Deşi se află pe locul I în codul bunelor maniere, a spune mulţumesc nu e chiar atât de simplu. Dincolo de sfera strictă a politeţii, supralicitată în abuzuri lingvistice de genul merci frumos, se deschide o adevărată provocare. Odată ce automatismele sociale au fost rezolvate, obligaţia de a mulţumi poate părea epuizată ca subiect. Ne-am făcut datoria şi gata. Mergem senin mai departe, către viitoarea situaţie, la fel de formală, când va trebui să bifăm această convenienţă, inculcată oricui din fragedă pruncie. Când cineva nu respectă regula lui te rog/mulţumesc, va avea parte de săgetări dezaprobatoare sau etichetarea drept prost crescut. Ipocrizia inevitabilă în asemenea cazuri nu mai contează, importantă e salvarea aparenţelor. Impresia artistică, mă rog. Cum spuneam însă, dincolo de igiena reflexului civic, opţiunea de a (nu) mulţumi implică o deliberare mai puţin previzibilă şi mai curând secretă. O punere în balanţă a datelor care fac (sau nu) oportună exprimarea recunoştinţei.
Aici intrăm pe un teren spinos. Intre a fi mulţumit şi a aduce mulţumire cuiva, diferenţa de viteză este aceea dintre un bolid şi o roabă. Graba cea mare este împlinirea voinţei proprii, cu tot apanajul ei de satisfacţii mai mult sau mai puţin disimulate. Atunci trăim, s-ar spune, un sentiment de împlinire personală care ne motivează formidabil. Precum tot ce ne înconjoară sau facem, gradele satisfacţiei diferă. Nivelul „superior” îl reprezintă desigur o creaţie. Aducerea în lume a ceva nou. Bucuria legitimă este însă, cel mai adesea, dublată de bunăstarea orgoliului. Eu sunt autorul. Fie că ne lăudăm explicit, fie doar în sinea noastră, auto-mulţumirea este prezentă şi poate orbi. Această ecranare lăuntrică, pe lângă alte neajunsuri, scade până la paralizie grija de a analiza retroactiv traseul ajungerii acolo, la punctul culminant. Cum a fost cu putinţă? Graţie cui? Ce piloni susţin edificiul cu care mă fălesc? Oare aş fi izbândit fără ajutor? Inerţia egocentrică frânează aceste interogaţii sau în orice caz le împiedică să meargă în profunzime.
Cu ştiinţă sau fără de ştiinţă, mulţi oameni se trezesc periodic în faţa unei dileme. Să mulţumesc sau să nu mulţumesc? Să accept sau să nu accept că n-aş fi putut ajunge aici, de capul meu? Atunci când cineva decide să ignore, în amonte, sprijinul care ar merita preţuire, consideră că şi-ar amputa propria valoare sau înfăptuire. O asemenea cale absolutizează şi, deci, izolează meritul. Or, noi nu suntem izolaţi. Ontologic nu suntem singuri, iar vieţuirea în comunitate cu atât mai puţin se poate rupe de logica interacţiunii. Coşmarul iadului ca singurătate etanşă, unde nu pătrunde niciodată nimic şi nimeni, exprimă implicit aspiraţia noastră constitutivă de a relaţiona. Oscilaţia între a mulţumi şi a nu mulţumi pentru o binefacere se dovedeşte, de fapt, forţată. Firesc este să mulţumim cât mai des, cu sufletul şi cugetul. Iar nefiresc - să ne supunem acelui calcul meschin care împiedică un act inteligent de părtăşie, recunoaştere, iubire. Ce frumos îi scrie Seneca lui Lucilius, în Scrisoarea 73: Eu datorez foarte mult soarelui şi lunii, chiar dacă nu răsar anume pentru mine. (...) Filosofia ne învaţă, mai presus de toate, cum să ne simţim îndatoraţi pentru binefacerile primite şi să le răsplătim pe măsură; uneori chiar mărturisirea că eşti îndatorat reprezintă o răsplată.1
Dincolo de orice filosofie, pentru creştin lucrurile stau cel mai clar. Pentru el, un fapt existenţial, mic sau mare, e socotit un dar, iar nevoia de a mulţumi e de la sine înţeleasă, neimpusă de vreun cod comportamental obiectiv. De altfel, miezul vieţii sale liturgice nu e altul decât Taina Euharistiei (a mulţumirii) - unde jertfa şi recunoştinţa se contopesc. De ce credinciosul va alege oricând să mulţumească, tară a sta la îndoială? Deoarece comuniunea, această deplină concordanţă fondată pe taina iubirii, nu suportă vidul, nu suportă hiatul. A nu mulţumi, a te socoti singur intr-o izbândă, înseamnă a face posibil golul, a frânge participarea la căutarea armoniei. Ce altceva facem, mulţumind? Umplem hăul dintre noi. învingem slava deşartă, prin smerenie. Tânjim liberi spre Hristos.
Creştinul posedă probabil cea mai rafinată artă de a mulţumi. Recunoscându-se ca parte a unui ansamblu al slujirii, va asocia firesc bucuria personală şi îndatorarea faţă de cel care, direct sau indirect, o face cu putinţă. Cu cât mai mare va fi o împlinire, cu atât mai fierbinte va fi „mărturisirea” recunoştinţei. în Epistola I către Corinteni (1,4), însuşi Sf. Apostol Pavel ne arată că nu se poate altfel: Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu dat vouă în Hristos lisus. Aşa cum trăitorul creştin cunoaşte îndemnul rugăciunii neîncetate, el înţelege foarte bine starea de gratitudine permanentă. Chiar când „beneficiul” vine pe calea suferinţei. Sau mai ales atunci! Căci convertirea încercărilor în virtuţi şi a răului în bine face peremptorie lucrarea Harului. Despovărat, prin credinţă, de obsesia măruntă a mulţumirii de sine, ucenicul aflat pe calea creştină descoperă pas cu pas gustul adevăratei libertăţi. A spiritului. La 16 decembrie 1955, înaintat în vârstă şi suferind pe patul de spital, Vasile Voiculescu exclama: Doamne, îngăduie-n genunchi să-Ţi mulţumesc! Că pe mine, mişelul rob al spurcăciunii,/ M-ai învăţat acum, ca pe îngeri, să vorbesc/ Limba cerească, universală, a rugăciunii.2
Zi de zi, negreşit, ne apare în cale prilejul de a mulţumi - unui sfânt, unui vecin sau altcuiva. Cu glas tare sau în inimă, în orice moment, dacă suntem atenţi, putem restabili o legătură (poate uitată) cu un model ziditor, graţie căruia am surmontat o dificultate sau am împlinit frumos o lucrare. Nu e nevoie de prea multă imaginaţie pentru a realiza că suntem unici, dar nu suntem singuri. Laolaltă convieţuind, am putea recunoaşte mai deschis cât de mult ne datorăm unii altora, în atâtea privinţe. Iată un bun exerciţiu personal, la final de an vechi şi început de an nou, când sufletele noastre se pot cât de cât odihni din tumultul vremii.
Mariana Dumitrescu
Fragment din cartea "Traind printre voi, cu atentie"; Editura Vremea
Cumpara cartea "Traind printre voi, cu atentie"
Note:
1 Seneca, Scrisori către Lucilius, II, Ed. Seneca Lucius Annaeus, 2014, p. 300.
2 Vasile Voiculescu, Integrala operei poetice, Ed. Anastasia, 1999, p. 560.
-
Sa multumim lui Dumnezeu pentru toate
Publicat in : Pilda zilei
-
Sa multumim sentimentului nostru de vinovatie
Publicat in : Religie -
Duminica vamesului si a fariseului
Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului -
Multumirea dupa Sfanta Impartasanie
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.