Tunica de piele, uniforma noastra de penitenciar...

Tunica de piele, uniforma noastra de penitenciar... Mareste imaginea.

- Primul om nu şi-a îndeplinit vocaţia, mi-a spus tatăl meu. Primul om nu a ştiut să atingă uniunea cu Dumnezeu şi sfinţirea totală a lumii create.

Eram gata să plâng. în fond, aveam dreptate. Căderea primului om era şi căderea mea. Regretam că Dumnezeu nu a făcut ceva pentru a împiedica această cădere. Spre exemplu, să-i fi dat omului mai puţină libertate... Dar o libertate limitată nu e libertate. Omul avea libertatea autentică, divină, necondiţionată. Nici chiar Dumnezeu nu putea intra la om, dacă omul nu îi deschidea uşa pentru a-l primi. Cum se spune: „Eu stau la uşă şi, dacă mi se deschide, intru". 18

Omul era aşezat atât de sus, încât nici măcar Dumnezeu nu voia să-l împiedice să facă ceea ce i se părea lui bun. Părinţii Bisericii sunt categorici: „Nici chiar Spiritul Sfânt nu poate face să rodească o voinţă care îi rezistă... Spiritul Sfânt nu împlineşte niciun act fără voinţa omului.”19 Omul a comis răul fiindcă era liber. Căci răul presupune întotdeauna libertatea. Fără libertate nu există rău. Fără libertate răul nu e decât o constrângere, o violenţă exterioară, o posedare străină. Dar, dacă răul nu e posibil fără libertate, binele nu e posibil nici atât. Binele adevărat, divin, este exclus, şi el, fără libertate. Omul a comis răul. A fost pedepsit. A fost izgonit din Paradis.

- Inainte de a fi izgoniţi din Paradis, bărbatul şi femeia sa au fost îmbrăcaţi într-o tunică de piele20, aşa cum condamnaţii de drept comun, înainte de a fi trimişi la ocnă, sunt îmbrăcaţi în uniforme cu dungi.

- Cât timp au purtat, sărmanii oameni, tunicile de piele? am întrebat.

- Purtăm mereu tunicile de piele, răspunse tatăl meu. Sunt carnea noastră, oasele, grăsimea, materia aceasta grea şi stricăcioasă, care produce bătrâneţe, boală şi moarte. Toate acestea sunt „tunica de piele”, uniforma de penitenciar a condamnării noastre.

Era pentru mine o surpriză înspăimântătoare. Nu ştiusem, până în acea zi, că purtam o uniformă de penitenciar. Pentru prima oară mi-am privit cu angoasă, cu oroare, mâinile, pieptul şi picioarele. Aşadar, aceasta era corpul meu: o uniformă de penitenciar!

Desigur, „tunica mea de piele” era foarte mică! Eraadevărat. Şi, totuşi, îmi era foarte ruşine de ea. Teribil de ruşine.

- Tu eşti mai puţin pedepsit decât ceilalţi oameni, am spus, privind silueta imaterială a tatălui meu. Materia grea îţi lipseşte. Nu ai decât câteva oase şi o piele albă, aproape transparentă. Corpul tău posedă minimum de materie. Corpul tău nu ţi-e dat de Dumnezeu în chip de pedeapsă şi nici „tunica de piele” în chip de uniformă de penitenciar, ci numai ca suport pentru sutana ta de preot. Dumnezeu te iubeşte mult, căci ţi-a dat o manta de piele atât de uşoară...

Eram foarte mândru de tatăl meu. Purta cu el, într-adevăr, un minimum de materie grea, exact la fel ca sfinţii din icoane, şi carnea lui era transfigurată de spirit. Il iubeam pe tatăl meu şi mai mult după această explicaţie. Datorită imaterialităţii sale. Şi datorită recunoştinţei că el primise să poarte o tunică de piele transparentă.

- Dumnezeu este extrem de bun, spuse tatăl meu. Când îi văzu pe oameni rătăcind, plângând şi suferind pe Pământ, în tunicile lor de penitenciar, îi se făcu milă de ei. Aşa cum oricărui părinte îi este milă de copiii lui după ce i-a pedepsit şi i-a alungat de acasă. Cedând bunătăţii sale părinteşti, Dumnezeu zise: „li voi chema în casa mea.” Il trimise pe Fiul său, Iisus Christos, pe Pământ, pentru a-i căuta pe oameni şi a-i readuce în cuibul părintesc. Şi pentru a face din ei Dumnezei. Aşa cum hotărâse de la începutul Creaţiei.

Coborârea lui Christos pe Pământ are scopul de a-i face pe oameni să devină Dumnezei. Aşa cum spune Sfântul Augustin: „Christos s-a încarnat pentru ca omul să devină Dumnezeu.” - Christus incarnatus est, ut homo fieret Deus. Inainte de Sfântul Augustin, toţi Părinţii Bisericii au afirmat acelaşi lucru.21

Iisus Christos a îmbrăcat şi El „tunica de piele” de penitenciar pe care o poartă oamenii şi a coborât pe Pământ. El s-a lăsat crucificat, pentru a ispăşi vina oamenilor. Astfel, vina fiind ştearsă, El le-a dăruit oamenilor din nou calitatea lor de fii al lui Dumnezeu şi dreptul de a moşteni împărăţia. După ce acest act suprem a fost împlinit, Iisus Christos s-a înălţat din nou la Ceruri. Lângă Tatăl Său. Dar, înainte de a părăsi Pământul, El i-a adunat pe apostolii săi şi le-a dăruit Spiritul Sfânt, adică, puterea divină, pentru ca apostolii să poată, şi ei, să-i reintegreze pe oameni în calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu, exact aşa cum a făcut-o însuşi Iisus Christos.

Si, dăruindu-le puterea divină, Iisus le-a spus apostolilor: „lată, eu sunt mereu cu voi, până la sfârşitul veacurilor.”22 Şi Dumnezeu a rămas în mod real pe Pământ, fiindcă puterile au fost încredinţate apostolilor. Şi apostolii, la rândul lor, şi-au transmis puterea lor divină prin Hirotonie (Cheirotonia) prin punerea mâinilor - preoţilor şi episcopilor. Din generaţie în generaţie, flacăra divină a sacerdoţiului a fost transmisă - prin punerea mâinilor pe cap - până la noi. Prin punerea mâinilor, lanţul sacerdotal s-a continuat, începând cu Iisus Christos - fără întrerupere -, prin intermediul apostolilor şi al tuturor episcopilor, timp de două mii de ani, pâna la mine, tatăl tău.

- După mine, puterea divină a sacerdoţiului, acordată de Iisus Christos apostolilor şi preoţilor, va trece la tine, dacă eşti demn de ea. Apoi asupra fiilor tăi, a nepoţilor, şi a descendenţilor tăi aleşi de Dumnezeu, până la sfârşitul veacurilor. Şi aceasta pentru ca Dumnezeu să rămână aproape de oameni, prin prezenţa unui preot. Funcţia preotului este în cel mai înalt grad o funcţie de părinte. Acum înţelegi de ce toţi îl numesc pe preot „părinte”: preotul este cel care le reda oamenilor calitatea de fii ai lui Dumnezeu.

M-am strâns mai aproape de tatăl meu, în timp ce îmi spunea:

- Preotul îi iartă pe oameni în numele lui Dumnezeu - exact aşa cum Dumnezeu i-a iertat -, botezându-i şi reintegrându-i în drepturile lor de fii ai lui Dumnezeu. Pe cel care le redă oamenilor calitatea de fii ai lui Dumnezeu, oamenii îl numesc, „tată”, la fel cum îl numesc „Tată” pe Tatăl din Cer... Simţeam aceeaşi emoţie lângă tatăl meu ca aceea pe care trebuie să o fi simţit Moise în faţa lui Dumnezeu, pe munte Căci şi eu voiam să îmi acopăr faţa.

Simţeam şi vedeam deasupra capului tatălui meu - fiacăra - limba de foc sacră - aşa cum a coborât ea din Cer pe capul apostolilor. Şi tatăl meu avea - acum - flacăra sacerdoţiului - care se transmite aşa cum îşi transmit flacăra alergătorii olimpici. M-am temut ca această flacără divină a sacerdoţiului să nu se piardă. Mai târziu am înţeles ce dramă poate fi moartea unui episcop care nu transmite flacăra. Mi s-a povestit că un grup de emigranţi au ajuns în Lumea Nouă împreună cu episcopul lor. Ei au construit biserica. Şi viaţa lor era era liniştită. Intr-o zi, episcopul a murit. Subit.

Şi creştinii s-au găsit brusc în întuneric. Fără Dumnezeu. Căci mâna episcopului, singura care putea transmite flacăra sacerdoţiului, era moartă. Din disperare, pentru a nu rămâne fără flacăra sacerdoţiului şi fără lumina divină transmisă oamenilor, pentru a nu muri în tenebre, sărmanii emigranţi au încercat să pună mâna moartă a episcopului pe capul succesorului său. Dar o mână moartă de episcop nu poate transmite flacăra sacerdoţiului. Şi creştinii exilaţi, în faţa mâinii moarte a episcopului lor, şi-au dat seama că, odată cu episcopul, Dumnezeu însuşi murise pentru ei. Era ca şi cum, în momentul morţii episcopului, soarele s-ar fi stins brusc. Tatăl meu purta această lumină divină. Şi mă temeam pentru viaţa lui. Căci lumina sacerdoţiului este preţioasă, şi persoana lui era atât de fragilă!

Cu această flacără, preotul continuă opera celei de-a opta zi, opera noii creaţii a lumii, opera îndumnezeirii lumii.

Ascultându-l, am avut dintr-odată o îndoială. Şi am spus:

- Noi suntem mereu îmbrăcaţi în îngrozitoarele tunici de piele, în uniforma de penitenciar a condamnării noastre. Dumnezeu a iertat, el ne-a redat calitatea de fii şi moştenitori, şi, totuşi, noi rămânem în continuare în hainele de penitenciar ale ocnei pământeşti?

Tatăl meu mi-a explicat că omul, chiar pedepsit, chiar îmbrăcat fiind cu tunica sa de piele şi izgonit din Paradis, rămâne o creatură a rasei divine. Nici Iisus Christos, nici
preoţii, care au primit Duhul Sfânt - nu îi readuc pe oameni în Ceruri şi nu fac Dumnezei din ei aşa cum se readuce la stână o turmă de oi. Prin încarnarea lui Christos şi prin sacerdoţiul preoţilor, oamenii au primit iertarea şi sunt invitaţi să-şi recucerească drepturile lor de fii ai lui Dumnezeu. Dar oamenii, fiind creaturi libere, pot foarte bine să refuze invitaţia. Dumnezeu i-a dat fiecăruia dreptul de a dispune de sine însuşi. Doar animalele şi sclavii sunt conduşi cu forţa şi în turme. Când e vorba de creaturi libere şi divine, cum sunt oamenii, ele sunt invitate. Dar nimic mai mult. Şi omul are dreptul să refuze sau să accepte invitaţia. Fiecare. In mod individual. Căci nu există bărbaţi şi femei la plural; numai la singular. Omul nu a fost creat doar liber; el este şi unic, aşa cum Dumnezeu este unic. Invitaţia este, aşadar, la singular. Adresată fiecărui om.23 Această unicitate - a fiecărui om - care ne deosebeşte de animale, de plante şi de alte creaturi, create în serie - îmi plăcea, la fel de mult ca şi darul libertăţii umane.

- In loc să fii gelos şi să plângi când bărbaţii şi femeile îi spun „părintele meu” propriului tău părinte, care este preot, tu ar trebui să-ţi arăţi recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru favoarea pe care ai primit-o.

- Ce favoare? am întrebat.

- Eu sunt de două ori tatăl tău şi tu eşti de două ori fiul meu: o dată după carne şi o dată după spirit. Gândeşte-te, ceilalţi copii au un tată care este al lor numai o dată, după carne.

In acea seară i-am mulţumit îndelung lui Dumnezeu. Nu, eu nu aveam un „părinte colectiv”, pe care trebuia să-l împart cu toţi oamenii vii, morţi sau pe cale de a se naşte; ci aveam un tată care era de două ori tatăl meu! Iar eu eram de două ori fiul său! Era o fericire la care niciodată nu aş fi putut visa, atât părea de mare.

C. Virgil Gheorghiu

Note:

18 Apocalipsa 3, 20
19 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patrologia Graeca (Patrologia Greacă), volumul XC, col. 281 B, şi volumul XCI, col. U21
20 Geneză 3, 21
21 Sfântul Irineu, Adv. Haereses V, Patrologia Graeca (Patrologia Greacă), volumul VII, col. 1120. Sfântul Athanasie, De incarn. Verbi. (Despre încarnarea Logosului), cap. LIV, Patrologia Graeca (Patrologia Greacă), volumul XXV, col. 192 B.
22 Sfântul Grigorie de Nazianz, Poem. Dogm., X, 5-9, Patrologia Graeca (Patrologia Greacă), volumul XXXVII, col. 465. Sfântul Grigorie de Nyssa, Oratio Catechetica, 25, Patrologia Graeca (Patrologia Greacă), volumul XLV, col. 65 D. Matei 28, 20
23 Virgil Gheorghiu, Les Sacrifies du Danube (Sacrificaţii de la Dunăre), Paris, 1957, P- 89

Fragment din cartea "De la Ora 25 la Ora Eternă", Editura SENS

Cumpara cartea "De la Ora 25 la Ora Eternă"

 

25 Noiembrie 2022

Vizualizari: 701

Voteaza:

Tunica de piele, uniforma noastra de penitenciar... 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE