„Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde" (Matei 16, 26)
Sufletul există sau nu? Aceasta este întrebarea. Pentru că mai sunt destui sceptici care spun că nu. Unde se află sufletul? De-a lungul istoriei omenirii, unii dintre învățați l-au localizat în creierul uman, alții în inimă. Părinții Bisericii spun că sufletul omenesc nu poate fi localizat „aici” sau „acolo”, ci așa cum Dumnezeu este prezent pretutindeni și în orice timp în Univers, tot așa și sufletul este prezent în tot corpul fizic al omului.
Cândva, un preot a vorbit despre suflet. Un medic ateu, care se afla printre ascultători, a fost indignat de acesta. El nu credea în suflet. La sfârșit, s-a apropiat de vorbitor și i-a spus: „Ai văzut vreodată cu ochii tăi, părinte, un suflet? L-ai ascultat vreodată cu urechile dumitale? L-ai gustat cu buzele dumitale? L-ai mirosit cu nasul dumitale?" Preotul a răspuns în sens negativ: „Nu, domnul doctor. Nimic din cele ce ați spus n-am făcut. Nici n-am văzut vreun suflet, nici nu l-am ascultat, nici nu l-am gustat, nici nu l-am mirosit". În avântul pe care și-l luase, doctorul l-a sfătuit pe preot să înceteze a mai predica lumii despre lucruri care nu există. Preotul cu calm și liniște, a luat cuvântul și a spus doctorului:
„Domnul doctor, ai văzut vreodată o durere? Ai ascultat-o? Ai gustat-o cu limba dumitale? Ai mirosit-o cu nasul dumitale?". Pe acestea le-a uitat doctorul. Ce să spună? Să spună că a văzut durerea, a auzit-o, a gustat-o sau a mirosit-o? Cum să spună așa ceva, de vreme ce durerea, ca și sufletul, nu se vede, nu se aude, nu se poate gusta, nici mirosi? A fost constrâns și acesta să răspundă negativ. Și a continuat preotul: „Așadar domnul doctor, să spunem că nu există durere? dacă am spune-o este o minciună, cea mai mare minciună. Există, deci suflet. Când Dumnezeu a luat țărână din pământ și a creat pe om, atunci „a suflat în fața lui suflare de viață". Cu această „suflare" a creat sufletul duhovnicesc iar această insuflare („a suflat") este caracterizată ca suflare de viață pentru că sufletul este izvorul vieții trupului și aceasta acționează în așa fel încât trupul omenesc să respire și să trăiască. După cum spune Sfântul Cosma (Aitolos) sufletul „este acolo unde vede, aude, vorbește, umblă, învață științele, dă viață trupului și nu-l lasă să se strice. Dacă iese sufletul, atunci trupul miroase urât și-l mănâncă viermii".
Mare lucru este sufletul. Cel mai mare din câte există. Cineva a spus "Universul nu are nimic mai prețios decât sufletul omenesc". Mare este și valoarea sa. Pentru aceasta vă spun neîncetat: "Dacă cineva așază într-o parte a cântarului toate bogățiile pământului, tot aurul și argintul, toate rangurile și titlurile, toate bunătățile materiale, întreg Cosmosul, iar în cealaltă parte ar pune un suflet omenesc, cântarul se va înclina în partea în care se află sufletul. Pentru valoarea lui, Domnul Hristos a spus mereu aceste cuvinte: „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?" (Matei 16, 26). Infinită este valoarea sufletului. De aceea, infinită trebuie să fie și grija noastră pentru el.
Ținta de căpetenie a fiecărui suflet omenesc, înțelept și drept credincios, este de a se alimenta cu fructele înțelepciunii dumnezeiești de a se mișca în bine, a crește și a tinde către desăvârșirea minunată pentru care este zidit de Creatorul său. Puterea aceasta care se manifestă, mai mult sau mai puțin, la oameni, prin sufletele lor, se numește rațiuneAnalogia dintre sufletul omenesc și rațiunea dumnezeiască o arată fericitul Teodorit, adăugând că mintea omenească se aseamănă, în parte, cu Nemărginitul și prin faptul: „Că într-un moment străbate: răsăritul, apusul, miazăzi și miazănoapte, cele de deasupra, cele de dedesubt și cele de față, deși nu esențialmente, ci numai prin închipuire".
Un al doilea mare dar dumnezeiesc în viața aceasta este libertatea sufletului omenesc. Prin libertatea aceasta folosită cu bună chibzuială după dreptarul dumnezeieștilor învățături, noi putem progresa treptat până către vârful uriaș al desăvârșirii duhovnicești, la asemănarea omului cu Dumnezeu. Omul dacă n-ar fi liber să aleagă binele, n-ar fi vrednic de recompensă sau laudă, de asemenea n-ar fi pedepsit după dreptate dacă ar fi rău și dacă n-ar putea fi altfel de cum s-a născut. După Sfântul Irineu, „cum Dumnezeu a pus în îngeri libertatea de a alege, tot astfel dintre făpturile pământești, numai pe om l-a creat liber și cu putere, ca de bună voie, iar nu din constrângere, să îndeplinească voința Lui și prin supunere să merite adevăratul bine. De aceea, de exemplu; grâul sau paiul fiind obiecte neînsuflețite și neraționale, sunt făcute așa după natură. Omul însă fiind creat cu rațiune, liber a alege, singur e de vină dacă sub raportul moral, devine o dată grâu, iar altădată pai”.
Al treilea mare dar al omului este voința. Puterea voinței libere este proprietatea exclusivă numai a omului, despre aceasta ne convinge conștiința noastră personală și cea mai ușoară comparație a noastră cu celelalte ființe ale lumii. Omul, având o dezvoltare mai mare sau mai mică a puterilor sale spirituale morale, simte totdeauna, în voința sa, putere îndestulătoare de a nu fi dus de acesta împreună cu curentul curgător al impulsurilor externe; ci, a sta afară și mai presus de aceasta concentrându-se și determinând-o după propriile impulsiuni de hotărâri. Rațiunea, libertatea și puterea voinței libere a omului este destul de mare și aceasta o vedem limpede în puterea voinței și a libertății sufletești a Patriarhilor, a Prorocilor, a Apostolilor, a Mărturisitorilor, a Martirilor, a Cuvioșilor a Sfinților și a altor aleși ai lui Dumnezeu.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, fă-ne vrednici de mila Ta Doamne!
Ștefan Popa
Stefan Popa
-
Cand primim sufletul?
Publicat in : Editoriale -
Epistola lui Dumnezeu catre sufletul aflat in necazuri
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Sufletul
Publicat in : Editoriale -
Cand sufletul este ranit
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.