In mod normal, în organismele individuale nu se întâlnesc circuite cu o conexiune inversa pozitivă. Doar viaţa în ansamblul ei îşi poate permite o asemenea lipsă de măsură, fără ca acest fapt să conducă deocamdată la consecinţe nefaste vizibile. Viaţa organică s-a integrat ca un baraj ciudat în curentul disipat al energiei cosmice, ea „mănâncă" entropie negativă, acaparează energia şi creşte datorită ei, fiind capabilă tocmai în urma acestei creşteri să acapareze din ce în ce mai multă energie, şi aceasta cu atât mai repede cu cât a reuşit deja să preia mai multă energie. Faptul că acest lucru nu a dus încă la o acumulare extremă şi la catastrofe se explică prin aceea că forţele nemiloase ale anorganicului şi legile probabilităţii limitează înmulţirea vietăţilor: în al doilea rând, acest fapt se explică prin formarea în interiorul diferitelor specii a unor circuite de reglare. In capitolul următor, care tratează tema distrugerii spaţiului vital pământesc, se va arăta modul lor de acţionare. Acum trebuie să ne ocupăm în primul rând de înmulţirea fără măsură a omului, căci ea se face vinovată de multe dintre fenomenele despre care vom discuta mai târziu.

Toate darurile de care omul se bucură datorită profundei cunoaşteri a mediului înconjurător, progresele tehnologiei sale, ale chimiei şi medicinei, tot ceea ce pare a fi de natură să diminueze suferinţa umană acţionează în mod cutremurător şi paradoxal în sensul distrugerii omenirii. Aceasta e pe cale să facă tocmai ceea ce altfel nu li se întâmplă sistemelor vii aproape niciodată, şi anume să se sugrume in sine însăşi. Cel mai înfiorător lucru îl reprezintă insă faptul că în acest proces apocaliptic cele mai înalte şi nobile însuşiri şi capacităţi ale omului, tocmai acelea pe care pe drept cuvânt le resimţim şi le apreciem ca fiind specific umane, vor fi, după toate aparenţele, primele care se vor pierde.

Noi, toţi cei care trăim în ţări culturale cu o populaţie densă ori chiar în mari oraşe, nici nu mai ştim cât de mult ne lipseşte o dragoste umană generală, caldă, izvorâtă din inimă. Trebuie să cazi neinvitat pe cap unor oameni dintr-o ţară slab populată, în care kilometri întregi de străzi proaste separă vecinii între ei, pentru a-ţi da seama cât de ospitalier şi iubitor de oameni e omul atunci când capacitatea sa de a stabili contacte sociale nu este în mod permanent suprasolicitată. Mi-am dat seama de acest lucru printr-o întâmplare de neuitat. Aveam ca oaspeţi o pereche de americani din Wisconsin, ecologi prin vocaţie, ce locuiau în deplină singurătate într-o casă din pădure. Când eram pe punctul să ne luăm cina, cineva a sunat la uşă, iar eu am exclamat supărat: „Cine o mai fi şi acum!“ N-aş fi putut să-i şochez mai mult pe oaspeţii mei nici prin cea mai mare grosolănie. Faptul că cineva poate reacţiona la sunetul soneriei altfel decât bucurându-se i-a scandalizat.

Cu siguranţă că aglomerarea unor mase umane în marile oraşe moderne este în mare măsură vinovată de incapacitatea noastră de a mai percepe chipul aproapelui nostru in fantasmagoria chipurilor mereu schimbătoare ce se tot supra pun şi estompează. Dragostea faţă de aproapele nostru e într-atât de diluată de mulţimea celor ce ne sunt apropiaţi, prea apropiaţi, încât urmele ei abia dacă se mai zăresc. Cei care mai sunt în stare să nutrească sentimente adevărate şi calde pentru semeni trebuie sa se concentreze asupra unui număr redus de prieteni, deoarece noi nu suntem structural capabili sa-i iubim pe toţi oamenii, oricât ar fi de întemeiată şi de etică cerinţa de a o face. E nevoie, aşadar, de o selecţie, altfel spus, trebuie să „îi ţinem la distanţă" din punct de vedere sentimental pe mulţi oameni care de fapt ar fi pe deplin demni de prietenia noastră. „Not to get emotionally involved" (A nu te implica emoţional), iată una dintre principalele griji ale multor orăşeni.

Această atitudine, pe care nici unul dintre noi nu o poate evita complet, pune în evidenţă o sumbră nuanţă de neomenie; ea ne aduce aminte de vechii latifundiari americani, care se purtau omeneşte cu negrii lor „de casă", privindu-i însă pe sclavii de lucru de pe plantaţii în cel mai bun caz ca pe valoroase animale de casă. Dacă această ecranare împotriva contactelor umane continuă, ea va duce, alături de fenomenele de plafonare a simţurilor, de care ne vom ocupa mai târziu, la acele manifestări cumplite de indiferenţă despre care ziarele relatează în fiecare zi. Cu cât avansează la oameni procesul contopirii cu gloata, cu atât mai stringent se vede pus fiecare individ în parte în faţa necesităţii de a nu se implica emoţional, astfel încât în zilele noastre e posibil ca tocmai în cele mai mari metropole să se petreacă tâlhării, crime şi violuri ziua în amiaza mare şi pe străzi circulate, fără ca vreun „trecător" sâ intervină.

Inghesuirea multor oameni într-un spaţiu extrem de îngust nu duce la fenomene ale dezumanizării doar prin mijlocirea factorilor de epuizare şi eşuare a relaţiilor inter- umane, ci declanşează şi comportamente în mod nemijlocit agresive. Din nenumărate experienţe făcute pe animale a reieşit că agresiunea din interiorul unei specii poate fi amplificată prin înghesuirea indivizilor. Cine nu a trăit asta ca prizonier de război sau în cadrul unor alte concentrări forţate a mulţi oameni nu-şi poate da seama la ce nivel ajunge irascibilitatea meschină în astfel de circumstanţe. Tocmai atunci când încerci sa te stăpâneşti, străduindu-te sâ arborezi în contactul permanent cu ceilalţi oameni, care nu-ţi sunt prieteni, o ţinută politicoasă, altfel spus prietenoasă, această stare se accentuează până devine insuportabilă l ipsa generală de amabilitate ce poate fi observată în toate marile oraşe e în mod evident direct proporţională cu densitatea de populaţie dintr-o anumită zonă. în marile gări sau la capătul de linie al autobuzului din New York, de pildă, ea atinge cote îngrijorătoare.

In mod mijlocit, suprapopularea contribuie la toate stările de fapt negative şi la fenomenele de decădere pe care le vom discuta în capitolele ce urmează. Opinia că printr-o „condiţionare" corespunzătoare s-ar putea obţine un tip de om care să nu fie expus consecinţelor nefaste ale aglomerării extreme este după părerea mea o amăgire periculoasă.

Konrad Lorenz
Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas

Cumpara cartea "Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate"

 

• Suprapopularea
  Publicat in : Morala
• Duminica a III-a dupa Rusalii - Despre grijile vietii
  Publicat in : Religie
• 'Ca toate poftele trupului calcand'
  Publicat in : Editoriale
• 7 miliarde de consumatori
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: