Dacă troparul baptismal este un vechi imn procesional, faptul că înlocuieşte trisaghionul ne obligă să admitem că şi acesta era, de asemenea, un imn procesional. De fapt, atunci când o piesă liturgică o înlocuieşte pe alta, acest fapt este firesc, deoarece ele au aceeaşi funcţie.
Din punctul nostru de vedere, concluzia este perfect legitimă. Documentele păstrate - privind trisaghionul - permit, de asemenea, să ajungem la această concluzie, independent de troparul baptismal.
In primul rând, modul de cântare a trisaghionului, cu repetarea sa de după Slavă... arată, la fel ca şi în cazul troparului baptismal, o veche utilizare a trisaghionului ca antifon al unui psalm.
Apoi, trebuie să ţinem seama că şi astăzi trisaghionul încă indică uneori începutul Liturghiei: spre exemplu, la privegherile Naşterii şi Botezului Domnului, când, sfârşindu-se citirile privegherii, se începe Liturghia de la trisaghion. In secolul al X-lea, patriarhul, în timpul citirilor, stătea aşezat în tronul de jos, din naos. La vremea trisaghionului urca la scaunul de sus, din absidă. Deci, trisaghionul era un imn procesional care însoţea suirea patriarhului şi a clericilor la scaunul de sus.
Cântarea trisaghionului la sfârşitul Doxologiei Mari a Utreniei însoţeşte uneori o procesiune. Conform Tipiconului Marii Biserici, la Utrenia din Sâmbăta Mare, patriarhul şi preoţii îşi făceau intrarea în biserică în timpul cântării trisaghionului care urma Doxologiei Mari; similar la 14 septembrie. Faptul că trisaghionul era un imn procesional, explică de ce modalitatea sa de execuţie aici era cea din Liturghie. Mai mult, trebuie să concluzionăm că trisaghionul de la finalul Doxologiei Mari, care nu aparţine acestei cântări, nu este altceva decât vechiul imn al intrării în Liturghie, atunci când aceas ta era unită cu Utrenia, tot aşa cum trisaghionul indică începutul Liturghiei atunci când este unită cu Vecernia.
Un document legat de sinodul din 536, ţinut în vremea patriarhatului lui Mina, arată că, la Constantinopol, trisaghionul marca începutul Liturghiei. Conform acestui document, la 16 iulie 518, poporul, adunat în biserică, cânta, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru triumful ortodoxiei, primul verset al cântării lui Zaharia; apoi psalţii, pentru a începe Liturghia, au intonat trisaghionul:
Astfel, cu mare glas, tot poporul a strigat ca dintr-o singură gură: Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat poporul Său şi l-a răscumpărat (Lc. 1,68). Apoi, după ce o bună vreme cele două grupuri au cântat această psalmodie, răspunzându-şi unii altora, s-a dat poruncă psalţilor să urce [pe amvon] şi să cânte trisaghionul. Iar când au început, întregul popor a încheiat [cântarea] şi a răspuns la trisaghion. Apoi s-a citit Sfânta Evanghelie etc.
Faptul că poporul a „răspuns" la trisaghion, indică probabil că acest imn era cântat ca antifon al unui psalm.
Tot în secolul al Vl-lea, Iov monahul, în documentul citat mai sus, în paragraful 4, atestă că trisaghionul era cântat la procesiunea intrării:
Pentru aceasta, în vreme ce preoţii intră până la altar, psalţii cântă din înălţimea [amvonului]: Sfânt (este) Dumnezeu.
Conform acestor documente, în secolul al Vl-lea, trisaghionul apare ca fiind un imn fix al intrării Liturghiei, înainte de adoptarea troparelor care vor alcătui ulterior imnul variabil al intrării. O urmă a acestei practici se observă în faptul că, în timpul trisaghionului, clericii urcă în absidă, pentru a se aşeza în timpul citirilor.
După cum imnul variabil al intrării - al treilea antifon actual - era la originea sa imnul care însoţea procesiunea care mergea la biserica staţională [unde urma să se săvârşească Liturghia], tot aşa şi trisaghionul - vechiul imn al intrării - apare iniţial ca imn al procesiunilor penitenţiale sau de mijlocire.
Printre documentele apocrife generate de controversa privind adaosul lui Petru Foulon, se găseşte o epistolă a papei Felix III către împăratul Zenon: trisaghionul este numit trisaghionul procesiunii/ litiei. Or, nu este nicio îndoială că „litia" desemnează o procesiune cu rugăciuni, sau chiar troparul destinat acestei procesiuni. Deci, către sfârşitul secolului al V-lea, trisaghionul era considerat a fi un imn destinat rugăciunilor publice de pocăinţă. De altfel, în legenda privind revelarea trisaghionului în vremea patriarhului Proclu, aceasta a avut loc în timpul unei astfel de procesiuni penitenţiale, iar poporul, în vreme ce copilul răpit la ceruri le anunţa viziunea sa, a început să cânte trisaghionul, iar cutremurul de pământ a încetat.
De altfel, în secolul al X-lea, trisaghionul încă era imnul rugăciunilor de pocăinţă cel puţin de trei ori pe an: 1 septembrie, începutul anului civil şi comemorarea marelui incendiu; 25 septembrie, comemorarea cutremurului de pământ şi a revelării trisaghionului; 6 noiembrie, comemorarea ploii de cenuşă căzute peste Constantinopol în anul 472.
In aceste ocazii, trisaghionul era destinat procesiunii, dar nu era imnul intrării în biserică. La 1 septembrie, era folosit doar pe o bucată din traseul procesiunii; la 25 septembrie, procesiunea se încheia în afara bisericii; la 6 noiembrie, se cântau trei antifoane la începutul Liturghiei. Dar putem face şi aici un raţionament similar celui folosit pentru troparul baptismal: trisaghionul era cântat de-a lungul unei părţi din traseul procesiunii şi, din nou, în biserică, reprezentând începutul şi sfârşitul vechiului trisaghion procesional cântat fără întrerupere. Cu atât mai mult cu cât ştim de la Iov monahul că, în secolul al Vl-lea, trisaghionul era imnul obişnuit al intrării.
Deci, dacă pe de o parte, trisaghionul era un vecin imn procesional, şi dacă, pe de altă parte, era cântat la intrarea sn biserică, suntem îndreptăţiţi să concluzionăm că acest imn al intrări: nu era - cel puţin în anumite zile - altceva decât sfârşitul imnului procesional.
Suntem tentati să legam de acest caracter procesional al trisaghionului cererea permisiunii pentru cântarea Slavei... - care apare în unele mss. târzii - exprimată, ca de obicei, sub forma cererii unei binecuvântari. După codicele Moscova Sf. Sinod 381, un tipicon de secol XIII-XIV, în zilele de praznic, diaconul cerea permisiunea preotului, zicand: Binecuvinteaza, stăpâne, Slava. Iar preotul: Binecuvântat [este] Dumnezeu, Cel in Treime Sfântă slăvit. Apoi, diaconul făcea semn cu orarul celor dinafară, iar ei cântau Slavă... După codicele Sinai Gr. 986, diaconul zicea: binecuvintează a Domnului slava. Episcopul aprindea tricherul ţinut de diacon lângă uşi şi zicea: A Treimii arătare.
Codicele Athos Sf. Andrei indică rostirea acestei exclamaţii de catre un psalt: Binecuvântaţi slava Domnului. In practica ucraineană actuala, diaconul zice: Daţi slavă lui Hristos Dumnezeul nostru. Există acolo expresii - dezvoltate din practici mai vechi - care presupun intotdeauna permisiunea dată de episcop pentru cântarea Slavei.
Aceste dialoguri sau intervenţii, ca şi cele precedând trisaghionul, nu sunt altceva decât un mod de a cere permisiunea de a face semn cantaretilor să cânte Slavă... Or, în mod normal, la finalul unei procesiiuni, când se ajungea la biserica staţională [unde se săvârşea liturghia), psalţii erau deja avertizaţi să încheie psalmul processional prin cântarea Slavei.
Perioada din care provin mss. citate (sec. XIII-XV) scade probabilitatea unei identificări a practicilor descrise de ele cu practicile aflate în vigoare în secolul al XI-lea.
Juan Mateos
Celebrarea Cuvantului in Liturghia Bizantina, Editura Renasterea
Cumpara cartea "Celebrarea Cuvantului in Liturghia Bizantina"
-
Trisaghionul si taina caderii ingerilor
Publicat in : Editoriale -
Sfinte Dumnezeule, imnul ingeresc
Publicat in : Cantarea -
Punerea numelui copilului
Publicat in : Botez
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.