Am căutat, de ceva vreme, în ce mod aş putea vorbi mai lesne colegilor mei profesori de religie, camarazii din linia întâi, de la catedră. Sunt sute de ipostaze în care vă văd ieşind din odihna de care aveţi nevoie, fie pe facebook, fie prin intervenţii publice. Revăd chipurile voastre tensionate din lunile grele, ale referendumului privind ora de religie. Temători, umiliţi şi răniţi fără sens, uneori chiar de noi, colegii voştri clerici, aţi rezistat cum nu cred că rezistă multe segmente ale misiunii Bisericii. Şi asta nu o spun prima dată acum, ci îndată după măsurarea încrederii parentale şi şcolare în ora de religie, am afirmat-o mereu. Sunteţi un corp profesoral conştient, luptător şi rezistent la şicanele cotidie ne, mai atent decât mulţi şi activi întru ajutorarea copiilor ce-i creşteţi. Ce avem de făcut în continuare este gestionarea corectă a unui capital de încredere uriaş. Cu smerenie şi dragoste, cu atenţie şi vocaţie înnoită.
In primul rând, avem obligaţia de a învăţa să nu mai etichetăm oamenii cu uşurinţă. Nici pe copii şi nici pe părinţii lor. Este limpede pentru oricine că sunteţi oamenii Bisericii în zona gri a durerii sociale maxime: educaţia copiilor. A sta lângă ei şi de partea lor, a copiilor, înseamnă a-i transforma real în parteneri educaţionali. In toate discuţiile cu specialiştii în educaţie care ne-au stat alături în parcursul înnoirii programei, manualelor de religie ori abordării acesteia, pur şi simplu, toţi au remarcat unitatea de Duh a corpului profesoral. Ea trebuie transferată la nivelul întregului colectiv al şcolii, în respect desăvârşit pentru fiecare om angajat care asigură funcţionarea coerentă a actului educaţional. Renunţaţi la a crede că cineva complotează împotriva orei de religie. Şi de-ar fi aşa, creşteţi-vă siguranţa predării fiind mai atenţi la nevoile comunităţii.
Umanizaţi-vă predarea, nu lăsaţi ca subiectele orei de religie să fie cenzură creativităţii şi colaborării cu ceilalţi colegi ori cu clasa. Nici o dogmă nu poate birui iubirea.
Continuaţi să fiţi creatorii unui spaţiu educaţional cordial copiilor. Şi vouă. Ştiţi mai bine ca mine că elevilor voştri le este dor permanent de linişte, de vorbă bună şi de respect
real. Poate părea o pagină de „păşunism” pedagogic ceea ce vă scriu dar, văzând multe coelctive de clasă, cancelarii şi colective de cercetători în domeniul pedagogiei, remarc nevoia generală de pace. Bârfologia nu poate intra în cultura comunicaţională a unui profesor în general, cu atât mai puţin a unui profesor de relgie. Prietenia cu familia şi şcoala a rămas pentru tinerii de astăzi un soi de cetate a Ţoarului, scăpare la vreme de explozii morale la nivelul Gomorei şi Sodomei.
Nu încercaţi să explicaţi lucrurile asupra cărora nu v-aţi lămurit. Fiţi conectaţi mereu la surse de informare valoroasă intelectual, nu la scurgeri de informaţii mediocre ori ideologizante. Evitaţi să vă impuneţi punctul de vedere cu apeluri la moralisme ieftine. Greşelile pe care le semnalează presa ne dovedesc, deseori, nu atacuri la conţinut, cât la modul de exprimare ori momentul total nepotrivit în care ne dăm cu părerea. Iar când sunt la conţinut, nu este suficient să explicăm, cât să evităm falsele argumentări.
Triumfalismul, ca şi smerenia îngâmfată nu prind deloc bine în viaţa duhovnicească şi nici în cea profesională. Să nu mimaţi niciodată sinceritatea, ci creşteţi în ea, mereu şi mereu. Copiii sunt înconjuraţi de efortul bruiant al unei culturi a corectitudinii politice educaţionale, pânză de păianjen a neomarxismului cultural, asupra căruia vom reveni, pentru aceasta au devenit sensibili la drepturile pe care le au. Nu le jigniţi inteligenţa, rănindu-i. Suntem toţi sătui de răni, cineva trebuie să înceapă vindecarea.
Dintre experienţele din Ţară care m-au impresionat cel mai tare una este legată de rugăciunea profesorului pentru elevii săi. Am văzut profesori rugându-se pentru învăţăceii lor cu bucuria luminându-le faţa. Am fost martor în şcoli la momente grele, când li se vestea copiilor moartea unui coleg sau profesor, la momente imposibil de descris. Unitatea în rugăciune vindecătoare de moarte nu poate fi eludată. A fi cu ei înseamnă a sta alături de Cel care-i cheamă la mântuire, Iisus Hristos Domnul!
Iertaţi-mi îndrăzneala de a Vă scrie. Singurul regret este că nu putem sta mai mult de vorbă, chemându-i pe preoţii parohi să ni se alăture. Avem nevoie unii de alţii, întru unitatea Bisericii. Ora de religie nu se încheie pe coridorul şcolii, ci înaintea Potirului. La vremea aceasta a postului, vă rog, faceţi pasul în faţă şi oferiţi copiilor bucuria de a se împărtăşi cu Voi din acelaşi potir, pentru a vedea întâi şi abia apoi pentru a creşte în cunoaştere. Ştiu că vă e greu, că vi se cere să mergeţi pe sârmă deasupra unor continente de foc şi gheaţă, agitaţie şi răceală indecentă. Nu vă molipsiţi de indiferenţă, nu creşteţi, în fond, copiii pentru niciun examen. Şi nu uitaţi, sunteţi în Liturgie de fiecare dată când II descoperiţi pe Dumnezeu copiilor, familiilor lor şi colegilor de cancelarie. Sus inima, bucuraţi-vă de misiunea pe care aveţi de împlinit! Sunteţi în rugăciunea şi respectul Bisericii.
PR. CONSTANTIN NECULA
Fragment din cartea "… Citire! Predici si meditatii la apostolul de peste an. Scrisori catre profesorii de religie", Editura Andreiana - Arhiepiscopia Sibiului
-
Smerenia
Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.