
Aş vrea să vă relatez un episod din viaţa Sfântului Ambrosie, episcopul Milanului, un ales părinte al Bisericii. El este, bineînţeles, din Apus, dar este şi al nostru, pentru că este sfânt, vieţuind înainte de Schismă. Romano-catolicii îl au şi ei.
Sfântul acesta a trăit în secolul al IV-lea, fiind conducător de oşti. Când a murit episcopul Milanului, poporul s-a adunat pentru alegerea succesorului. Episcopii erau dezbinaţi între ei, unii îl voiau pe x, alţii pe y. Au apărut tulburări în cetate din pricină că nu se ştia cine va fi urmaşul la scaunul episcopal al Milanului. In aceste împrejurări, i s-a adus la cunoştinţă situaţia creată lui Ambrosie, conducătorul militar al Milanului, cerându-i-se să restabilească ordinea.
Ambrosie nu fusese încă botezat, fiind doar catehumen - însă toată lumea, întreaga cetate îl admira, îl iubea şi îl preţuia, pentru că era un om de o rară virtute: drept, îngăduitor, cu multă dragoste faţă de oameni. Conducea într-un mod ireproşabil, fapt pentru care a reuşit să câştige o mare preţuire din partea poporului.
Când a ajuns la locul în care erau adunaţi creştinii, s-a început să se strige, mai întâi de către un mic grup de oameni, iar apoi de către întreaga mulţime: „îl vrem episcop pe Ambrosie!" Atât de mare a fost presiunea poporului, încât episcopii s-au supus acestei cereri şi au hotărât să-l aleagă episcop pe catehumen - ceea ce s-a şi înfăptuit. Bineînţeles, mai întâi l-au botezat, a urmat apoi hirotonia lui ca diacon, preot şi mai apoi ca episcop. A preluat astfel episcopia Milanului, pe care a păstorit-o cu dragoste de Dumnezeu.
Voiam să amintesc un episod din viaţa Sfântului Ambrosie. Vă citez, aşadar, un fragment din viaţa lui, menţionat de istoricul bisericesc Teodorit. In oraşul Thessalonic a avut loc la un moment dat o răzmeriţă, fiind ucişi câţiva conducători ai oraşului. Impărat la acea vreme era Teodosie, despre care trebuie spus că era un om credincios. Insă şi astfel de oameni pot fi câteodată prinşi în acţiuni brutale şi criminale, clipe la care diavolul îşi aduce şi el înrâurirea sa. Impăratul Teodosie s-a mâniat grozav când a aflat de uciderea conducătorilor săi. Nu a încercat să-şi domolească în nici un fel, prin frâul raţiunii, imboldul dat de mânie, ne spune istoricul Teodorit. Şi-a dat frâu liber urii, hotărând în această stare pedeapsa pe care urma s-o aplice. Şi iată, mânia nebunească ce pusese stăpânire pe sufletul împăratului a hotărât în chip nedrept ca toţi locuitorii oraşului să moară de sabie, cei nevinovaţi împreună cu cei vinovaţi.
Când, după puţină vreme, împăratul a vizitat Milanul şi a dorit după obicei să intre în sfânta biserică, episcopul Milanului, Ambrosie, care aflase între timp de nenorocirea şi suferinţa petrecută la Thessalonic, l-a întâmpinat în afara bisericii şi l-a oprit să intre într-însa cu următoarele cuvinte: „Impărate, după cum se vede, nu simţi răul uriaş pe care l-ai săvârşit. Nici măcar după trecerea mâniei nu ai înţeles crima pe care ai înfăptuit-o. Se pare că puterea stăpânirii tale te orbeşte într-atât încât nu mai ai conştiinţa păcatului.
Trebuie să ştii însă că firea omenească este muritoare şi schimbătoare, şi că strămoşul nostru al tuturora este pământul; din el am fost zidiţi şi în el ne vom întoarce, întrucât trupul va fi dat pământului. Să nu nesocoteşti, aşadar, slăbiciunea trupului, orbit fiind de strălucirea mantiei împărăteşti care acoperă acest trup muritor.
O, împărate, ele nu sunt decât principii ale aceleaşi naturi, având aceeaşi slujire! Oamenii din jurul tău sunt apropiaţii tăi, asemenea ţie slujitori ai Domnului, pe care-i cârmuieşt şi cărora le eşti împărat. Unul este Stăpânul şi împăratul tuturor, Cel ce a făcut cosmosul. Cu ce ochi te poţi uita, dar, la biserica Stăpânului şi Domnului nostru obştesc? Cu ce picioare, dar, vei călca lespezile ei sfinte? Cum vei putea primi cu mâini pe care încă se mai află sângele omorurilor nedrepte Preasfântul Trup al Stăpânului?
Cum vei apropia de gura ta Cinstitul Sânge, după ce ai vărsat atât de mult sânge în chip samavolnic, din pricina mâniei? Pleacă de aici şi să nu îndrăzneşti să adaugi la întâia fărădelege o a doua. Iţi este de ajuns o crimă. Nu te porni s-o faci şi pe a doua, cu nevrednicie intrând în Biserică!"
Ştiţi ce fel de împăraţi erau în acea vreme? Nu erau conducători după Constituţie, ci monarhi absoluţi. Admiraţi, aşadar, îndrăzneala episcopului! Şi Sfântul a urmat: „Să te supui acestei epitimii (canon de pocăinţă) a mea, pe care Dumnezeu, Stăpânul tuturor, o încuviinţează din ceruri! Pedeapsa aceasta ce ţi-o impun este terapeutică, pentru sănătatea ta sufletească. Te vei tămădui dacă primeşti această pedeapsă rânduită de mine. Te vei curăţa de păcatul tău."
Impăratul s-a supus acestor cuvinte. Fusese educat în duhul legii dumnezeieşti. Ştia bine care erau drepturile împăraţilor şi cele ale episcopilor. Ştia că episcopul avea dreptul să-l oprească a intra în biserică. Impăratul s-a întors la palat, cu lacrimi şi suspine. După trecerea a opt luni, răstimp în care i s-a interzis intrarea în biserică, a sosit praznicul Naşterii Mântuitorului. Impăratul a rămas închis în palat, jelindu-se şi plângând.
In ce ne priveşte pe noi, atunci când duhovnicul ne impune o mică pedeapsă, reacţionăm adesea egoist, zicând: „N-o să mai calc pe la acest părinte! Este prea aspru, m-a pus să ţin post şi mi-a spus să nu mă împărtăşesc atâtea zile! Sau mi-a zis să fac cutare lucru!" Impăratul din vremea aceea, Teodosie, s-a supus însă fără crâcnire pedepsei episcopului. A rămas închis în palat vreme de opt luni, neîndrăznind să mai calce în Biserică. Să ţinem cont că în cazul de faţă este vorba de însuşi împăratul.
Intâlnesc deseori la spovedanie oameni care îmi spun: „Părinte, sunt mulţi ani de când nu m-am mai spovedit." „Câţi, copilul meu?" „20," zice unul, „30," răspunde altul. „Ştiţi," mi-a spus careva, „odată m-am dus la un părinte şi mi-a dat un canon aspru, apoi nu m-am mai dus la el." I s-a rânduit un canon aspru, şi el a crezut că, nemaiparticipând
la Sfintele Taine ale Bisericii, se va răzbuna pe părinte sau pe Sfânta Euharistie sau pe Spovedanie.
Când nobilul Rufin, un prieten apropiat şi sfetnic, l-a văzut pe împărat că suspină şi varsă lacrimi, l-a întrebat care sunt pricinile acestei supărări. La această întrebare, împăratul a suspinat şi a plâns cu şi mai multă putere, spunându-i: „Ah, Rufin, ţi-e uşor să vorbeşti pentru că nu simţi greutatea şi obida mea. Suspin însă şi mă vaiet, pentru că mă gândesc la nenorocirea mea. Sfântul naos, iată, este deschis până şi robilor şi cerşetorilor; toţi pot intra în el fără teamă, pentru a cere milostivirea Domnului lor. Mie, însă, nu doar naosul îmi este de neatins, ci chiar şi cerul mi-a fost închis! Căci îmi vin în minte cuvintele Domnului, Care a spus Apostolilor: «Oricâte veţi lega pre pământ, vor fi legate în cer.» /Matei 18,18/ Cât timp, aşadar, m-a legat episcopul, cred cu tărie că sunt legat şi la Dumnezeu, iar cerul este închis pentru mine."
Atunci, Rufin i-a spus: „Mă voi grăbi, dacă vrei, să-l înduplec cu rugăminţi pe episcop să dezlege canonul ce ţi l-a dat. Să-ţi îngăduie, dar, să intri în Biserică pentru a prăznui Naşterea Domnului, la care, după cum spui, atât cerşetorii cât şi robii iau parte."
Impăratul i-a răspuns: „Nu poate fi înduplecat. Ştiu că hotărârea episcopului Ambrosie împotriva mea este dreaptă. Nici nu poate fi vorba ca acesta să încalce Legea lui Dumnezeu, din sfială sau teamă de stăpânirea împărătească."
Intrucât Rufin a tot stăruit să meargă ca să-l înduplece pe arhiereu, în cele din urmă împăratul i-a îngăduit s-o facă cât mai iute. A fost chiar convins că intervenţia lui Rufin va avea sorţi de izbândă şi-l va îndupleca pe Ambrosie să-i ridice până la urmă pedeapsa. Impăratul, aşadar, s-a învestmântat, a ieşit din palat şi s-a îndreptat
spre biserică.
Când Rufin a ajuns la biserică, Ambrosie, care nu intrase încă să liturghisească, l-a văzut şi i-a zis: „Te întreci în neruşinare cu câinii! Deşi porţi şi tu răspundere pentru fărădelegea împăratului, pentru că ai fost printre cei ce l-au sfătuit să o săvârşească, nici nu roşeşti, nici nu ţi-e frică, chiar dacă te-ai întors cu atâta turbare împotriva chipului dumnezeiesc, împotriva oamenilor pe care i-aţi omorât - împăratul, împreună cu tine şi cu alţii."
Rufin l-a rugat cu mare stăruinţă pe Ambrosie să cedeze şi să nu mai fie atât de neînduplecat, întrucât împăratul putea sosi din clipă în clipă la biserică. Atunci marele Ambrosie, cuprins fiind de râvnă dumnezeiască, i-a spus: „Rufin, îţi spun încă de pe acum că-l voi împiedica să păşească în biserică. Dacă pofteşte să preschimbe stăpânirea sa în tiranie şi să nesocotească legile dumnezeieşti, atunci voi suferi de bunăvoie moartea".
Rufin, auzind aşa ceva, s-a înspăimântat. Se gândea în sinea sa: „Acum ce va fi, când va sosi împăratul?" S-a grăbit să trimită de îndată un sol la împărat, ca să-l înştiinţeze că Ambrosie rămâne neclintit în hotărârea de a nu-i îngădui intrarea în biserică, chiar cu riscul de a pătimi moartea. Impăratul, primind vestea pe drum, pe când se afla în mijlocul pieţei, a răspuns: „Acum nu mai are însemnătate; de vreme ce m-am pornit la drum, mă voi supune dojenilor episcopului. Mă voi smeri încă o dată!" Când a ajuns în apropierea bisericii, nu a intrat în naos, ci într-o clădire pentru vizitatori - la secretariatul bisericii, am spune astăzi. Aici se afla însuşi arhiereul. Văzându-l, împăratul l-a rugat fierbinte să-l dezlege. Ierarhul a socotit însă tiranică sosirea împăratului în acel loc, spunându-i că în felul acesta se împotriveşte lui Dumnezeu şi încalcă legile Lui.
Impăratul i-a răspuns: „Nu mă port cu necuviinţă faţă de legile pe care Dumnezeu şi Biserica le-au rânduit. Nici nu doresc să intru în dumnezeiescul lăcaş călcând Legea, însă cer de la tine să mă dezlegi şi să cugeţi la iubirea de oameni a Stăpânului tuturor. Să nu-mi închizi uşa pe care Domnul o deschide tuturor celor ce se pocăiesc. Doar atât te rog, să-mi deschizi uşa. De unul singur nu îndrăznesc să intru în biserică!" Gândiţi-vă de ce smerenie a dat dovadă împăratul!
Sfântul Ambrosie a zis: „Care este pocăinţa pentru marea fărădelege pe care ai făcut-o? Cu ce leacuri ai tămăduit rănile greu de vindecat? Unde este pocăinţa ta, în ce constă ea şi care este lucrarea ei?" împăratul a răspuns: „Al tău este a arăta chipul pocăinţei şi a da leacuri de vindecare, iar al meu este a primi ceea ce îmi dai."
Atunci, dumnezeiescul Ambrosie i-a spus: „întrucât ţi-ai îngăduit să osândeşti la mânie, iar hotărârea a venit nu dintr-o judecată raţională, ci din turbare, să dai pentru aceasta o lege care să prevadă aşa: «Hotărârile luate la mânie nu vor fi valabile şi vor rămâne neîndeplinite un răstimp de 30 de zile.»" (Pe vremea aceea, împăratul hotăra în toate - şi când era vorba de condamnări la moarte ori în alte situaţii). „Ele nu vor avea putere executivă înainte să treacă o lună, aşteptând judecata liniştită a raţiunii. In răstimpul acestei luni, vei avea puterea să judeci la rece, nu la înfierbântare, dacă oamenii pe care i-ai osândit sunt vrednici sau nu a fi pedepsiţi. Şi, dacă sunt vrednici de aşa ceva, îţi vei păstra hotărârea de la început. Dar dacă nu sunt vrednici de pedeapsă, vei abroga hotărârea cea dintâi, neducându-o la îndeplinire - altfel decât s-a întâmplat în Thessalonic."
Impăratul a primit propunerea lui Ambrosie şi a dat poruncă să se scrie acea lege chiar în acea clipă, acolo unde se găseau. „Scrieţi acum," le-a spus logofeţilor, „această lege, ca s-o iscălesc." Legea a fost scrisă, a semnat-o şi-a pecetluit-o cu inelul său, spunând că hotărârile de condamnare la moarte pe care le va lua de atunci încolo vor rămâne suspendate vreme de o lună.
După aceasta, Ambrosie l-a dezlegat. Binecredinciosul împărat a căpătat astfel curaj şi a intrat în sfântul lăcaş. Acolo l-a rugat pe Domnul şi Stăpânul tuturor, nu stând în picioare, ci în genunchi, cu faţa la pământ, după cuvintele Dreptului David: „Lipitu-s-a de pământ sufletul meu, viază-mă dupre cuvântul Tău." /Psalmi 118, 25/
Pocăinţa îi era atât de mare, încât, căzând jos, s-a făcut una cu pământul, trăgându-şi părul de durere şi bătându-şi fruntea, iar cu lacrimi stropind lespezile bisericii, îl ruga pe Dumnezeu să-i dăruiască iertare pentru cele săvârşite. Istoricul spune mai departe: „Cu o aşa de mare virtute a strălucit arhiereul şi împăratul!" Eu îi admir pe amândoi, pe arhiereu pentru curaj şi pe împărat pentru ascultare. Pe arhiereu, aşadar, pentru râvna fierbinte dovedită chiar şi în cazul împăratului, iar pe cel din urmă pentru că nu a încălcat legea dumnezeiască. Pe împărat îl admir pentru puterea şi bărbăţia credinţei, pentru că a primit legarea episcopului şi pentru că s-a pocăit într-atât până la a cădea la pământ şi a striga: „Lipitu-s-a de pământ sufletul meu, viază-mă dupre cuvântul Tău."
Arhim. Epifanie Teodoropulos
Fragment din cartea "Pacea launtrica sa aiba intaietate. Dialoguri vii despre rosturile crestinului in societate", Editura Predania
-
Sfantul Ambrozie, episcopul Mediolanului
Publicat in : Vietile sfintilor -
Sfantul Ambrozie
Publicat in : Vietile sfintilor -
Sfantul Ambrozie Marturisitorul
Publicat in : Vietile sfintilor -
Sfantul Ambrozie de la Optina
Publicat in : Vietile sfintilor -
Sfantul Ambrozie al Mediolanului
Publicat in : Vietile sfintilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.