Activitatea diaconului Coresi (? – d. 1583, Brasov) reprezinta fara indoiala o continuare si o desavarsire a miscarii care ne-a oferit-o cele dintai carti traduse in graiul si pe intelesul tuturor romanilor.[1]

In ultimul timp, in literatura de specialitate gasim numeroase afirmatii care vin sa-i puna intreaga lui activitate pe seama altor persoane, dar mai ales sa-i stabileasca activitatea tipografica in cat mai multe regiuni si sub diferite influente venite din afara.[2]

S-au gasit unii critici care au pus la indoiala chiar originea diaconului Coresi. Astfel, Alexandru Odobescu sustinea ca diaconul Coresi ar fi originar din insula Chios, Grecia, unde a trait o renumita familie Corressios.[3] Argumentele aduse in sprijinul acestei afirmatii sunt destul de vagi, ceea ce ne indreptateste sa nu fim de acord cu originea greceasca a diaconului Coresi.

Alti cercetatori si istorici sustin cu convingere ca diaconul Coresi este roman, nascut in Tara Romaneasca, la Targovişte.[4] Dintre sustinatorii acestei ipoteze il amintim doar pe marele nostru istoric Nicolae Iorga, care afirma ca „Diaconul Coresi a fost roman curat si nu grec”.[5] Dar ceea ce ne indreptateste cel mai mult sa credem si sa sustinem ca diaconul Coresi este roman sunt chiar cuvintele lui din epilogul Psaltirii slavo – romane imprimate la Braşov in anul 1577:

„Cu mila lui Dumnezeu, eu diaconul Coresi deaca vazui ca mai toate limbile au cuvantul lui Dumnezeu in limba lor, numai noi rumanii n-avem, si Hristos zise Cine citeste sa inteleaga (cf. Matei 10, 9) si Pavel Apostol inca scrie la Corinteni (14, 19) Ca intru biserica mai vartos cinci cuvinte cu intelesul mieu sa graesc ca si al altii sa invat, decat intunerec de cuvinte ne intelese intr alte limbi - dirept aceia, fratii mei, preotilor, scrisu-v-am aceste psaltiri cu otveat (raspuns, traducere) de-am scos Psaltirea srabeasca pe limba romaneasca”.[6]

 Lasand la o parte toate problemele legate de originea sa, precum si presupusele influente asupra activitatii diaconului Coresi[7], si revenind la ceea ce ne-a lasat, la ceea ce a facut pentru romanii doritori de cultura, constatam ca activitatea acestuia este foarte bogata, „el fiind cel care a pus intaia data texte romanesti in forme de zat tipografic”.[8] Asezat fiind in cetatea Brasovului, adunandu-si cativa ucenici si sprijinit de preotii Bisericii, el incepe sa scoata la lumina cele dintai carti. Vorbind de opera lui, putem spune ca el s-a straduit sa tipareasca tot ce credea ca este nevoie, incepand cu carti de invatatura crestineasca si continuand cu carti de slujba dumnezeiasca.

Printre cartile de slujba dumnezeiasca, pe langa Evangheliare, Cazanii, Molitfelnice, Liturghiere, Coresi tipareste si doua Psaltiri. Prima in anul 1570, iar a doua, slavo – romana, in anul 1577. Inca o data observam marea trecere pe care o avea Psaltirea nu numai in viata credinciosilor ci si in cult, crestinatatea romaneasca neputandu-se lipsi de Psaltire, temelia Vechiului Testament si a serviciilor cultice in Biserica Ortodoxa.

Un eveniment marcant in opera sa culturala il constituie Psaltirea din anul 1570, cunoscuta sub numele de Psaltirea romaneasca a diaconului Coresi. Aceasta opera constituie un pas important in mersul inainte al cugetului romanesc.

Psaltirea se afla in mai multe exemplare, unul dintre ele fiind descoperit de Vasile Mangra (1850 – 1918, mitropolit al Transilvaniei intre 1916 – 1918), in satul Lazareni, langa Oradea.[9] Acest exemplar a fost donat Academiei Romane unde se pastreaza si azi.[10] Un alt exemplar se gaseste in biblioteca Universitatii Babes – Bolyai din Cluj, iar alte doua sunt in biblioteci particulare.[11]

Date exacte in legatura cu tiparirea ei nu se deţin, presupunandu-se ca tiparirea ei a inceput la 6 februarie si a fost terminata la 27 ale lunii mai ale aceluiasi an, 1570.[12]

Psaltirea formeaza un volum tiparit in 4°, tiparitura fiind defectuoasa, inceputul si sfarsitul lipsind. Se cunoaste numai textul de la Psalmul noua incolo. Este tiparita in litere chirilice, in doua culori, inceputul Psalmilor fiind tiparit cu culoare roşie. Initialele sunt mari si eronate. Lucrarea nu are un fundament teologic, fiind scrisa pe intelesul romanilor, asadar in limba vorbita de popor, deoarece Coresi nu mai avea in fata un model in scris dupa care sa se ghideze.

Fiecare pagina a lucrarii conţine cate 18 randuri, acest lucru spunandu-ni-l Nicolae Iorga, pentru ca volumul sa fie insa mai plin, se dadura mai putine randuri pe pagini, numai 18, astfel, cartea avand in total 204 foi.[13]

Hartia are marca fabricii din Braşov, adica aceeasi filigrama si anume stema cu coroana. In ce priveşte grafica, hartia este fina, de o taietura deosebit de eleganta, asa cum sunt toate cartile iesite din tipografia de la Braşov.[14]

In epilogul Psaltirii din 1570, diaconul Coresi spune ca: „...eu diacon Coresi, daca vazui ca mai toate limbile au cuvantul lui Dumnezeu in limba lor, numa noi rumanii n-avam...drept aceia, fratii mei preotilor, scrisu-v-am aceste Psaltiri...de-am scos din Psaltirea sarbeasca pe limba romaneasca sa fie de intelegatura si gramaticilor”.[15]

In Psaltirea din 1570 nu se afla pomenit numele nici unui sprijinitor, „ceea ce dovedeste ca Psaltirea din Braşov a fost o editie oficiala a Bisericii Ortodoxe, incuviintata de carmuire, sau o tiparire a editiei pe cont propriu ai lui Coresi, dar cu binecuvantarea Bisericii”[16], ştiut fiind faptul ca diaconul Coresi avea o tipografie proprie si probabil a tiparit multe carti pe cont propriu, tocmai pentru a nu se implica intr-o actiune de prozelitism care ar fi fost impusa de sustinatorii lui. Dar pentru a face acest lucru el a avut mult de suferit din cauza greutatilor materiale. Şi totusi, el s-a straduit si a reuşit sa scoata o carte corespunzatoare asteptarilor, asa cum sunt toate cartile iesite din tiparnita din Braşov.[17]

Iscusinţa diaconului Coresi este evidenta, acest lucru reiese din vasta lui opera. Pentru a da ceva bun celor de un neam cu el s-a straduit sa cerceteze si sa compare tot materialul existent al inaintasilor lui. Asa s-a intamplat si cu lucrarea de fata, el folosind ca izvoare Psaltirea Scheiana[18], Psaltirea Voroneteana[19] si Psaltirea Hurmuzaki.[20]

Psaltirea din 1570 nu numai ca se aseamana cu cea Scheiana, ci multi psalmi ii urmeaza intocmai. Foarte probabil este faptul ca autorul a folosit pentru o mai buna edificare şi textul grecesc al Septuagintei si pe cel latinesc al Vulgarei.

In traducerea lucrarii, diaconul Coresi foloseste o metoda stiintifica, el inlocuind particularitatile straine limbii noastre si introducand o innoire ceruta de cultura veacului sau, astfel ca putem spune cu toata convingerea ca Psaltirea lui Coresi indeplineste toate cerinţele unei traduceri veritabile, observandu-se superioritatea si evolutia culturii atat fata de celelalte Psaltiri, cat si fata de timpul trecut.[21]

Pentru a scoate in evidenta superioritatea Psaltirii din 1570 aducem cateva exemple edificatoare:

In Psaltirea Scheiana apare des cuvantul venceva, de pilda in fraza tuturor dracilor venceva (Ps 9, 26). Pe cand in Psaltirea din 1570 cuvantul acesta, ca si altele, apare schimbat. Psaltirea din 1570 are cant (de la verbul a canta şi nu cand ca in Psaltirea Scheiana si cea slavo-romana cf. Ps 12, 6). Manurile scheiene din Ps 9, 35 devin mainile.

Psaltirea din 1570 are cazura in loc de caldura, cum apare in Psaltirea Scheiana; cuvintele: furile si tiruta din Psalmul 15, 6 devin funi (de la funie) si tinuta, cea din 1570 are zile si nu dile (ca cea Scheiana, cf. Ps 26, 7).[22]

Diaconul Coresi sprijinit fiind de ucenicii lui, a incercat sa schimbe cate ceva din textele avute la indemana, supunandu-le unei revizii serioase si inlocuind particularitatile arhaice si dialectice cu cele ale graiului vorbit in sud-estul Ardealului si in Tara Romaneasca, particularitati care reprezinta o limba mai evoluata.

Astfel psalmul 61, 1 este mai corect tradus in Psaltirea din 1570 decat in cea din 1577. In prima, subiectul frazei este omul credincios, care se supune lui Dumnezeu, iar in cea din 1577, incorect, subiectul frazei este Dumnezeu. Greşit deci. Negaţia nu din henistul nu zeul plecase-va nu schimba in mai bine sensul lui 61, 1 din 1577. Arhaicul curuna devine cununa slavonizantul mileste este inlocuit cu latinescul meserere. Deu din Psaltirea Scheiana devine Dumnezeu in cea din 1570, gresitorilor devine gresitilor in loc de primesc zice mostenesc, ceriurile este redat cu cerurile, rugaciunea devine rugaciune, audima devine azima, iar in loc de sedere din Psaltirea Scheiana, Coresi zice catisma, care este termenul consacrat.[23] Cu tot efortul sau, Coresi nu a reusit sa inlature intotdeauna termenii specifici zonei Maramuresului, lasand neatinse o serie de elemente lexicale al caror caracter regional era mai putin evident. El totusi a incercat sa aduca innoiri chiar si in structura sintactica a lexicului. Unele cuvinte mai greu de inteles le-a inlocuit cu altele de o mai larga circulatie in limba. Cuvinte ca feleleat, faglu, getoni, izeclean, pristoi, opu iaste, gintu, arira s.a., au fost inlocuite prin coresponedentele lor: raspunsu, legatura, gati, iute, a se opri, trebuinţa este, naroade, nisip. [24] Intorsatura frazei este mai fireasca la Coresi, raporturile sintactice fiind mult mai precise, ritmul desfasurandu-se mai vioi si mai armonios.

Daca vom face o comparatie intre psalmul 50 din Psaltirea Scheiana si textul psalmului din Psaltirea din 1570, vom observa o serie de deosebiri. Astfel, in Psaltirea Scheiana psalmul 50 incepe astfel: „Milueste-ma Dumnezeu dupa mare mila a Ta ...”, in timp ce Psaltirea din 1570 are: „Milueşte-ma Doamne, dupa mare mila a Ta ...”. Cuvintele „mi la” (adica ma spala) devin la Coresi „ma la”; „intre mere” devine „intre mine”, „Tie unuia” evolueaza in „Tie unuia”, „ca sa” = „ca sa”, „stropisi-me” este notat mai evolutiv cu „stropi-ma”.[25] Totusi, daca Coresi a inlocuit unele cuvinte in textul Psaltirii din 1570 el s-a folosit foarte mult si cu folos de limba textelor maramuresene. Nicolae lorga spunea despre textele maramuresene ca „au inraurit simtitor felul de a scrie romaneste”.[26]

Influenta modelelor lexicale nordice este cu atat mai evidenta cu cat la Coresi, deseori cuvintele identice cu cele din nord apar in aceleasi pasaje. In plus, unii termeni care la Coresi nu au capatat o mare circulatie, s-au mentinut numai in regiunea de unde au provenit, adica din Transilvania.

Textul Psaltirii din 1570 se deosebeste de textele anterioare si prin particularitatile sale ortografice; tot asa se observa o deosebire si din punct de vedere al artei tipografice, Coresi introducand in Psaltirea din 1570, sistemul de reguli privind scrierea corecta, pentru a scrie romaneste, bine si pe inteles.[27] Toate aceste griji fata de textul Sfintei Scripturi dovedesc ca diaconul Coresi a apreciat rolul important al Psaltirii in viata credinciosilor si in slujba Bisericii si de aceea el s-a straduit sa redea cat mai fidel acest text. Era diacon si a inteles ca, credinta joaca un rol important si este bine ca toti sa inteleaga si toti sa simta la fel.

Calauzit parca si de indemnul Sfantului Apostol Pavel, Coresi marturiseste urmatoarele: „acolo la biserica sa spue cuvantul lui Dumnezeu, Sfanta Evanghelie in limba pe care o graiesc oamenii, sa putem intelege noi miselimea (oamenii de rand, n.n.). Ce folos e lor, daca popa graieste in limba straina, Romanilor sarbeste de nu inteleg sau pe alta limba ce nu vor intelege ascultatorii?”.[28] Asadar, diaconul Coresi si colaboratorii lui s-au facut purtatori de cuvant ai romanilor de pretutindeni, ai nazuintelor acestora de a se exprima si in scris in limba proprie, lasand la o parte acea haina straina a slavonismului.

Diaconul Coresi a trait intr-o perioada in care traducerea cartilor religioase nu era ingaduita, cu atat mai mult folosirea lor in limbile nationale, in Biserica, dar a procedat cu un deosebit simt si tact diplomatic, reuşind „sa slujeasca in egala masura Biserica si poporul, realizand prin opera sa de prozelitism ortodox inceputurile si biruinta scrisului in limba poporului”[29], dandu-i acestuia posibilitatea de a gandi si de a se ruga „in limba constituita la vatra romaneasca prin veacuri de existenta”.[30]

          Cativa ani mai tarziu, tiparind Psaltirea slavo – romana in anul 1577, Coresi implineste o alta lacuna, care se datora tot mai putin cunoasterii slavonei bisericesti din partea preotilor, ale caror carti de cult circulau mai ales in aceasta limba.[31]

             Aceasta Psaltire a fost considerata multa vreme ca prima tiparitura romaneasca. Multa vreme nu s-a stiut anul exact al tiparirii, iar despre locul unde s-a tiparit, acestal nu este limpede nici pana astazi.

             Un exemplar al acestei Psaltiri, in care s-a conservat ultima foaie cu epilogul si data tiparirii, a fost descoperit de Alexandru Odobescu in manastirea Bistrita, iar in prezent se afla la cabinetul de manuscrise si carti romanesti vechi ale Bibliotecii Academiei romane sub cota CRV 19. Tiparul este executat in negru cu caractere mari, paginile apar sobre, fara ornamentatii. Literele sunt mai inalte si mai inguste decat in celelalte editii.[32]

              Cuvintele sunt tiparite de regula fara spatii intre ele, scriptio continua. Totusi uneori, fata de distanta obisnuita de 1 mm intre litere, apar si distante de 2 – 3 mm intre cuvinte si chiar de 5 – 6 mm, cand se delimiteaza prin virgula. Paginile au de obicei 18 randuri, rar intalnim pagini cu 17 sau 19 randuri.[33]

               In partea finala a Psaltirii slavo – romana din 1577, repetand epilogul Psaltirii din 1570, Coresi subliniaza pritr-un adaos la epilog, scopul urmarit prin prezentarea bilingva a lucrarii sale: „Cu mila lu Dumnezeu, eu, diacon Coresi, deaca vazuiu ca mai toate limbile au cuvantul lu Dumnezeu in limba, numai noi rumanii n-avam; si Hristos zise, Matei 9, 9: cine ceteaste sa inteleaga; si Pavel inca scrie, la Corint 15, 5 ca intru bisearica mai vratos cinci cuvinte cu intelesul mieu sa graiesc, ca si alalti sa invat de cat intunearec de cuvinte neintelease intr-alte limbi. Derept aceaia, fratii miei preutilor, scrisu-v-amu aceaste psaltiri cu otveat, de-am scos de in psaltirea srabeasca pre limba rumaneasca, sa va fie de intelegatura si gramaticilor. Și va rog ca, fratii miei, sa cetiti si bine sa socotiti, ca veti vedea insiva ca e cu adevar”.[34]

            Acelaşi text biblic, cu acelas text slav, dar intr-o versiune romaneasca destul de diferita pe alocuri de foma prezentata la 1577 de diaconul Coresi, este tiparita de fiul sau Serban in 1589.

Psaltirea din 1570 a creat o autentica atmosfera ortodoxa si romaneasca, venind sa-i aduca pe oameni mai aproape de Biserica lui Hristos, sa dea la o parte barierele unui slavonism invechit care incorsetase puterea de gandire si de exprimare mai bine de cinci veacuri.

Prin vasta lui activitate Coresi devine continuatorul curentului de traduceri in limba romana, desavarsindu-l si ridicandu-l pe o treapta superioara. Coresi a avut simtul unitatii de neam si de limba, dar mai cu seama el a dat limbii literare un flux pe care nu l-a mai pierdut niciodata dupa aceea, fiind continuat pe mai departe si de urmasii lui. Cartile tiparite de el aveau ca tel raspandirea scrisului in limba romana, el a vrut ca aceste carti sa fie accesibile pentru toti oamenii si sa imprime in sufletul lor nu numai cultura, ci si dragostea de credinta si de neam.

Coresi a inceput o lupta grea care va continua si in secolele urmatoare, astfel ca il putem numi „deschizator de drumuri noi si creator de epoca in istoria culturii si a literaturii noastre”[35], cartile lui venind sa polarizeze unitatea de gandire si de simtire a unui neam ortodox nevoit sa traiasca dupa o vointa si o gandire straine de cugetul sau.