Emoţionant, nu-i aşa? Spuneam, la una dintre tunderile în monahism de la Mănăstirea Căşiel, că, cu siguranţă, toţi cei din asistenţă v-aţi gândit, cel puţin o clipă, că v-aţi fi dorit să fiţi cea care a luat chipul monahal astăzi, cu atât mai vârtos noi, călugării, care, ori de câte ori participăm la un asemenea moment, ne reînnoim gândul, decizia şi voturile pe care le-am făcut odinioară. De aceea, este emoţionant şi pentru dumneavoastră, şi pentru noi şi poate aşa ar fi firescul lucrurilor.

Probabil că, în raiul lui Dumnezeu, atunci când au fost sădiţi primii oameni, protopărinţii noştri Adam şi Eva, Dumnezeu a gândit oarecum în felul acesta vieţuirea oamenilor în grădina Edenului, însă noi am pângărit gândul lui Dumnezeu şi, prin neascultare, am căzut, iar căzând, ne-am dezgolit şi de har, dar şi de frumuseţea omului cea dintâi, pe care Dumnezeu o dorea să devină asemenea Lui. Acea frumuseţe s-a alterat şi se alterează, se pare că, pe zi ce trece, uitându-ne la oamenii contemporani nouă, care se depărtează din ce în ce mai mult de Dumnezeu. Atunci, ori de câte ori ne întâlnim cu un asemenea moment, simţim înlăuntrul nostru că firescul lucrurilor cam aşa ar fi sau ar fi trebuit să fie. Ne mâhnim, sigur, că nu reuşim, asemenea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, să ne ridicăm la înălţimea gândului lui Dumnezeu.

Trebuia, iată, să treacă omul prin atâtea şi atâtea ispite şi încercări şi să facă o istorie întreagă, pe care o putem numi a Vechiului Testament, deşi Vechiul Testament redă doar o istorie concentrată, pentru că lumea a trecut prin multe, evenimente care n-au rămas consemnate undeva, dar în fiinţa omului ele s-au întipărit. Şansa noastră mare a fost întruparea Domnului Hristos, Care ne-a scos din robia iadului, a păcatului şi a morţii, însă omenirea continuă parcă să se molipsească de la neascultarea protopărinţilor noştri şi să adauge. Nu s-a oprit şi se pare că nu se va opri până la sfârşitul veacurilor, dar, totuşi, sunt oameni care devin mai conştienţi. Noi zicem că, în general, creştinii conştientizează faptul că destinaţia noastră nu este acest pământ, că destinaţia noastră este cerul lui Dumnezeu, că rostul nostru nu este să ne împlinim în cele ale lumii, ci să ne împlinim în cele duhovniceşti, că viaţa noastră trebuie să fie viaţa lui Dumnezeu. Dar, adesea, chiar noi, creştinii, şi noi, călugării, nu avem aceste lucruri în vedere.

Apoi, aş adăuga întrebarea: oare de ce slujba tunderii în monahism, a călugăriei, nu este în rândul tainelor bisericeşti? Această întrebare s-a pus de foarte multă lume şi s-au încercat diferite răspunsuri, însă mai toţi Părinţii Bisericii au spus că ea este una dintre Tainele Bisericii. Nu este încadrată între Cele Şapte Taine, darnici Sfânta Liturghie nu este încadrată şi, totuşi, în cadrul Sfintei Liturghii, se întâmplă cea mai mare taină, Taina Euharistiei şi a prefacerii darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului Hristos, dar şi a împărtăşirii cu El. Acest lucru se întâmplă în cadrul Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii. Părinţii spun că slujba călugăriei, a tunderii în monahism, include mai multe taine, în primul rând pe cea a Botezului, căci se reînnoieşte Taina Sfântului Botez. Vedeţi, majoritatea celor care intră în cinul monahal îşi schimbă numele, primesc un nume nou, se nasc din nou, precum se naşte pruncul din apă şi din duh, atunci când este botezat. Mai sunt amănunte care se întâmplă ca la taina Sfântului Botez. De pildă, aţi văzut că omul se leapădă de toate cele lumeşti şi se angajează la cele duhovniceşti. Nu spunem noi, la Taina Sfântului Botez, „Te lepezi de satana şi de toate lucrările lui şi de toată slujirea lui şi de toată trufia lui?” Este rezumatul a ceea ce-am rostit noi mai înainte. De toate acestea se leapădă monahul. Şi-apoi, spunem noi, în Taina Sfântului Botez: „Te uneşti cu Hristos?” Naşul răspunde în numele pruncului nou botezat: „Mă unesc cu Hristos!” Nu acest lucru s-a întâmplat astăzi, la această sfântă slujbă? La Taina Sfântului Botez, pruncul se tunde. Noi, Ia această slujbă, îi spunem chiar aşa: tundere. Tunderea înseamnă afierosirea totală lui Dumnezeu, adică I te dedici total şi pentru totdeauna lui Dumnezeu.

Apoi, slujba călugăriei înseamnă şi cununie, iar Cununia este una dintre Tainele Bisericii. Aţi auzit că monahia Antonia a primit logodirea marelui şi îngerescului chip şi, dacă a primit logodirea marelui şi îngerescului chip, înseamnă că ea a devenit mireasa lui Hristos şi- atunci, în cadrul slujbei de călugărie, al tunderii în monahism, am săvârşit şi o cununie, însă o cununie care are altă destinaţie, deşi şi cea firească, a celor căsătoriţi, ar avea aceeaşi destinaţie, dar se înţelege foarte greu acest lucru. Oamenii încearcă să se împlinească unul în celălalt şi reuşesc, într-o oarecare măsura, dar cu adevărat reuşesc să devină o unitate dacă au în faţa chipul Sfintei şi dumnezeieştii Treimi, al Dumnezeului nostru, Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane. In felul acesta o familie trebuie să-şi vadă împlinirea, având în faţă chipul dumnezeieştii Treimi, o singură Fiinţă şi mai multe Persoane. Aşa este omul creat după chipul lui Dumnezeu: o singură făptură şi atâtea persoane câte au fost şi vor fi până la sfârşitul veacurilor. Aşadar, în slujba tunderii în monahism am săvârşit şi o cununie.

Apoi, aţi văzut că, după ce am citit Sfânta Evanghelie, Dam dăruit maicii o Biblie. In fapt, trebuia să mă duc cu Evanghelia să o sărute, iar acea Evanghelie din care am citit, de pe Sfânta Masă, ea să o poarte acum în braţe şi să v-o dea dumneavoastră tuturor să o sărutaţi, atunci când veţi trece prin faţa ei, întrebând-o cum o cheamă. Atunci, zic eu, în slujba călugăriei s-a mai împlinit o taină, şi anume cea a Preoţiei. Mare lucru, dar aşa este! Nu este călugărul un rugător pentru lumea întreagă? Nu este călugărul cei care prin simpla lui prezenţa îl propovăduieşte pe Dumnezeu? Nu este călugărul cel care sfinţeşte pământul pe care calcă? Acestea toate sunt prerogativele preoţiei sacramentale, prerogativele celor care sunt consacraţi în a fi preoţi, însă monahul este o persoană consacrată, este o categorie specială în sânul Bisericii, căreia îi zicem noi „cinul monahal”.

Aşadar, părinţilor, maicilor şi iubiţi credincioşi, să luăm aminte la aceste lucruri şi să medităm adesea la ele. Taina Botezului, pe care o au mirenii ca pecetluire a Duhului Sfânt din pruncie, trebuie reînnoită. Noi o reînnoim prin altă taină, prin Taina Sfintei Spovedanii. Prin Taina Botezului şi prin celelalte Taine ale Bisericii, trebuie să ne dăm seama că Dumnezeu ne vrea făpturi înnoite. Apoi, Dumnezeu ne vrea pentru El, pentru că noi nu ne aparţinem, o spune Sfântul Apostol Pavel, ci noi am fost răscumpăraţi de Domnul nostru Iisus Hristos. Atunci când se răscumpără, un rob devine robul altui stăpân, al celui care plăteşte pentru el. Domnul nostru Iisus Hristos a plătit cu sângele Său pentru noi, iar noi am devenit robii Lui, şi aceasta este o demnitate, nu poate fi, sub nicio formă, o variantă de sclavagism. Noi nu suntem fanatici, nu! Noi ne numim robii lui Dumnezeu, dar Dumnezeu ne numeşte fiii Lui, copiii Lui şi chiar prieteni: „De acum înainte nu vă mai zic slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v’am numit prieteni.” (In 15,15)

Creştinismul în general, dar monahismul presupun să se pătrundă mai adânc în tainele lui Dumnezeu şi, cu cât pătrundem mai adânc în tainele Iui Dumnezeu, devenim fraţi ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Apoi, ştim că există un caracter universal al preoţiei, din care faceţi parte şi dumneavoastră, credincioşii, căci toţi membrii Bisericii facem parte din preoţia universală. Aşadar, suntem datori, şi unii, şi alţii, şi cei care suntem consacraţi a fi preoţi, şi ceilalţi, care fac parte din preoţia universală, toţi suntem datori să ne împlinim preoţia, aşa cum spuneam că trebuie să şi-o împlinească un monah, rugându-se neîncetat - este o cerere pe care o găsim în Sfânta Scriptură, adresată tuturor oamenilor: „rugaţi-vă ne-ncetat” (1 Tes 5,17) - , trăind viaţa lui Hristos, sfinţind tot ce ne stă în cale, nu numai cu paşii noştri, dar şi cu tot ceea ce facem, cu mâinile noastre, cuminţea noastră şi cu inima noastră. Dacă am face toate acestea, ce frumoasă ar fi lumea! N-ar fi, atunci, raiul de care vă vorbeam la început, pe care l-au pierdut protopărinţii noştri Adam şi Eva şi pe care l-am trăit noi, pentru câteva clipe, în această seară?

Maică Antonia, ce să mai zic? Dacă le-am împlini pe toate acestea... Le putem înşira la nesfârşit şi ne frământăm interior, chiar atunci când ni le amintim, ca nu reuşim să le împlinim. Mai zilele trecute, când împărtăşeam Ia Catedrală, un credincios de-al nostru frecvent, în timp ce se împărtăşea, mi-a spus: „Părinte, nu sunt vrednic să mă împărtăşesc!” A şi spus de ce şi i-am răspuns: „Este vrednic Dumnezeu!” Aşa este! Noi nu suntem în stare, noi nu putem şi noi nu suntem vrednici, dar Dumnezeu este în stare, poate şi este vrednic de a fi Stăpânul vieţii noastre. Amin!

Fragment din volumul "Amvon, vol. 4, Predici la Sfintele Taine si Ierurgii", Editura Renasterea

Cumpara cartea "Amvon, vol. 4, Predici la Sfintele Taine si Ierurgii"

 

• Monahismul protestant
  Publicat in : Religie
• Monahismul - chemare de la Dumnezeu sau alegere personala?
  Publicat in : Religie