In primul rand, saptamana alba ne ofera prilejul cercetarii atente a constiintei noastre spirituale, a omului launtric, a esentei eu-lui nostru. Este momentul sa face o "deratizare" launtrica, sa scapam de "balastul" pacatelor facute cu voie sau fara de voie, cu cuvantul, cu gandul ori cu fapta, de la ultima spovedanie. Mai poarta denumirea si de saptamana iertarii pentru ca in aceasta perioada este bine sa ne cerem iertare de la cei apropiati, de la rude, de la prieteni si cunostinte.

In al doilea rand, nu numai de la oameni trebuie sa cerem iertare, ci de la tot ceea ce ne inconjoara pentru a putea intra in armonie cu intregul univers, cu divinitatea. De pilda, la manastire, calugarul care are ascultare albinaritul, cere iertare albinelor pe care poate nu le-a ingrijit asa cum se cuvenea, monahul care are ascultare la animale, cere iertare de la acestea etc.

Apoi, sa privim inlauntrul nostru, cu sinceritatea si naivitatea copilului din noi, meditand profund la cine suntem, unde am ajuns, care este tinta finala si ce am avea de facut. Vom ramane surprinsi si ingroziti de ceea ce descoperim, dar sa nu deznadajduim, ci sa cautam degraba un duhovnic pentru marturisire, sfat si indrumare.

Zis si facut!

Cand imi intorc privirea, cu toata luarea aminte, inlauntrul sufletului meu, si cand iau seama la mersul omului nevazut, ma incredintez din experienta ca eu nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste prin aproapele, nu cred in nimic din cele ce tin de religie si sunt plin de mandrie si de iubire de sine. Toate aceste pacate grele le gasesc intr-adevar, in mine, atunci cand imi cercetez in chip amanuntit simturile si faptele mele, cum sunt:

1. Eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Caci, daca L-as iubi, m-as gandi mereu la El cu o bucurie pornita din adancul inimii. Orice gand despre Dumnezeu mi-ar aduce in suflet o placere deosebita. Ci, dimpotriva, eu ma gandesc mult mai des, si cu mai multa desfatare, la cele pamantesti, pe cata vreme cugetarea spre Dumnezeu nu-mi pricinuieste decat greutate si uscaciune. Daca L-as iubi, atunci convorbirea cu El, care se savarseste in vremea rugaciunii, m-ar hrani, m-ar multumi si m-ar duce catre o neintrerupta legatura cu El, insa din contra, eu nu numai ca nu ma desfat in rugaciune ci simt o greutate tocmai in timpul cand ma rog; ma lupt cu plictiseala, slabesc din pricina trandaviei si sunt gata sa ma indeletnicesc, cu mai multa placere, cu orice alt lucru mai marunt, numai ca sa scurtez sau sa pun capat rugaciunii. In ocupatiile mele nefolositoare, timpul trece pe neobservate, dar in indeletnicire cu lucrurile dumnezeiesti, cand ma aflu in prezenta Lui, orice ceas ni se pare un an. Cel ce iubeste pe cineva se gandeste neincetat, in tot cursul zilei, numai la fiinta care ii este draga. Si-o inchipuie, se ingrijeste de ea, si, in orice indeletnicire, scumpul sau prieten, nu iese din gandurile lui. Pe cata vreme eu, in timpul celor douazeci si patru de ore, de abia daca jertfesc un ceas, pentru ca sa ma cufund in adancurile cugetarii lui Dumnezeu, si sa ma inflacarez de dragostea Lui, iar restul de douazeci si trei de ceasuri, o asez cu placere si cu toata verva pe altarul idolilor mei de patimi!…

In vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neinsemnate pentru suflet eu sunt treaz, simt placere, iar in discutiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit si trandav. Si chiar atunci cand uneori sunt atras, nevrand, spre convorbiri dumnezeiesti, caut sa trec mai repede la conversatiile care imi magulesc patimile. Sunt stapanit de o neobosita curiozitate sa aflu ceva nou in legatura cu dispozitiile guvernului si cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinta sa dobandesc cat mai multe cunostinte despre Dumnezeu, despre religie, nu lasa nici o urma in mine, nu-mi hranesc sufletul. De aceea socot ca toate aceste indeletniciri, departe de a fi niste ocupatii de seama in viata unui crestin, nu sunt decat niste chestiuni laturalnice si de prea mica insemnatate, de care ar trebui sa ma ocup numai in timpul liber, cand nu am altceva mai bun de facut. Pe scurt vorbind, daca dragostea de Dumnezeu se cunoaste dupa indeplinirea poruncilor lui: "Daca ma iubiti veti pazi poruncile Mele", iar eu nu numai ca nu pazesc poruncile Lui, ci imi dau prea putina silinta sa le implinesc, atunci trebuie sa trag incheierea, ce reiese, din adevarul cel mai curat ca eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Asta o intareste si Sfantul Vasile cel Mare, cand spune: "Drept dovada ca omul nu-l iubeste pe Dumnezeu si pe Hristosul sau este faptul ca el nu indeplineste poruncile lui".

2. Nu am dragoste pentru aproapele caci departe de a ma hotari, potrivit Evangheliei, sa-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici macar cinstea, fericirea si linistea in folosul fratelui meu. Daca L-as iubi ca pe mine insumi, asa cum porunceste Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea si pe mine, iar fericirea lui m-ar umple si pe mine de bucurie. Pe cata vreme, dupa ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu ma intristez, nu-mi frang inima de durere, ei stau nepasatori sau, ceea ce e o crima mai mare, simt parca o placere cand ascult astfel de istorisiri, iar, pe deasupra, nu acopar cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le raspandesc si le osandesc. Bunatatea, cinstea si fericirea lui nu ma inveselesc ca si cum ar fi ale mele proprii ci, ca orice lucru cu desavarsire strain de mine, nu trezesc in sufletul meu nici un simtamant de bucurie, ci dimpotriva, starnesc in inima mea un fel de zavistie sau chiar dispret.

3. Nu cred in nimic din cele ce tin de religie. Nici in nemurire, nici in Evanghelie. Daca as fi fost incredintat si as fi avut o credinta tare ca, fara nici o indoiala, dincolo de mormant este o viata vesnica, cu o anumita rasplata pentru faptele desavarsite pe pamant atunci m-as fi gandit fara incetare la ceea ce ma asteptam. Un simplu gand spre nemurire si mi-as fi trait viata aceasta ca un pribeag, care sa intre in patria cereasca. Dimpotriva, eu nici nu-mi pun problema vesnica, iar sfarsitul vietii de aici il socot ca pe capatul existentei mele. Uneori un gand tainic se cuibareste in mintea mea: cine stie ce va mai fi dupa moarte? Si chiar daca spun ca, cred in viata vesnica, o zic numai cu mintea, iar inima raman de o puternica incredintare in cele vremelnice, ceea ce o dovedesc fatis, toate faptele mele si necontenita grija pentru o mai buna intocmire a vietii mele trupesti.

Dar daca Sfanta Evanghelie, care e un cuvant dumnezeiesc, ar fi fost primita in inima mea cu credinta, m-as fi ocupat mereu de ea, m-as fi desfatat cu citirea ei, ba chiar o simpla privire aruncata asupra ei ar fi desteptat in mine o adanca evlavie. Intelepciunea, fericirea si iubirea ce sunt cuprinse in paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-as fi desfatat cu invataturile Legii Domnului zi si noapte, m-as fi hranit cu ele cum te hranesti cu painea cea de toate zilele si as fi purces din toata inima la implinirea pravilelor ei. Nimic din cele pamantesti n-ar fi fost in stare sa ma abata de la aceasta hotarare. Si, cu toate acestea, chiar daca mai ascult sau mai citesc din cand in cand Cuvantul Domnului, o fac fie dintr-o necesitate, fie dintr-o curiozitate stiintifica. Si fiindca, in asemenea imprejurari, nu ma pot adanci, cu cea mai mare luare aminte in duhul Evangheliei, simt ca ma cuprinde uscaciune, o lipsa de interes si, ca si cum m-as afla in fata unei carti obisnuite, raman fara nici o roada si sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumeasca pe care o citesc cu mai multa placere si in care gasesc mai multe lucruri pline de noutate si de interes.

4. Sunt plin de o demonica mandrie si de o trupeasca iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc urmatorul lucru: ori de cate ori vad in mine ceva bun doresc sa-l scot la iveala ca sa ma proslavesc in fata altora sau sa ma indulcesc inlauntrul meu. Desi, in afara arat o oarecare smerenie, totusi in sinea mea atribui toate faptele propriilor mele puteri, si ma scot, fata de ceilalti, cel mai bun, sau, cel putin, nu mai rau decat ei. Daca vad la mine un neajuns caut sa mi-l indreptatesc, sa-l acopar cu o aparenta necesitate sau nevinovatie. Ma supar pe cei ce nu ma respecta, din care pricina ii scot drept niste nepriceputi, care nu stiu sa pretuiasca oamenii.

Din toate cele insirate pana aici, vad ca sunt mandru, neinfrant, lipsit de credinta, neiubitor de Dumnezeu si urator de aproapele. Ar putea fi o stare mai pacatoasa decat aceasta? Starea duhurilor intunericului e mai buna decat a mea, caci dracii, chiar daca nu-l iubesc pe Dumnezeu, il urasc pe om, traiesc si se umplu de mandrie, cel putin, insa, cred, se cutremura de atata credinta. Dar eu? Mai poate fi o soarta mai greu decat cea care ma asteapta? Si pentru care alte principii hotararea judecatii, va fi mai aspra, daca nu pentru o astfel de viata dezordonata si nechibzuita, pe care o traiesc eu insumi?!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!

Doamne ajuta!

Stefan Popa

.

• Marturisirea pacatelor
  Publicat in : Sfintele Taine
• Marturisirea pacatelor
  Publicat in : Pilda zilei
• Spovedania la distanta. Telefonul si internetul.
  Publicat in : Editoriale
• Ne putem spovedi fara a tine post?
  Publicat in : Religie