ei nu este greu - sunt predispuşi să încerce să se ridice din nou. Dar este greu pentru noi, ca părinţi, să îi lăsăm să înveţe cum să o facă. Dacă rănile nu sunt grave, copiii se pot ridica singuri. Aşa va fi şi în viaţă. Este nefolositor pentru copii - şi imposibil - să-i ferim să nu cadă niciodată, indiferent cât de mult ar încerca unii părinţi. Vrem să înveţe copiii noştri, când au dezamăgiri dureroase sau derutante, să evalueze situaţia; sa se ridice şi să ceară ajutor dacă e nevoie. Nu există decât un mod de a-i învăţa aceste deprinderi.

Este foarte dureros pentru noi să ne uităm cum se chinuiesc copiii noştri şi să nu intervenim ca să-i ajutăm. Chiar de curând, fiul nostru Alexios, de cinci ani, care învăţa să meargă pe bicicletă, a căzut, iar bicicleta s-a răsturnat peste el. Plângea. Eu am intrat în panică şi m-am dus repede la el. „De data asta trebuie să-l ridic. E prins sub bicicletă”, mi-am zis. Mi-am impus totuşi să urmez paşii care ştiam că îl vor ajuta cel mai mult. Am venit mai aproape, m-am lăsat pe vine lângă el şi am aşteptat să se oprească din plâns. M-a privit, prins sub bicicletă, aşteptând să-l scot de acolo. Nu am dat curs aşteptărilor lui, cu toate că acesta a fost primul meu impuls.

- Of! Te-a durut? l-am întrebat, şi sigur a sunat ca o întrebare prostească.

Sigur că duruse.

- Da, răspunse plângând şi rămânând sub bicicletă.

Nu ştiam cât o să mai pot răbda şi mi s-a părut că a durat zece minute. Dar de fapt n-a trecut mai mult de o jumătate de minut. Chiar când eram pe punctul să cedez, s-a liniştit şi s-a rostogolit de sub bicicletă, a ridicat-o şi s-a urcat pe şa.

- Vrei să te iau în braţe? am întrebat eu, disperat.

- Naa, mi-a zis grăbindu-se să-i ajungă din urmă pe fraţii lui.

In cele mai multe cazuri când copiii mei cad, iar eu alerg să le fiu alături, ei nici măcar nu vor o îmbrăţişare după ce se ridică de jos. Dar eu vreau una! Mă doare când îi văd că suferă. Mă doare să-i văd că se chinuiesc să se ridice. Dar trebuie să disting între nevoile mele şi nevoile lor. Ei n-au venit pe lume să se ocupe de nevoile mele. Eu ar trebui să las deoparte propria luptă şi să fac ce este mai bine pentru ei pe termen lung. Ei ar trebui să înveţe să se ridice de jos, iar eu ar trebui să sacrific nevoile şi dorinţele mele pentru a-i lăsa pe ei să înveţe.

Să spun drept, soţia mea nu este de aceeaşi părere cu mine în această privinţă. Ea crede că, dacă ne iubim copiii, ar trebui să îi ajutăm să se ridice atunci când cad. Eu sugerez că cel mai bun mod de a-i ajuta, pe termen lung, este să fim aproape şi să îi lăsăm să se ridice singuri, nu să-i ridicăm noi. Dragostea este jertfelnică, ceea ce înseamnă că trebuie să suferim jertfelnic când ei cad şi să facem ceea ce este cel mai bine pentru copilul nostru. Este în interesul lor pe termen lung ca părintele să Ie fie aproape în astfel de situaţii, iar ei să înveţe singuri să se ridice de jos. Soţia mea consideră că, atunci când cade şi bicicleta peste ei, este deja prea mult. Eu şi Alexios suntem de altă părere.

Părinţii (şi bunicii) adoră rezultatele acestei abordări, însă nu şi procesul.

- Fiica ta a fost aşa de puternică... A căzut de pe bicicletă şi s-a ridicat singură, mi-a spus o mămică despre Kassiani, care avea opt ani la vremea respectivă.

Fiica mea este puternică (la fel ca şi copiii voştri), iar eu ştiam că ea învăţase să aibă grijă de ea însăşi datorită multelor căzături prin care trecuse deja.

Alătură-te copilului tău în lupta pe care o duce.

Nu te sustrage luptei şi nici nu-l salva când nu e necesar să o faci.

Pentru a creşte armonios, copiii noştri au nevoie să lupte

Ridicatul de jos atunci când cădem, ca şi valorile şi virtuţile pe care încercăm să le predăm copiilor noştri, se pot învăţa doar prin luptă. La fel cum singurul mod de a ne întări musculatura este încordarea muşchilor, singurul mod în care copiii pot deveni puternici este lupta. Aşa se dezvoltă. Cu toate acestea, nu este cazul să îi abandonăm pe copii când au greutăţi şi nici să creăm greutăţi pentru ei. Viaţa le oferă copiilor o mulţime de prilejuri să se lupte, să înveţe şi să crească. E nevoie să învăţăm cum să le fim alături în aceste lupte.

Copiii se luptă cu limitele fireşti şi adecvate pe care le-am stabilit noi pentru ei. Lista prilejurilor ce apar în viaţă ca ei să se lupte şi să înveţe este infinită: să se abţină să atingă produsele când sunt la supermarket, să vină la masă, deşi ar mai vrea să se joace pe afară, să aştepte la masă până când toată lumea termină de mâncat, să-şi facă temele sau să-şi facă ordine în cameră, deşi preferă să se joace sau să se uite la televizor, să împartă jucăriile cu altcineva, hainele sau chiar şi patul şi aşa mai departe.

Nu ne aşteptăm de la copii să înţeleagă sau să le placă faptul că luptele sunt cruciale pentru a învăţa. In realitate, să ne aşteptăm să insiste ca noi să îi scăpăm de lupte, să le rezolvăm problemele, să-i salvăm şi chiar să le iacem tema. Copiilor nu le plac luptele, cum nu ne plac nici nouă. Se poate chiar să ne condamne pe noi pentru luptele lor. Ca părinţi, trebuie să fim înţelepţi şi să înţelegem că, dacă ne iubim copiii, vom fi întotdeauna aproape de ei, dar îi vom lăsa pe ei să-şi ducă luptele.

Copiii au nevoie să se lupte pentru a învăţa şi pentru a se dezvolta ca persoane.

- George dragă, mama a spus că poţi ieşi afară după ce îţi faci ordine în cameră, i-am zis într-o sâmbătă dimineaţa fiului meu (de opt ani) când acesta se îmbrăca să iasă afară.

- Pot să fac ordine şi după ce mă joc, spuse el.

- Nu, i-am zis, poţi să te joci numai după ce camera ta e în ordine.

- Asta e doar o regulă a voastră, continuă el devenind tot mai frustrat. Nu o să-mi fac curat în cameră până nu mă laşi să mă joc afară.

In primul rând, se observă că el imită vădit felul în care eu îi vorbesc, ca părinte. In al doilea rând, este suficient de deştept să răstălmăcească ce îi răspund, ca părinte, ca să obţină ce vrea. Cu toate acestea, el încă nu înţelege că aceste reguli nu sunt de fapt regulile mele. Şi eu aş prefera să mă distrez decât să muncesc, doar că ştiu că, în cele din urmă, lucrul acesta mă va face să sufăr. Se găsesc oricând lucruri mai amuzante de făcut în viaţă decât să munceşti, dar, dacă el nu învaţă ca să muncească înainte de a se juca, va ajunge incapabil să-şi păstreze o slujbă, să aibă o familie sau să se mobilizeze pentru un proiect important pe care şi-l alege în viaţă. Aşa stau lucrurile. Nu eu am creat aceste reguli. Eu pur şi simplu ştiu că, dacă vrem să ne dezvoltăm ca persoane, trebuie să le respectăm. George încă mai învaţă. Şi nu există decât un mod în care o poate face.

- Este greu să-ţi faci ordine în cameră când ai vrea să mergi afară, la joacă. Ştiu, am zis explicându-i lupta cu toată empatia, apoi am repetat: Când e în ordine camera ta, poţi să ieşi la joacă.

Eu mi-aş dori să îl scutesc de această luptă. Mi-aş dori să n-aibă nevoie să-şi facă ordine în cameră niciodată, căci este greu să-ţi faci ordine în cameră la orice vârstă. Aş mai vrea ca el să facă ce-i spun, pur şi simplu, de la bun început, fără să se mai încontreze cu mine. Asta e lupta mea. Acestea, după cum vedeţi, sunt numai dorinţe, nu realitatea însăşi. Realitatea e că el are nevoie să se lupte şi că eu trebuie să lupt alături de el, pentru ca el să înveţe şi să se dezvolte. De fapt, pentru George şi pentru mulţi dintre noi, gândul că trebuie să faci curat în cameră este mai dificil decât curăţenia propriu-zisă. începutul este adesea cea mai dificilă parte a sarcinilor de la serviciu ori de acasă. Vreau ca George să înveţe acest adevăr şi să dezvolte deprinderile necesare pentru a se orienta în faţa acestei provocări. El nu poate învăţa dacă îl scutesc de această luptă sau dacă reacţionez impulsiv la faptul că îi e greu să mă asculte.

Eu şi George avem acest gen de schimburi de replici de sute de ori în legătură cu golitul maşinii de spălat vase, cu faptul că trebuie să-şi pună jucăriile la loc, să mănânce tot din farfurie şi orice altă sarcină. Nici o strategie a părinţilor nu-l va face pe George să-i placă să-şi facă ordine în cameră sau să se achite de sarcinile gospodăreşti. Nu acesta este obiectivul. Obiectivul nostru este să îi fim aproape pe măsură ce învaţă cum să se orienteze în această luptă. Dacă îi explic această luptă, identificând paşii mai mici ai acestei sarcini, îl ajut să înceapă şi îi cer să o ducă la bun sfârşit înainte să treacă la orice altceva, el va dezvolta deprinderile şi puterea interioară necesare să reziste dorinţelor şi impulsurilor proprii, încât să facă ce trebuie să facă. Mai am în faţă optsprezece ani de petrecut cu el şi sute de alte sarcini prin care să îl învăţ aceste lucruri.

Menţinerea limitelor clare şi ferme le permite copiilor noştri să continue lupta pe măsură ce învaţă şi se dezvoltă. Vom discuta mai mult în capitolele 8-11 despre cum să facem asta. Ştiam lucrul acesta: cu cât George ajunge să se priceapă mai mult la muncă decât la joacă, cu atât va fi mai fericit ca adult. Este sarcina mea să îi fiu aproape şi să îl ajut să înveţe acest lucru.

Obiectivul în creşterea copiilor nu este să le înlăturăm luptele, ci să îi ajutăm să iasă biruitori.

Să rezistăm ispitei de a le face viaţa uşoară

Copiii noştri au nevoie să înveţe să izbândească în aceste lupte în perioada cât se află în casa noastră. Tot mai des citesc articole sau îi aud pe părinţi plângându-se că astăzi copiii sunt slab pregătiţi să facă faţă provocărilor normale ale vieţii de adult. Uneori, critica îi vizează pe părinţi referindu-se la faptul că sunt prea preocupaţi de copiii lor sau că îi iubesc prea mult. De fapt, părinţii nu sunt suficient de preocupaţi de felul în care trebuie să-i ajute cu adevărat pe copiii lor să se pregătească pentru viaţă. Este uşor să credem că, dacă le facem viaţa mai uşoară, suntem nişte părinţi iubitori. Insă, dacă îi scutim de lupte, îi scutim de învăţare. Ceea ce nu este nici un gest de iubire, nici de folos.

E nevoie pentru copii să se lupte ei înşişi, dar nu de unii singuri.

Copiii sunt, adeseori, mult mai capabili decât îi consideră părinţii lor. Cred că se întâmplă aşa pentru că îi vedem cum uneori greşesc sau iau decizii proaste. Se mai întâmplă, dar nu înseamnă că ei nu pot lua şi decizii bune în anumite ocazii. Uneori sunt situaţii, ca de pildă moartea părinţilor în timpul războaielor sau emigrarea în altă ţară, care îi silesc pe copii să-şi asume mari răspunderi.

Am auzit toţi istorii despre copii de imigranţi care au venit în Statele Unite fără să aibă mai nimic. Când aceşti copii cresc mari şi se întâmplă să devină oameni de afaceri de succes, ei încearcă să le ofere propriilor copii tot ce şi-ar dori să fi avut ei înşişi, inclusiv o viată uşoară. Rezultatul este că au copii „leneşi, lipsiţi de motivaţie, incompetenţi şi incapabili să aprecieze ce au”, după cum mi s-a plâns un tată imigrant.

- Când eram de vârsta Iui, eu nu făceam sport şi nici nu aveam maşina mea. Conduceam un restaurant.

Ceea ce le scapă acestori adulţi este că tocmai aceste greutăţi prin care au trecut i-au făcut capabili să izbândească. Din nefericire, mulţi dintre ei au trecut prin aceste greutăţi de unii singuri. A fi de unul singur într-o luptă este ceva ce lasă amintiri dureroase. Dacă vrem să creştem copii disciplinaţi şi motivaţi, trebuie să le permitem să aibă experienţa directă a greutăţilor şi luptelor fireşti în viaţă. Dacă ne iubim copiii, le suntem alături în aceste lupte. Copiii au nevoie de lupte pentru a deveni robuşti. Insă nu au nevoie să treacă prin aceste experienţe de unii singuri.

PHILIP MAMALAKIS

Principii ortodoxe de crestere a copiilor. Educarea lor pentru Imparatia lui Dumnezeu; Editura Sophia

Cumpara cartea "Principii ortodoxe de crestere a copiilor. Educarea lor pentru Imparatia lui Dumnezeu"

 

22 Mai 2018

Vizualizari: 654

Voteaza:

Principii ortodoxe de crestere a copiilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE