"Razboiul este pictorul mortii", spune un comandant militar bizantin care se adreseaza soldatilor sai ca unor oameni care se antreneaza constant pentru a-si da viata. Traditia militara bizantina pastreaza si relateaza aspecte si modalitati asupra felului in care era considerata moartea pe campul de lupta.

Ideea predominanta era cea antica, a faimei luptatorului curajos in celalalt taram, in contextul in care conceptul crestin al recompensei ceresti nu apare prea des.

Iata un comandant militar din secolul al VI-lea, care-l va fi citit pe Horatiu, repeta ca nimic nu e mai frumos decat sa-si dai viata intr-o batalie. Si in romanul mitropolitului Constantin Manasses (secolul al XII-lea) revin idei similare: mai bine sa mori in razboi decat in pat. Asadar, in aceste vremuri, foarte rar se intalnesc reminiscente crestine legate de viata de dincolo a eroului: uneori moartea e reprezentata ca un somn de scurta durata, alteori sunt infatisati ingeri care aduna sufletele mortilor.

Destul de putine sunt cazurile in care se savarsesc slujbe religioase la capataiul unor morti cazuti in razboi. Practic, pe timpul luptei, nu ai timp sa te gandesti la moarte, mori si atat. Camaradul de langa tine cade mort si tu aproape ca nu observi, eventual ii iei arma si grenada si mergi mai departe, spre izbanda. La sfarsitul luptei, abia daca iti mai ramane putin ragaz, dar nicidecum pentru meditatie asupra mortii, iar daca datoria ne cheama la o noua actiune, clipa prezentei mortii insesi se pierde.

De aceea, pe buna dreptate, numerosi observatori au remarcat faptul ca experienta mortii chiar nu a avut nici un efect asupra ostasilor din cele doua razboaie mondiale, nici macar in timpul luptei. Parintii ostasilor ucisi in cele doua razboaie mondiale au realizat experienta mortii in greaua lor suferinta, cand le soseau scrisorile fatale prin care erau pusi in fata prezentei spirituale a mortii celor apropiati, ca inaintea unui fapt implinit. Iata ca durerea mortii celuilalt, oricat de atroce ar fi ea si indiferent de gradul de apropiere, ramane totusi un act esentialmente accesibil intelegerii noastre. O persoana nu e niciodata cu desavarsire rupta de dragostea si intelegerea noastra, chiar daca a murit de mult si la mare departare de noi, pentru ca reinvie numai prin puterea imaginatiei noastre.

Numai cand pleaca de langa noi pentru totdeauna persoana iubita, numai atunci ne dam seama cu adevarat de valoarea ei si cat de mult a insemnat pentru noi. De aceea, doar experienta mortii celuilalt arata, intr-adevar, ce inseamna de fapt absenta celui care a fost. Aceasta zguduire a existentei noastre, pe care numai credinta religioasa o poate face suportabila, transporta sufletul intr-un taram necunoscut, intr-o noua dimensiune.

„In razboi, comandantul suprem e Dumnezeu”. Asa, spune un istoric din secolul al VII-lea, isi incepea predica un episcop, rostita in fata soldatilor. Desi, pentru crestinii din primele secole, conditia soldatului ramane in esenta inacceptabila, cu anii, acestia reusesc sa accepte serviciul militar si sa vada in Dumnezeu, pe urmele Vechiului Testament, cea mai inalta autoritate militara.

Biserica Ortodoxa Romana aseaza pacea pe temeiul dragostei, dupa porunca Mantuitorului: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Unde salasluieste dragostea, acolo patimile se topesc, vrajmasiile si nedreptatile amutesc, iar viata obsteasca infloreste. Din dragostea crestina rasar si rodesc fratietatea, egalitatea, libertatea si dreptatea.

Biserica propovaduieste pacea cu tot zelul si cu toata puterea ei. Ea invata ca Dumnezeul crestinilor este „Dumnezeul pacii”. „Imparatia lui Dumnezeu este. dreptate si pace si bucurie intru Duhul Sfant”. „Pe pamant pace” este solia pe care ingerii au adus-o oamenilor la nasterea Mantuitorului.

Domnul Iisus Hristos este „Domn al pacii” si El ne porunceste sa traim in pace unii cu altii. „Pace voua” este salutul obisnuit, adresat de Mantuitorul ucenicilor Sai si prin ei tuturor oamenilor (Lc. 24, 36; In 20, 19), salut repetat de atatea ori la Sfanta Liturghie prin cuvintele: „Pace tuturor”. Pe „facatorii de pace” Mantuitorul ii fericeste si in testamentul Sau spune: „Pace va las voua, pacea Mea v-o dau”.

De altfel, Biserica, credincioasa invataturii Mantuitorului, n-a incetat niciodata sa indemne – prin puterea cuvantului si a pildei – oamenii si popoarele la statornicia pacii in lume. Ea face acest lucru, fiind deplin incredintata ca pacea este aducatoare de bine si de propasire in lume.

Despre razboi, Biserica nu a primit de la Mantuitorul o porunca anume. Dar intreaga invatatura a Domnului Iisus este strabatuta de duhul dragostei si al pacii si se intelege ca razboiul nu este un lucru dorit. El aduce numai pustiire de viata si de munca omeneasca. De aceea, Biserica n-a propovaduit si n-a pornit nicicand razboaie. Dimpotriva, a luptat din toate puterile pentru inlaturarea lor.

Totusi, trebuie precizat faptul ca Biserica a jucat un rol important in traditia militara bizantina. Iata, de pilda, drapelul de razboi este binecuvantat cu semnul Crucii, fiind expus in fata trupelor. Cina militarilor se incheia cu un imn crestin. Inaintea unei batalii, in tabara militara se rostea o rugaciune, care se incheia cu implorarea milei lui Dumnezeu, rugaciune la care era prezent si un preot. Dimineata si seara se rosteau rugaciuni si, in mod special, inainte de inceperea bataliei. Mai mult, incepand cu secolul al XI-lea se intalnesc icoane in randul trupelor.

Pe de alta parte, Sfanta Scriptura nu condamna militarii pentru slujba lor. Mantuitorul vindeca sluga sutasului din Capernaum; Sfantul Apostol Petru il boteaza pe sutasul Corneliu, iar Sf. Ioan Botezatorul ii indeamna pe ostasii doritori de pocainta sa nu asupreasca pe nimeni, nici sa invinuiasca pe cineva, ci sa se multumeasca cu solda lor.

Militarii sunt functionari ai statului care vegheaza la apararea integritatii tarii, a vietii si bunurilor cetatenilor, impotriva eventualilor agresori interni sau externi. Desigur, statul este dator sa inlature cu mijloace pasnice eventualele neintelegeri cu alte state. Dar cand toate straduintele in privinta aceasta dau gres, atunci statul este obligat sa-si ia toate masurile de aparare.

De aceea, Biserica, pentru care razboiul este ceva rau si ingrozitor, are ingaduinta pentru razboiul de aparare, ca act de legitima aparare. De altfel, Biserica nu are menirea de a lua hotarari in problema razboiului, deoarece aceasta intra prin definitie in atributiile statului.

Cauza razboiului consta in indepartarea oamenilor de Dumnezeu si de Legea lui. Indepartarea de Dumnezeu si netrebnicia, din timp de pace, a oamenilor provoaca razboiul. "Atunci cand oamenii merita razboiul, el vine fie ca vor ei, fie ca nu o vor". Razboiul impotriva lui Dumnezeu, pe fata sau intr-ascuns, duce inevitabil la razboi intre oameni. Ca nu este pace necredinciosilor, zice Domnul.

Omul, el este cel care cheama razboiul. Iata, in pragul mileniului al III-lea, omul nascoceste o alta moarte; se dezumanizeaza, renuntand la statutul sau de om, prin moarte alba, care caracterizeaza lumea absurda a drogurilor. Mai mult, prin recenta si cea mai grandioasa provocare din cate a cunoscut istoria umanitatii, si anume – clonarea fiintei umane. Asadar, stiinta propune un drum cu totul inedit, niciodata imaginat sau anticipat, presarat cu progrese tehnico-stiintifice, nu numai spectaculoase, dar si amenintatoare.

Toate acestea nu sunt decat o amenintare grava si fara precedent asupra divinitatii: omul a inceput lupta cu Dumnezeu. Oamenilor de stiinta, savantilor, oamenilor de stat din intreaga lume, Dumnezeu le vorbeste prin regele David: "Opriti-va si cunoasteti ca Eu sunt Dumnezeu."

Viata, frumusetea, pacea au cunoscut prin crestinism o mare dezvoltare. In acest sens, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca invatatura crestina opreste uciderile, dar atunci cand este vorba de apararea patriei, "a ucide pe vrasmas este si ingaduit si vrednic de lauda". De asemenea, Sfantul Vasile zice ca uciderile de acest fel "nu le-au socotit Parintii intre ucideri si le dau iertare celor care lupta pentru aparare, pentru pace si pentru buna cinstire de Dumnezeu".

Biserica Ortodoxa, ca pastratoare a invataturii Mantuitorului, s-a ridicat intotdeauna impotriva asupritorilor de oameni si popoare, impotriva tuturor nedreptatilor, suferintelor si nevoilor oamenilor. Ea i-a invatat pe fiii ei sufletesti sa-L vada in orice om pe Hristos si sa aiba aceeasi dragoste fata de El, ca fata de Dumnezeu.

Ilustrand rolul pacii si binefacerile ei pentru viata si raporturile dintre state, ca si pentru orice persoana, unul din marii parinti ai Bisericii, Sfantul Grigorie de Nazianz, inchina pacii o adevarata oda cand scrie: "Scumpa pace! Cat de dulce este numele tau! Iubita pace, pe care o dau poporului meu si pe care poporul mi-o da mie! Scumpa pace, obiectul tuturor dorintelor mele, cel mai frumos titlu de glorie al meu!. Pace incantatoare, bun nepretuit pe care toata lumea il lauda si pe care, din nefericire, atat de putini stiu sa-l pastreze!".

Si in zilele noastre, se vorbeste in gura mare despre pace mai mult ca oricand, in vreme ce popoarele se pregatesc de razboi tot mai mult.

Cu toata stradania O.N.U.-ului si a N.A.T.O. de a mentine pacea pe glob, focarele de razboi, din nefericire, nu sunt stinse, ci se inmultesc acolo unde nimeni nu se asteapta. Razboiul, astazi nu mai poate fi socotit ca un act de maretie, de eroism si de virtute militara si civica, asa cum fusese pe nedrept socotit in trecut; el este in realitate cea mai odioasa crima deliberata, un dezastru organizat pentru omorul in masa, o pata morala ce intineaza frontispiciul inceputului mileniului al III-lea.

Cheltuieli masive se fac cu perfectionarea armelor atomice si nucleare, cu dotarea si inzestrarea armatelor cu tehnica de lupta ultramoderna, cand aceste sume enorme ar putea fi folosite la usurarea vietii omului, la scoaterea lui din intuneric, la reabilitarea demnitatii umane prin respectarea dreptului natural al fiecaruia de a trai in libertate si pace, indiferent de culoarea pielii, de credinta religioasa, de starea lui sociala.

Este imbucurator pentru omenirea zilelor noastre ca in fruntea multor state se afla conducatori luminati, care militeaza statornic pentru incetarea cursei inarmarilor, pentru distrugerea armelor, pentru dialog si tratative, pentru faurirea unei lumi a pacii, mai bune si mai drepte, in deplina consonanta cu toate statele lumii, pentru ca acestea sa se bucure pe deplin cu rasplata cuvenita lor, facatorilor de pace: "Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema", iar noi, crestinii ortodocsi sa zicem odata cu Biserica strabuna, din toata inima si din tot sufletul nostru: "Pentru pacea a toata lumea. Domnului sa ne rugam".

Doamne ajuta!

Stefan Popa

.

• Dialogul dintre stiinta si religie in Romania
  Publicat in : Editoriale
• Miscarea Raeliana, o religie fara Dumnezeu
  Publicat in : Secte si culte
• Ora de religie din scolile romanesti
  Publicat in : Religie
• "Elegii Conservatoare - Reflectii est-europene despre religie si societate" - Recenzie
  Publicat in : Religie